Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Poveste pentru Maria


Ioana Bâldea Constantinescu

05.06.2019
Editura Nemira
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Ioana Bâldea Constantinescu
Poveste pentru Maria
Editura Nemira, 2019



O poveste de la lansare aici.
 Citiţi o cronică a acestei cărţi.

***
Intro

Ioanei Bâldea Constantinescu îi plac Parisul, lavanda, îngheţata de vanilie, baloanele de săpun, emisiunile de dimineaţă şi cafeaua. A studiat engleza şi spaniola la Universitatea din Bucureşti, apoi a absolvit un program de master în Studii Culturale Americane.

Din 2001 lucrează ca jurnalist în cadrul Societăţii Române de Radiodifuziune. Andrew Solomon, Isabel Allende, Evgheni Vodolazkin, David Lodge, Jonathan Safran Foer, Alain de Botton, Andreea Esca, Dan C. Mihăilescu, Radu Paraschivescu, Cristian Mungiu, Şerban Sturdza, Adrian Hădean sau Alexandru Tomescu sunt numai câteva din personalităţile intervievate.

Publică interviuri, recenzii şi articole pe Liternet.ro, precum şi în revistele Esquire, Harper's Bazaar, The One şi altele. E autoarea romanelor Dincolo de portocali şi Nautilus (2015 şi 2017, Editura Humanitas), precum şi a prozei scurte Spotlight, apărută în volumul colectiv Selfie (2018, Editura Arthur).
*
Ioana şi fiica ei, Maria, se joacă de-a v-aţi ascunselea într-o poveste despre maternitate şi copilărie, despre trecutul mamei şi viitorul fiicei, despre Ioana care a fost şi Maria care va fi.

Viaţa Ioanei cu Maria e plină de zile cu soare, cu joacă şi învăţare, dar şi de zile cu încăpăţânări, supărări sau ezitări. Mariei îi plac dinozaurii, dragonii şi buldogii francezi, iar Ioanei îi e teamă, uneori, să nu rămână repetentă la Academia de Înalte Studii Materne. Împreună, se joacă de-a Narnia, de-a Harry Potter, fac brioşe, citesc poveşti, cântă muzica din Frozen.

Aceasta nu este o carte de parenting, nici un jurnal de maternitate şi nici o carte pentru copii. Este o carte a misterioaselor geografii ale iubirii.

Poveste pentru Maria este povestea eternă a copilariilor noastre, a copilăriilor din literatură, o poveste pentru toţi oamenii mari care au fost, odată, copii mici şi pentru toţi copiii mici care vor fi, la un moment dat, oameni mari.

Notă
(mică şi perfect neglijabilă)

Ideea acestei cărticele a apărut când mi-am dat seama că se strânseseră câteva texte prin care treceai tu. Multe pe LiterNet. Cred că unul sau două în Dilema veche. Câteva în Orizont. Le mulţumesc lui Răzvan Penescu, Anei Maria Sandu şi lui Cristian Păstrăşconiu pentru că au zâmbit de dincolo de pagină când ele au crescut, s-au deformat, s-au sudat într-un text mai mare.

Am vrut să le adun.
Mi-au scăpat din mână.

Ţi-ai făcut loc în toate paginile, tu, cu atâta viitor prin care m-ai amestecat şi pe mine, aşa cum eram acum mulţi ani. Maria care vei fi şi Ioana care am fost se joacă un soi de-a v-aţi ascunselea în povestea asta.

Câştig eu.
Câştig pentru totdeauna.

Să începem cu începutul

Trebuie să-ţi spun un lucru despre mine. E un lucru mic. Ştii cum îmi bagi tu în geantă, câteodată, un animal de Lego, cum îmi plasezi în buzunarul de la pardesiu desene dimineaţa, să nu fiu singură pe drum până la serviciu? Ei, cam aşa e şi textul ăsta. Un flecuşteţ important. Un nimic cu sens. O geamandură. Pentru când vine ploaia şi se umflă mările.

Mai ştii cum ţi-am spus, acum un an, că aş vrea să scriu o poveste cu tine? Te-am întrebat dacă ţi-ar plăcea şi mi-ai zis că da. Mi s-a părut chiar că te-ai bucurat. Dar eu nu m-am apucat de treabă. Tu, de-atunci, ai învăţat să te încalţi singură, am citit amândouă despre Ulise, ne-am certat, ne-am împăcat, eu ţi-am arătat noaptea, pe cer, Casiopeea şi tu ai descoperit cât de bun e profiterolul. Şi că el chiar aşa se cheamă.

Pro-fi-te-rol. Nu protiferol. Protiferol a fost, pentru o vreme, doar o glumă între noi.

