Hey, Ron! (poveste la Poveste pentru Maria)

N-a mai avut răbdare. În Uber, spre amuzamentul şoferului (un domn admirabil de respectuos), după ce mormanul de flori fusese aşezat în portbagaj, n-a mai stat să decantăm impresii şi a încercat marea cu degetul:
- Mami, ne jucăm puţin? Hey, Ron...

(Şi) aşa ar putea să înceapă. Cu o fetiţă de opt ani şi mama ei, care intră, fără încălzire, fără tatonare, direct în poveste. Cel puţin o dată pe zi, că e drumul până la şcoală, până la engleză sau... un drum oarecare. Maria se întorcea de la lansarea Poveştii pentru ea, dar povestea în care voia să pătrundă din nou (şi din nou, şi din nou, şi din nou) era cea de fiecare zi. De data aceasta, în mod cert, pentru a domoli nişte emoţii pe care nu ştie încă să le numească şi să le recunoască. Dăduse un interviu lung, trepidase în aşteptarea doamnei şi a colegilor, fusese pupată de zeci de ori, stătuse cuminte şi relativ silenţioasă pe durata speech-urilor, semnase autografe cu seriozitate şi ghiduşie, totodată, iar de fugărit cu copiii printre rafturile librăriei nu mai rămăsese mult timp. După ce fusese, pe rând, politicoasă, responsabilă, gazdă îndatoritoare şi pui de vedetă, acum nu e decât Maria, din dubletul "Maria şi Mami", definit (public şi privat) de poveste. Spusă, jucată, interpretată, citită, iubită, trăită şi reînnoită.
- Bună, Harry!

Poveste pentru Maria este cartea în care Ioana se ia la întrecere cu Ioana Bâldea Constantinescu. Altfel spus, Ioana de acasă şi Ioana de pe etajul de sus al unei coperte merg împreună spre o linie de finiş care este viaţă şi literatură pură, în acelaşi timp, cu dilatări şi estompări de contururi. Când una infuzează trupul celeilalte, asta ştim mai puţini şi ne imaginăm mai mulţi. Are ea acest dar (şi nu crede dacă îi spun eu) de a îmbrăca şi cea mai simplă idee în costum de stil şi accesoriu de personalitate. A spus-o, în stilul ei molcom şi atât de cald, Tania Radu, cu vorbe rotunde şi saturate de afecţiune. A spus-o, hâtru şi vivace, Bogdan-Alexandru Stănescu. Vorbitorii de la lansările Ioanei - că sunt cei deja numiţi sau Radu Paraschivescu, sau Ana Nicolau, sau Lidia Bodea, sau Alexandra Florescu, sau Dan C. Mihăilescu, sau Marius Tudosiei -, nu au pus niciodată stavilă cuvintelor care onorează cuvinte. Cuvintele pe care Ioana le găseşte, le îmblânzeşte, le metamorfozează, le recompune şi le aşază în dansurile inedite ale paginilor pe care le scrie. Eu, unul, am colecţionat opiniile lor şi, când neîncrederea planează pe deasupra laptop-ului ţinut mereu în echilibru precar, le scot din memorie şi le umplu cu voce nouă: "Mai ţii minte ce a spus Ana? Sau Radu, atunci, la Bookfest?".

Pe Ioana Bâldea Constantinescu de pe coperte de romane înmiremsmate ca un decoct de neroli şi preţioase ca scrijelitura în sideful unei cochilii o ştiţi. E sensibilitatea pe care o intuiţi de o fragilitate aparte, dar care e în stare de împlătoşări neaşteptate. Pe Ioana, însă, pur şi simplu, o aflaţi acum, în cea mai intimă dimensiune pe care o oferă cu luciditate şi o declară public: cea de mamă a Mariei. Maria cea hrănită cu poveşti, Maria ea însăşi de poveste, Maria ea însăşi poveste.

Ioana nu dă din casă. Deschide uşa pe jumătate pentru a lăsa să se vadă multe frici, semne de întrebare şi îndoieli pe care, dacă nu le ai, nu prea funcţionezi ca părinte. Ce se năpusteşte, însă, afară, ce cotropeşte fiecare colţ, fiecare firidă de pagină e o iubire totală, atemporală şi nemişcată, în ciuda supleţii şi vioiciunii celor o mie şi unul de feluri în care e simţită şi mărturisită. Din ea se naşte această bijuterie de carte, în care ştiinţa de a genera literatură aşterne drumul către sufletul Ioanei şi invită la empatie şi onestitate. Vulnerabilizantă, adesea, pentru că dă în lături straturi, dezbracă şi dezvăluie. Poveste pentru Maria e, de fapt, despre Ioana, Ioana în cea mai frumoasă şi tulburătoare versiune a ei, cea de mamă care baleiază, în arcul aceleiaşi zile (uneori al aceluiaşi paragraf) de la inimă ghem la inima cât cerul.

Ioana nu e sigură pe ea. O spune des. Nici ca scriitoare, nici ca mamă. Din îndoielile ei ies pagini de inventivitate şi splendoare destabilizante şi momente de afecţiune covârşitoare. Pe Ioana, nesiguranţa o trage în sus. Şi în jos, mai rar, iar atunci e nevoie de mâini puternice. Aşa o citiţi şi în Poveste pentru Maria. Îndoită, împărţită, autentică.

A spus-o toată lumea. Poveste pentru Maria nu e o carte pentru copii. Are dragoni, are toată galeria VIP din Harry Potter (Hey, Ron... Bună, Harry! Măiculiţă, e chiar Harry Potter!), are desenele şi isprăvile unui copil, de la primii paşi până la primele cărţi citite de unul singur. Poveste pentru Maria este povestea Ioanei care merge lângă Maria (e o fotografie splendidă în carte care vorbeşte mai limpede decât orice cuvânt al meu, dar nu pot s-o întreb acum la ce pagină, că s-ar prinde că scriu textul ăsta şi s-ar duce surpriza!). De mână, un pic înainte, un pic în urmă, dar mereu lângă. E un drum pe care copilul îl face cu naturaleţea vârstei, iar mama cu tot spectrul de sentimente pe care un om le poate avea, de o intensitate uneori copleşitoare. E şi o poveste despre adaptare şi supravieţuire. După ce te mătură frici şi iubiri mari... cât lumea de mari, poţi începe o zi nouă, o poveste proaspătă, un hohot de râs iţit spontan. Cartea Ioanei ne arată că mamele pot supravieţui iubirii pentru copiii lor.

E umor, e făcut cu ochiul complice, e şi tristeţe, singurătate şi of. E viaţă nezaharisită în paginile Poveştii pentru Maria. E poveste, dar nu basm. Nu e manual, nu e mămicism (cum apăsat sublinia Bogdan-Alexandru Stănescu), nu e hiperbolă, nu e cadru bucolic. E curgere de timp real transformat în literatură, dar rămas cu ancora bine înfiptă în adevăr. E album de fotografii fără filtre şi corecţii. E Ioana cu toate liniile care îi construiesc portretul, pe care şi le recunoaşte, şi le asumă şi pentru care o iubim. E acea Ioana pe care, când Maria va fi mare şi o va citi (aşa cum azi, noi, cei mari, o citim pe Maria), o va descoperi în toată nemărginirea şi puterea ei de a iubi. Cum ar spune un prieten, Ioana, cea mai bună mamă a Mariei.