Matrix

Lauren Groff (n. 1978) este autoarea a patru romane și a două volume de povestiri. A fost recompensată pentru opera ei cu premiile literare The Story Prize, ABA Indies Choice Award și Grand Prix de l'Héroïne Madame Figaro, fiind de asemenea nominalizată de trei ori pentru National Book Award for Fiction și de două ori pentru Kirkus Prize. Are un masterat în ficțiune obținut la Universitatea Wisconsin-Madison. Operele ei au fost traduse în peste treizeci de limbi, iar cel mai recent roman al său este Matrix. Locuiește împreună cu soțul și cei doi copii în Gainesville, Florida.

Brîndușa Cotea traduce ficțiune, nonficțiune și piese de teatru din engleză și franceză. Diversele experiențe din străinătate, în cei zece ani petrecuți în Franța și cinci în Marea Britanie, precum și studiile de lingvistică i-au consolidat abilitatea și pasiunea de a traduce.
O portretizare deopotrivă sacră și profană a pasiunii consumate, a devoțiunii și credinței aberante și a puterii creativității feminine într-o lume coruptă.

Dorință mascată de putere sau devotament sincer față de aproapele? Aceasta e doar una dintre întrebările pe care le pune în lumină romanul lui Groff. Marie, o bastardă la curtea regală franceză, e trimisă la vârsta de șaptesprezece ani să se ocupe în Anglia de o mănăstire aflată în paragină. Odată devenită stareță, Marie (viitoarea poetă faimoasă pentru laiurile sale) o reconstruiește din temelii: dintr-un loc stăpânit de foamete și boală, abația ajunge să le ofere siguranță și prosperitate măicuțelor. Un scut în fața oricăror adversități, mănăstirea devine un spațiu aproape utopic, stârnind vâlvă și stupoare. Inspirată de viziunile pe care le are cu fecioara Maria, stareța își cultivă însă nestingherită propriile ambiții, căutând, totodată, un sens măreț în existența ei și a surorilor sale.

Eroina cu inteligență ascuțită și spirit întreprinzător, meditația asupra credinței religioase, asupra sacralității și senzualității fac din captivantul roman al lui Lauren Groff o lectură de actualitate.

"Viața lui Marie de France este reimaginată cu succes într-un roman modern despre ambiția și creativitatea femeilor." (The Guardian)

"Un roman inspirator, care arată puterea pe care o exercită femeile indiferent de epocă." (National Public Radio)

"Un roman unic, care emană vigoare și îndrăzneală." (The Guardian)

"O reinterpretare electrizantă, tulburătoare, de neuitat." (Oprah)

"Odată ce deschizi această carte, ești absorbit cu totul, nimic în jur nu mai contează." (Sarah Jessica Parker)

"În loc să rescrie istoria medievală, Groff ne schimbă perspectiva asupra acesteia." (Harvard Review)

"Captivant și sfredelitor. O electrizantă operă de ficțiune istorică." (Time Magazine)

"Un hipnotizant studiu despre credință, pasiune și violență." (Harperʼs Bazaar)

"Groff recreează viața misterioasei Marie de France în pagini incandescente, pline de imaginație și culoare." (Esquire)

"Uluitor... maiestuos, mitic... deopotrivă istorie și prezent, sacru și profund uman." (Entertainment Weekly)

"O robustă și plăcut bizară mostră de ficțiune istorică." (The Times)

"Putere, gen, dorință, control... noțiuni la fel de relevante astăzi, aici, ca și în secolul al XII-lea, pe coridoarele întunecoase ale unei mănăstiri engleze." (The Observer)


Stând acum sub tisă, ea numără paisprezece morminte negre proaspăt săpate, care lucesc în bătaia burniței. Mai târziu, o să afle că aici sunt îngropate corpurile a douăsprezece măicuțe și a doi copii dedicați vieții monahale. Aceștia se stinseseră cu doar câteva săptămâni în urmă din cauza unei boli ciudate care făcea carnea bolnavilor albastră în timp ce se înecau în propriii plămâni; unele măicuțe încă sunt bolnave, respirând cu greutate și tușind zgomotos în timpul nopții.

Pe mormintele revene sunt așezate rămurele de ilice, iar boabele lor roșii sunt singurele care mai strălucesc în burniță pe lumea asta, de-acum lipsită de culoare.

Începând de acum, totul va fi cenușiu, se gândește ea, tot restul vieții. Suflet cenușiu, cer cenușiu, pământ cenușiu de martie, abație alb-cenușie. Biata și cenușia Marie! În pragul ușilor înalte ale mănăstirii își fac acum apariția două măicuțe mărunte și cenușii, îmbrăcate în veșmintele de lână.

Pe măsură ce se apropie, Marie vede că una dintre măicuțe are un chip minunat și catifelat, fără vârstă, puhav, iar ochii îi sunt albiți de norii pe care îi adăpostesc. Fetei nu i se spusese mai nimic despre abație, dar suficient încât să știe că această femeie era stareța Emme, care fusese înzestrată cu o muzică interioară drept consolare pentru faptul că era oarbă. Auzise că stareța e înspăimântător de nebună, chiar dacă într-un fel binevoitor.

Cealaltă măicuță are chipul unui fruct de moșmon, gălbejit și acru, căruia locuitorii acestei ciudate țări ploioase îi ziceau openærs, sau open arse, adică anusul pe care Dumnezeu a socotit nimerit să-l îndese în acesta. Era ajutoarea priorei, Goda. Fusese aleasă în grabă atunci când fosta prioră și ajutoarea sa muriseră din cauza bolii sufocante, fiindcă era singura măicuță dintre cele rămase care știa să scrie destul de citeț în latină. Zestrea propusă de regină era suficientă încât să le țină în viață câtva timp, îi scrisese Goda lui Eleanor cu mari rezerve, așa că de ce n-ar lua-o pe bastarda Marie? Greșelile de latină din scrisoarea lui Goda erau grave.

Marie își oprește calul la intrare și se lasă să alunece cu greu în jos. Încearcă să își miște picioarele, dar a călărit treizeci de ore în două zile și acum, spre groaza ei, își simte picioarele moi, fără oase. Alunecă în mâzga de noroi și bălegar și cade numaidecât cu fața în jos, la picioarele stareței. Emme o privește cu ochii ei albi, deslușind vag silueta noii priore pe pământ.

Stareța spune cu o voce mai mult cântată decât vorbită că modestia noii priore îi face cinste. Lăudată fie Fecioara Sfântă, Steaua Mării, care le-a trimis o ființă aristocrată atât de umilă și simplă pentru a conduce și a vindeca măicuțele din abație după suferințele îndurate, boala cu tuse și foamete. Stareța schițează un zâmbet în gol.

Goda este cea care o ajută pe Marie să se ridice, bombănind ce imbecilă neîndemânatică este fata asta, și uriașă pe deasupra, și ce înfățișare ciudată, deși hainele sunt destul de elegante, sau cel puțin erau, acum le-a stricat, dar poate că Ælfhild le-ar putea face ca noi, pentru că cineva trebuie bineînțeles să le vândă, numai cu banii de pe mâneci ar putea lua făină pe-o săptămână. Bodogănind în continuare, o înghiontește pe fată către holul dinăuntru, iar stareța le urmează. Goda are aerul jignit al cuiva care pândește pe la colțuri ca să audă cum e vorbită de rău, pentru ca apoi să poată strânge în brațe nedreptatea și să o alăpteze.

Ferestrele de aici nu au sticlă, ci doar obloane de lemn acoperite cu țesături ceruite care lasă să pătrundă gene prelungi de lumină, iar frigul de afară parcă e și mai mare în încăperea lungă și spațioasă, unde numai un foc slab de vreascuri e aprins în cămin. Podeaua nu are rogojini din obligeană, ci lucește, e din piatră rece, curată. Câteva capete o privesc din toate intrările, după care se retrag.

Molii, se gândește Marie. Poate delirează.

Goda o curăță de noroi greblându-l cu unghiile și scoate năframa murdară de pe capul fetei, înțepând-o dinadins cu boldurile. O servitoare aduce un castron cu apă aburindă. Stareța îngenunchează, o descalță de șoșonii murdari, buni de nimic și de ciorapi, apoi îi spală picioarele înghețate.

Marie simte furnicături și arsuri adânci, în timp ce picioarele îi revin la viață. Abia acum, sub mâinile blânde ale stareței oarbe, iese din starea de șoc. Poate că acest loc fără culoare este viața de apoi, dar sub mâinile stareței, fata simte cum redevine om.

Cu voce stinsă, îi mulțumește bătrânei pentru faptul că i-a spălat picioarele, nu merită asemenea gest de mărinimie.

Însă Goda rostește printre dinți că Marie nu a avut parte de un tratament special, că tuturor oaspeților li se spală picioarele aici, chiar nu știe nimic, asta e Regula.

Stareța îi ordonă Godei să plece și să le spună celor din bucătărie să-i aducă cina în camerele ei. Aceasta pleacă, bombănind.

Bătrâna o sfătuiește pe Marie să nu o bage în seamă pe Goda, ale cărei ambiții au fost spulberate odată cu sosirea fetei. Goda este, bineînțeles, fiica celor mai nobile familii englezești, puțin Berkeley, puțin Swinton, puțin Meldred, și nu poate înțelege cum ar putea s-o înlocuiască o simplă bastardă dintr-un clan normand de parveniți care au furat tronul. Dar, firește, Eleanor a cerut această poziție pentru Marie și ce era Emme să facă în fața voinței reginei? Și apoi, Goda nu ar fi fost deloc potrivită ca prioră. Ea este făcută să conducă animalele care se află în grija ei, și nicidecum să-și îndrume surorile, cu care se ceartă și pe care le hărțuiește constant cu limba ei de viperă. Stareța îi șterge picioarele lui Marie cu o cârpă moale care fusese cândva albă.

Desculță, Marie e condusă pe piatra rece spre scara întunecoasă. Camerele stareței sunt micuțe, cu pergamente și cărți așezate la întâmplare de Goda în teancuri, însă ferestrele sunt scumpe, din corn transparent prin care pătrunde o lumină ceruită care face camera să pară incandescentă. Șoimul se încălzește deja lângă vreascurile de mesteacăn care ard încet, o flăcăruie albastră gingașă ciugulind din scoarța albă. Pe o masă e niște mâncare, o bucată veche de pâine neagră de secară unsă cu un strat lucios și subțire de unt, vin binecuvântat de curat, neîndoit cu apă, adus în vremuri mai bune din Burgundia, și supă cu câte patru felii de nap în fiecare castron. Stareța îi explică lui Marie că sunt vremuri de foamete, măicuțele sunt flămânde, vai, însă suferința purifică sufletul și le face pe aceste femei supuse chiar mai sfinte în ochii lui Dumnezeu. Și că, măcar în noaptea asta, Marie va mânca.

O cântărește din priviri, pătrunzând cu ochii săi încețoșați dincolo de chipul ei, și o întreabă ce știe despre viața unei măicuțe dintr-o abație. Fata mărturisește că nu știe absolut nimic. Mâncarea nu are niciun gust, ori poate a mâncat prea repede ca să-i mai simtă savoarea. Încă îi e foame, stomacul îi chiorăie puternic. Stareța aude zgomotele, zâmbește și împinge porția ei de pâine și unt înspre ea.

Ei bine, spune ea, Marie sigur va învăța repede rânduiala lor, regina nu a pomenit vreo lipsă de istețime a copilei. Îi descrie o zi la mănăstire. Sunt opt ore de rugăciune: Utrenia în toiul nopții, Laudele în zorii zilei, urmată de Rugăciunea de dimineață, apoi Terța, Sexta, adunarea canonicilor, Nona, Vecernia, o gustare, Completoriul, somn. Muncă, liniște și contemplație de-a lungul întregii zile. Nu își apleacă corpurile decât în rugăciune; oficiul zilnic este rugăciune, munca grea a corpului este tot rugăciune. Tăcerea măicuțelor este rugăciune, lecturile pe care le ascultă sunt rugăciune, smerenia lor, tot rugăciune. Iar rugăciunea este, bineînțeles, iubire. Supunere, îndatorire, subordonare; toate acestea sunt manifestări ale iubirii, îndreptate către marele creator.

Stareța zâmbește senin, apoi începe să cânte cu o voce înaltă și tremurătoare.

Dar nu, iubirea nu este umilință, iubirea e exaltare, gândește Marie, revoltată. Simte cum cina frugală nu-i cade prea bine la stomac. Viața de călugăriță i se pare la fel de rea pe cât și-o închipuise.
Stareța își întrerupe cântecul și spune că Marie își poate păstra micul șoim și lucrurile din cufăr până când își va rosti jurământul de credință, moment în care tot ce a adus cu ea va intra în posesia abației. Fata știe prea puține pentru a înțelege că acest gest deosebit de bunăvoință nu i s-ar mai oferi nimănui altcuiva.

Un clopot sună în amurgul umed. Completoriul. Stareța o lasă pe Marie să se odihnească în camerele sale. Fata aude vocile măicuțelor din capelă cântând Nunc dimittis și adoarme. Când se trezește, Emme se află din nou în fața ei, îmbujorată după serviciul religios.

A sosit timpul ca Marie să facă o baie, spune ea cu glas moale.

Tânăra îi mulțumește, dar o asigură că nu este nevoie, a făcut baie în noiembrie. Stareța râde și spune că și curățarea corpului este o formă de rugăciune și că la abație toate măicuțele fac baie o dată pe lună și servitorii o dată la două luni, întrucât lui Dumnezeu nu-i plac mirosurile neplăcute ale corpului.

Acum, din umbrele din colțul camerei se desprinde una mai adâncă, o măicuță cu fire albe și lungi în barbă și un chip care pare să fi fost ciopârțit dintr-un buștean. Baia e gata, spune această măicuță cu o voce stridentă și mânioasă. Accentul ei englezesc este atât de puternic, încât cuvintele pe care le spune în franceză sună de parcă ar mesteca pietre. Marie se înfioară.

Stareța tresare și se văicărește că nu poate să sufere atunci când oamenii apar de nicăieri și o sperie. Îi spune lui Marie că aceasta e institutoarea, educatoarea novicelor. O cheamă Wevua. Poate părea ciudat, însă deși Marie a fost sfințită în grabă ca virgină la catedrala din oraș și, de bună seamă, a sosit la abație deja prioră, ea rămâne novice până când își depune jurământul și se călugărește. Sora Wevua este cât se poate de eficientă. Instruirea ei e dură, dar cu ajutorul acesteia, novicele învață atât de iute, încât își depun jurămintele într-un răstimp uimitor de scurt.

Institutoarea încuviințează. Ceva din atitudinea ei ostilă se răspândește spre Marie și spre stareță, ca un fel de adiere spirituală. Wevua are un mers poticnit, aidoma bătăilor inimii, fiindcă, atunci când era mică, un cal i-a zdrobit laba piciorului, strivindu-i oasele și nervii.

I-am văzut piciorul atunci când a sosit la abație, of, cu atâtea decenii în urmă, și a trebuit să-l spăl, e ceva oribil, sucit, spune stareța, un coșmar în toată regula.

Încă mă doare ca flăcările iadului, subliniază cu satisfacție Wevua.

Și, astfel, cele trei femei coboară împreună, traversează claustrul întunecat, Marie simțind sub picioarele goale lespezile reci și umede, până când, în cele din urmă, grupul se îndreaptă către lavatoriul unde încă răsună vocile măicuțelor care se întorseseră de pe câmp ca să se curețe de noroi înainte de începerea oficiului divin. Din bazinul mare de lemn aflat în cealaltă parte a încăperii se înalță aburi fantomatici în aerul rece și umed. Atunci când cele trei femei se apropie, o miasmă de ierburi se ridică atât de puternic, încât Marie se vede nevoită să respire pe gură, ca nu cumva din cauza epuizării să o doboare mirosul. Ierburile sunt pentru puricii și păduchii care au infestat curtea, îi spune Wevua, retezându-și parcă vorbele cu dinții din față. Îi va atârna hainele lui Marie în privată, locul în care măicuțele se ușurează, pentru că amoniacul din urină omoară gângăniile pe timpul nopții.

Acum, cele două măicuțe înlătură și ultimele haine de pe trupul fetei, rochia de mătase care fusese strâmtată din cea largă a mamei sale și lenjeria de corp. Marie încearcă să se acopere cu brațele sale deșirate, clocotind de furie. Wevua se apleacă pentru a observa îndeaproape părțile intime ale fetei și o atinge acolo cu mâinile reci. Ea spune că această prioră nouă are un trup atât de masiv, niște mâini atât de mari, o voce atât de adâncă și un chip atât de nefeminin, încât trebuie să verifice dacă e cu adevărat femeie, însă acum se declară mulțumită că Marie este într-adevăr ceea ce pretinde a fi și o împinge de umăr ca să intre în apă.

Fata își lasă brațele să-i cadă pe lângă corp și o pironește pe Wevua cu privirea, astfel încât bătrâna institutoare face un pas în spate.

Stareța spune cu blândețe, vai, dar institutoarea a fost dură degeaba cu fata. Apoi face un gest ușor spre apă, adăugând că senzația va fi cu siguranță una somptuoasă după asemenea călătorie lungă și friguroasă. Marie pășește în apă. Simte usturime la glezne, la gambe, la genunchi, la coapse, la vulvă, la stomac, la piept, la subsuori, la gât. Mirosul greu al ierburilor îi inundă nările și îi pătrunde adânc în creier.

Sora Wevua și stareța își acoperă mâinile cu pânză de sac, le freacă cu săpun umed și curăță pielea murdară a lui Marie, în unele locuri insistând până la sânge. Stând copleșită în apa fierbinte, obosită și plină de suferință, trupul o trădează pe Marie. Începe să plângă, cu toate că-și jurase că n-o va face niciodată, că va suporta această pierdere cu stoicism, nicio curte, nicio Cecily, niciun viitor, nicio culoare, nicio Eleanor pe care să o privească de la distanță și să simtă cum patima o însoțește aidoma unui prieten invizibil. Plânge în timp ce părul cenușiu-închis îi este împletit ca un bici ud, în timp ce iese din căldura binefăcătoare în frig, iar trupul său osos și uriaș îi este șters cu o bucată de pânză, apoi este îmbrăcată. Rochia de in are o pată maronie care se întinde de la piept până la tiv; a aparținut cu siguranță unei măicuțe moarte. Cămașa de lână care miroase a lavandă și a altcineva abia îi trece de genunchi. Wevua pare furioasă când îi spune stareței că e mult prea scurtă. Scapularul este și el mult prea scurt. Și, bineînțeles, la fel și rochia de dedesubt, ceea ce înseamnă că acele biete picioare vor fi expuse în sfârșitul aprig de iarnă cu lapoviță și vânt nemilos.

Stareța oftează. Spune că mâine Ruth va tăia cele mai zdrențuite dintre veșmintele în plus și va coase resturile în părțile de jos ale veșmântului și scapularului lui Marie. Aceasta va primi trei perechi de ciorapi care să o apere de vremea rece. Se va chinui, dar destinul omenirii este să sufere, iar fiecare moment de suferință apropie mai mult trupul pământesc de tronul ceresc.

Bătrâna așază acoperământul alb, specific novicelor, pe capul lui Marie, potcap, bonetă și văl, iar Wevua trage cu putere de cele trei perechi de ciorapi. Cu glasul ei strident, aceasta spune că, mai mult ca sigur, nicio pereche de saboți nu o să-i vină fetei.

Stareța bolborosește ceva despre biata copilă, dar apoi spune, ei bine, ce ar putea ea să facă? Regina încă nu a trimis zestrea lui Marie și le-au mai rămas atât de puține provizii, încât nu are cu ce să-i facă saboți chiar acum. La auzul acestor vorbe, Wevua spune că Marie nu poate umbla desculță, că nici măcar servitorii de la abație nu sunt în picioarele goale, că este un păcat îngrozitor să o oblige pe noua prioră să se descurce fără saboți. Stareța îi dă dreptate, Marie va continua să poarte încălțările cu care a venit, iar Wevua îi răspunde că a venit cu o pereche nepotrivită de șoșoni din piele de ied, care acum nu îi sunt de niciun folos. Să-și imagineze numai cum priora supraveghează semănatul și străbate câmpurile primăvăratice pline de noroi, cât de repede și-ar uda și i-ar îngheța picioarele, ar muri din cauza răcelii care ar infecta-o de la tălpile înglodate în sus. După aceea ele vor trebui să aibă de-a face, de parcă nu ar avea deja destule pe cap, cu uriașul corp neînsuflețit al unei surori bastarde din familia regală. Acum, vocea stareței își pierde tonul împăciuitor, devine tăioasă și îi spune institutoarei că, în cazul acesta, Wevua va fi nevoită să adauge o rugăciune la oficiul ei divin din fiecare seară pentru a-i asigura lui Marie o pereche miraculoasă de saboți. Dar până când se va întâmpla minunea, fata își va îndura soarta, care, fără îndoială, nu este cea mai cruntă dintre toate lipsurile cu care se confruntă abația în momentul de față. Marie observă între cele două femei o ostilitate îndelungată, un război al suferinței purtat între piciorul zdrobit și ochii încețoșați, vechi de câteva decenii și vizibil precum inelele unui copac retezat.

Stareța se răsucește și străbate întunericul cu pași siguri, pe când celelalte două femei înaintează cu pași șovăitori, atingând zidul cu mâinile. Prin noapte, traversează claustrul. Stareța urcă din nou scara și de acolo îi urează lui Marie somn ușor, nouă prioră, pentru că a doua zi fata avea să își înceapă munca: sortarea pergamentelor și a catastifelor.

Marie o urmează pe Wevua în capelă, unde mai arde o singură lumânare din ceară de albine. În aceste vremuri de restriște abația a fost nevoită să-și vândă toate ornamentele și nu a mai rămas decât o singură sculptură din lemn: picioare numai piele și os, răni, ghimpi, sânge și coaste, povestea străveche pe care o știe pe de rost. Urcă scara întunecoasă către dormitorul comun, unde un singur felinar luminează rândurile de douăzeci de măicuțe care deja dorm în paturile lor înguste, îmbrăcate în veșmânt complet, căci poate aceasta este noaptea în care Îngerii Învierii vor trâmbița din goarne și ele trebuie să fie pregătite să zboare în rai. Lui Marie i se pare că o urmăresc niște ochi, însă pe chipurile pe care le vede s-a așternut somnul, prefăcut sau adevărat. Se aud șoapte în cealaltă parte a încăperii, o tuse puternică. Vântul suflă prin găurile din obloane, fulgi de zăpadă dansează în aerul din dormitor și se topesc înainte de a atinge podeaua. Marie se întinde pe patul pe care i-l arată Wevua. Nu încape în el și nu se simte confortabil până ce nu se lasă în jos ca să-și poată îndoi genunchii și să-și rezeme tălpile pe podea, pe care o simte rece pe călcâie.

Ah, ce n-ar da acum pentru nemărginita bunătate a mamei sale, pentru râsul ei răsunător care făcea totul să fie mai bine, pentru aroma de verbină de pe gâtul ei; însă mama ei a murit în urmă cu cinci ani. Ce n-ar da ca Cecily să-i încălzească acum corpul, să vorbească vrute și nevrute, să-i împărtășească ura pentru acest loc neospitalier și groaznic, ca să nu trebuiască să treacă singură prin toate astea. Ce ar crede Cecily despre mănăstire, ea care, copil fiind în praful și duhoarea din cotețul găinilor unde lumina densă se revărsa pieziș prin crăpături, își întindea mâna pe sub găini în căutarea unui ou, cu șorțul de bucătărie mizerabil pe post de odăjdii. Care, cu expresia ei severă, legăna o găleată cu cenușă drept cădelniță și intona boscorodeli în joaca lor de-a liturghia, în timp ce crăpa în gura deschisă a lui Marie oul cald de la găină, trupul și sângele amestecate ca unul, și Marie își făcea semnul crucii și abia reușea să înghită oul vâscos și consistent. Apoi respirația lui Cecily direct pe chipul lui Marie, mirosind a coji de morcovi proaspăt curățați, iar limba ei mică și tare lingând gălbenușul prelins pe bărbia fetei. A doua erezie, gură pe gură. Trupul ei direct și cunoscător. Nu exista intimitate în rândul servitorilor, mediu în care Cecily deprinsese asemenea arte. Căldura, descoperirea pe care o făcuse în această fată voinică cu gropițe și paie în păr. Pulsul trupului său deasupra pulsului lui Marie.

Marie își strânge propriile mâini, dar acestea sunt reci și osoase, foarte diferite de ale lui Cecily.

Încet, respirația și căldura corpurilor din paturi încălzesc dormitorul. Afară, vântul șuieră singuratic. Marie se oprește din tremurat. Nu va mai dormi niciodată, se gândește ea, apoi adoarme.