Ştii de ce nu m-am ţinut de cuvânt? Că mi-a fost frică. Încă îmi este. (Eu sunt foarte fricoasă de felul meu, dar tu ştii deja asta...) Îmi e frică să scriu despre tine şi despre noi. Să nu te simţi tu pusă în vitrină, să nu rămân eu repetentă la Academia de Înalte Studii Materne, la care par să fi absolvit toate celelalte mame pe care le cunosc. Avem şi zile proaste noi două. Zilele alea în care tu te încăpăţânezi şi eu nu am răbdare. Zilele în care greşim. Nu ştiu dacă toate mamele greşesc, dar mie mi se întâmplă des. Urăsc când se întâmplă.

Azi, însă, m-ai luat de gât şi mi-ai spus aşa, din senin, o chestie care m-a făcut praf. În sensul bun al cuvântului. Ai zis: "Să ştii că eu te iubesc GROAZNIC!" Chiar aşa ai zis, "groaznic". Nu mult, foarte mult sau foartefoartefoartefoaaaaa aaaaaaaaaaarte mult, nu cât toate continentele, nu. Nu era din filme, nu era din cărţi, era din capul tău. Ai zis că mă iubeşti groaznic şi asta mi-a dat curaj. Cred că e cel mai frumos lucru pe care mi l-a spus cineva. Vreodată. Nu am mai fost iubită groaznic până acum. Mai cred şi că eşti grozavă. M-am gândit că poate o să uiţi asta. Eu sigur n-am să uit, dar tu o să creşti, o să ai tot soiul de probleme cu lecţiile, cu rolele, cu hainele şi cu concertele, cu încuiaţii de noi şi, poate, o să uiţi. Aşa că mai bine îmi fac curaj şi scriu.

Azi e 24 august. Ai şase ani. Vorbeşti încontinuu, dar încontinuu, ştii ce-i aia? Eşti foarte ştirbă. Îţi plac dinozaurii şi dragonii şi buldogii francezi. Eşti, spre deosebire de mine, o curajoasă. N-am văzut niciodată un copil aşa curajos ca tine. De nimic nu ţi-e frică, în afară de zombie. Mă rog, şi zombie au început să piardă teren. Vrei să te faci exploratoare. Îţi doreşti să mergi la Londra. Eroul tău preferat e Ulise. (Încă.) Îţi place albastrul, ca mie. Crezi că nimeni pe lume nu mai face omletă ca tatăl tău. Ai mânca îngheţată în fiecare zi (să ştii că te înţeleg... şi când spun că nu, azi nu, poate mâine, poate la vară, totuşi, te înţeleg). De obicei ceri să fie roz. (Mie cel mai mult îmi place de vanilie, dar cred că ţi-am spus asta de o mie de ori...) Bei suc mineral (tata te-a învăţat, da) - un pic de suc de fructe peste care turnăm apă minerală. Aşa-ţi place ţie. Râzi cum n-am auzit pe nimeni, niciodată. Te superi repede. Îţi trece repede. Te trezeşti cumplit de devreme dimineaţa. Şi cam morocănoasă. Un pic. Până îţi înghiţi gălbenuşul (e o expresie...). Crezi că eu sunt întotdeauna de vină dacă te împiedici şi cazi. (Necazul e că şi eu cred că sunt de vină dacă tu te împiedici şi cazi.) Mai crezi şi că mă pricep foarte bine să pun plasturi. Nu atât de bine ca tine, dar bine. Ultima oară, mi-ai oblojit un semn de arsură vechi de şapte ani. Mi-ai pus un leucoplast cu bufniţe şi mi-ai spus că acum o să-mi treacă. Mi-a trecut, să ştii, dar mai ţin semnul puţin amintire. Faci cele mai mari baloane de săpun de pe lumea asta (am zis!). Desenezi frumos şi alergi foarte, foarte repede. Ţi-ar plăcea să fii pui de jaguar. (Mie nu mi-ar plăcea să fiu jaguar.) Ţi-ar plăcea să creştem boboci de raţă în apartament. (Mie nu mi-ar plăcea.) Ţi-ar plăcea să ai "ochi de vultur". (Ai.) Ceea ce îmi aminteşte că ai o culoare de ochi care e numai a ta. Când erai mică, ziceam că ai "ochi de Marea Nordului". Acum sunt mai mult de miere. Enormi. Cu furtuni şi faguri de lumină în ei, după caz.


Te iubesc groaznic!
Şi eu te iubesc groaznic! Şi am să scriu o poveste despre tine.
Cu tine.
Cu noi.

O să ne certăm de multe ori până am s-o termin şi o să adormim epuizate una în braţele celeilalte, o să mergem la cinema, o să facem brioşe împreună, o să te cert că nu-ţi strângi niciodată jucăriile, o să-mi reproşezi fiecare minut petrecut la serviciu, o să ne jucăm de-a magazinul, de-a Harry Potter, de-a Narnia, de-a Insula Tontului şi de-a mai ştiu eu ce vine peste noi anul ăsta. N-o să mai fi ştirbă. O să fim, amândouă, patetice, ridicole, exagerate şi căpoase. O să ne treacă. O vreme... Pe urmă, o să o luăm de la capăt. O să ne acuzăm una pe alta că nu-ţi pasă de mine şi nu mă iubeşti şi te porţi urât şi să ştii că mă duc în camera mea şi nu mai vorbesc cu tine! O să vorbim una cu alta. Mult. Fără oprire. Din ochi şi din degete şi din desene prinse cu magneţi pe frigider.