Începe să viseze numaidecât, iar visul e intens. O amintire, un doc aburind de umezeală și marea de dincolo, strălucind în reflexia soarelui. O căldură uscată insuportabilă și peștii din năvoade mișcându-și gurile silențios, o mulțime, femei cărând oale din teracotă pe cap, mirosuri de putrefacție, de sânge, de corpuri, de fum, de mare sărată. Copii înotând dedesubt prin hățișurile întunecate de picioare. Oriunde privea, vedea tunica albă și crucea roșie a cruciaților. Vacarm de voci în limbi de neînțeles, flaute în depărtare, scârțâit de lemn, izbituri de valuri. Sub coapsele ei, senzația de umeri puternici, mâna unei femei așezându-i atent picioarele de copil, oh, este chiar mama ei. Mulțimea formează un cerc. În mijlocul gol al cercului stă o femeie dezbrăcată, lucind uleioasă în soare, atât de frumoasă. Părul în bucle negre, lejere, care-i ajunge până la talie și smocuri la subsuori și vintre. Poartă un lanț de argint în jurul gâtului, e o sclavă. Pe chip i se citește disprețul, nu privește spre mulțime, ci pe deasupra ei, către cerurile îndepărtate.

Se aud urlete, începe să răsune muzica, un bici pocnește aerul periculos de aproape de pântecele moale al femeii. Trufașă ca o pisică, femeia dezgolită pășește ușor îndărăt într-o cutie de lemn care îi ajunge până la genunchi. Se apleacă și se face nevăzută. Apoi capacul cutiei este bătut în cuie deasupra ei. Acum, o sabie este ridicată scânteind. Cu un răcnet strident, sabia este împlântată în cutie, iar respirația lui Marie se poticnește, fără îndoială o baltă roșie se lățește pe undeva. Nu te uita, fata se uită, dar nu vede nicio baltă, cel puțin nu înainte ca o altă sabie să fie învârtită, înfiptă, apoi alta, și încă una, mai iute, tot mai iute. Ceea ce este înghețat în visare Marie dezgheață, și se duce o luptă, e teroare, cineva trebuie să oprească asta, unde e autoritatea care să oprească ce se întâmplă, cutia e deja plină până la refuz. Ssst, vocea mamei sale în urechea ei, ssst, liniștește-te, nu-i decât o scamatorie. Săbiile sunt scoase rând pe rând. Capacul este forțat cu o pârghie. O pauză lungă în care își ține sufletul la gură. Și apoi, în sfârșit, femeia se ridică ușor din locul jos în care stătuse întinsă. Atât de frumoasă, încă strălucind, plină de ură și ranchiună. Trăiește, iar pielea ei nu e vătămată, nu are nicio tăietură, e întru totul perfectă și catifelată, femeii nu i-a curs nicio picătură de sânge. Pălăria trece din mână în mână și se umple cu monede. Pe Marie o străbat fiorii, din oase spre exterior, iar vocea iubitei sale mame răsună din nou în urechea ei. Totul e în regulă, iubirea mea, biata femeie s-a încolăcit prin cutie asemenea unui șerpișor.

Se trezește cu Wevua pironită în fața ei ca un nor mare și întunecat și simte o durere în genunchi. Aceasta îi lovește picioarele cu vârful saboților, îndemnând-o să se trezească, puturoasa, să se dea jos din pat, huiduma șubredă și smiorcăită. Acum e Utrenia, sus sus sus, întârziată cu sânge albastru, uscată nesuferită, falsă prioră bastardă cu inimă întunecată, sus sus sus. Institutoarea nu vede nicio urmă de iubire pentru Dumnezeu în inima haină a lui Marie, dar o va sădi acolo cu forța ori o va vedea pe fată pierind nespovedită.

Marie se ridică cuprinsă de panică și vede pe fereastră luna imensă pe cerul negru și tot peisajul înghițit de întuneric. În fața ei, în lumina singurului felinar, celelalte măicuțe se fac nevăzute în jos pe scara întunecată, niște chipuri nedeslușite în beznă. Marie, aflată încă în mrejele visului său intens, aude foșnetul uscat și rece al veșmintelor măicuțelor și nu se poate gândi decât la aripile condorilor coborând în cercuri line spre ospățul putred de pe pământ.