Eu nu sunt mereu o mamă bună. Mă străduiesc, dar stau mult la telefon, am de lucru la laptop şi, câteodată, sunt foarte obosită. Sau stresată. Sau speriată de ceva. De obicei, de faptul că nu sunt o mamă bună. Dar te iubesc groaznic, să ştii. Mai groaznic decât mă iubeşti tu. Şi am să scriu o poveste despre tine.

Eu am fost un copil singur

... adică singur la părinţi. Ca tine. Doar că eu nu am fost niciodată aşa de sociabilă. Eu nu puteam, de exemplu, să mă duc în parc, cum te duci tu la prima fetiţă pe care o vezi şi să zic: "Vrei să fim prietene?" Eu nu mă prezentam aşa dezinvolt ca tine când intram într-o încăpere sau când urcam într-o maşină ("Eu sunt Maria, am şase ani, aceştia sunt părinţii mei, Ioana şi Marius. Constantinescu. Pe tine cum te cheamă? O, îmi place numele acesta!"). Eu am fost, cum să-ţi spun eu ţie?, timidă.

Îmi doream o frăţioară când eram mică. Aşa spuneam. Ce nu-mi prea doream, însă, era să-mi împart jucăriile cu ea. Sau cu el. Uite, tu eşti mai generoasă decât mine. Tu împarţi mereu. Orice. Aşa ai fost de la bun început. Înainte să vorbeşti, păstrai mereu puţin din mâncarea ta pentru mine şi puţin pentru tati. Nu că asta ne-ar fi bucurat, că şi aşa nu mâncai mare lucru. Dar erai foarte darnică, neobişnuit de darnică pentru un copil aşa de mic. Şi aşa ai şi rămas.

Să revenim la povestea mea, însă. Cu timpul, am descoperit că toţi copiii care sunt singuri la părinţi, aşa cum eşti tu şi cum am fost eu, vor un frate sau o soră, nu contează,

obligatoriu mai mare. Vor pe cineva care să împartă el din jucăriile lui, nu care să ceară din ale lor, care să mai explice una, alta şi să fie un fel de mentorparavanţapispăşitorerousoluţieuniversală ("mentor" înseamnă cineva care te învaţă lucruri şi pe care-l priveşti cu admiraţie, cam cum e Dumbledore pentru Harry, sau Baloo pentru Mowgli, sau Peter Pan pentru John şi Michael). Dacă mă gândesc bine, nici nu e, întotdeauna, vorba de un frate aici. E un părinte mai tânăr. Unul care se joacă mai mult, care are timp, care înţelege cum merge lumea şi ştie să o aranjeze pe covor, ca pe un puzzle, în aşa fel încât să poţi potrivi toate piesele la locul lor. Cineva cool, care să fie mereu acolo când dai de necaz, care să inventeze mereu lucruri noi, care să te ducă în locuri grozave, care să nu se supere pe tine orice ai face, care să te lase să mănânci îngheţată toată ziua şi pentru care să nu existe ore de culcare. Cineva care să nu se îmbolnăvească niciodată. Căruia totul să-i fie uşor. Care să nu-şi piardă cheile şi să nu ardă mâncarea, care să nu meargă niciodată la serviciu şi care să fie mereu gata să o zbughească spre parc. Cineva înzestrat cu tone de răbdare. Tone! Cineva care să aibă suficienţi bani să cumpere toate jucăriile din lume şi să aranjeze seara, în dormitor, suficiente perne pentru toţi câinii din Beethoven (filmul). Cineva cu care să fii mereu în siguranţă. Cu care să te distrezi. Care să te înţeleagă. Şi care să nu spună niciodată nu.


Ştii care e dorinţa mea cea mai mare acum, că am crescut? Să fiu cineva-ul ăsta pentru tine. Măcar a mia parte din el şi măcar din când în când. Mai ştii cum mi-ai zis tu într-o zi când erai mai mică, "Mami, eu vreau să fiu eroua ta"? Aşa ai zis, pe cuvânt! Să ştii că asta vreau şi eu. Să fiu cineva-ul ăsta, care e, de fapt, o ficţiune. ("Ficţiune" înseamnă închipuire, fapt imaginar sau, în cazul nostru, fiinţă imaginară, înseamnă povestea aia frumoasă în care locuieşti tu, în capul tău, când te strânge viaţa pe dinafară; atunci tragi jaluzelele peste lume şi aprinzi un bec la mansardă - lumina aia caldă, care te ţine în braţe, se numeşte ficţiune.) Aş vrea să fiu o fiinţă imaginară, dar de-adevăratelea. Înţelegi? Aş vrea asta pentru tine, pentru noi. Măcar uneori. Aş vrea să fiu eu o frăţioară.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer