Nu e o scriere în proză canonică, obișnuită. Nici alt text reglementat de o instanță estetică supremă. E o indignare! Și indignarea nu știu la ce secțiune, mod sau specie literară intră. Există o subspecie a suspiciunii? Și apoi nu știu ce formă stilistică trebuie să îmbrace indignarea. Poate chiar asta. Dar mi-e indiferent. Oricare până la urmă. Poate că indignarea are formă de țipăt. Și țipătul e fundamental ascuțit din punct de vedere auditiv. Vizual are aspect de săgeată, de suliță, de paloș oțelit. Avânt atitudinal cuprins de Patapievici în formula unui Zbor în bătaia săgeții, dar săgeata lui s-a înmuiat pe parcurs și s-a transformat în ondulații eseistice dulcege. Consimt că indignările se înscriu în canonul rebeliunilor de orice fel (deci tot un canon până la urmă, alt canon!). Fac parte dintr-un cod al revoltelor, al anarhiilor motivate temperamental, rațional, cognitiv și social, dar mai ales intim. Rezultat al spiritului iconoclast. Război în toată regula cu toate regulile, refulările, înfrângerile, discrepanțele, decepțiile și incongruențele. Indignarea e clocotul inimii. Tumult! Disperare!
Ceea ce urmează să scriu este o răbufnire plină de ură și dezgust față de rânduiala lumii, față de "civilizația" ei. Mi s-a cerut să scriu ceva despre anul care a trecut, 2024. Un text în proză. Poate s-a presupus că o să fie frumos, ordonat, calofil, ca de obicei. Dar nu mai pot face asta. De unde atâta răbdare și înțelegere pentru un an care mi-a ciuruit sufletul? Anul care a trecut a fost un an mizerabil din punct de vedere social, moral, etic. Războaie, cataclisme, dezastre. Toate stocate de mass-media și vârâte în capul meu. Socialul apasă tot mai insistent pe individual, pe trăirile și intimitățile individului. Războiul e departe de mine, n-ar trebui să mă intereseze. E treaba lor, a celor implicați, dar mă apasă. Mă doare, tocmai pentru că fac parte din omenire și omenirea e în criză. În criză continuă, permanentă. Nu poți trăi izolat și fericit pe insula dezolării. Mă simt parte din acest arhipelag imens de individualități care încearcă să-și ducă viața primită în dar în bune condițiuni. Încearcă, dar câți reușesc? Câți reușesc să nu aibă conștiință de sine? Poate regnul vegetal, animal. Mor soldați și civili în Ucraina, oameni nevinovați în Gaza, în atentate și crime oribile. Zilnic. Crime între copii pentru o pereche de adidași. Crime pasionale iscate din dezmăț sexual legalizat. Asta nu-ți zguduie întreaga ființă? Sunt morți premature, neașteptate, fulgerătoare, nu vin la sfârșitul unei vieți împlinite, la 70 sau 80 de ani. Vieți sfâșiate uneori înainte de a începe cu adevărat. Mă gândesc din nou la citatul ales de Hemingway din John Donne ca motto pentru romanul său Pentru cine bat clopotele: "Moartea oricărui om mă vatămă pe mine, fiindcă mă aflu cuprins în omenire. Și de aceea niciodată să nu întrebi «Pentru cine bat clopotele?». Pentru tine bat." Solidaritate neputincioasă. Oamenii mor și sunt nefericiți, nemângâiați de această solidarizare abstractă. Rămân doar rudele, apropiații, prietenii. Da, am pierdut câțiva prieteni anul trecut și mă simt tot mai singur. Cui să țip disperarea?
Ca să mă fac mai bine înțeles mi-e mai ușor să apelez la limbajul metaforic. Iată, mă joc paronimic, mă alint întristat: o proză e o roză ruptă din grădina sufletului. O roză scofâlcită de vânturi și ploi, bătută de grindină, de taifun, de tsunami. Un trandafir fleșcăit ce-și țipă disperarea. Un trandafir strivit de furtună.
Uite așa, înaintând pe solul fragil al ficționărilor desuete, am dat peste un personaj: Nic Trestian. Inventat, desigur. Un tip pirpiriu, slăbănog, scofâlcit, dar cu demnitatea întipărită pe fața lui smeadă. Petale decolorate de trandafir cândva purpuriu. O expresie a furiei, atunci. O expresie a victimizării, acum. A revoltei puse în lanțuri de un sistem avansat în iresponsabilități flagrante, în politică ce frizează absurdul, demența. Sistemul i-a întins o cursă bietului Nic Trestian. Mereu întinde curse. Oricui. E blocat în mulțimea care participă la ceremonie în piața publică. Nu poate înainta. Balustrada e păzită de polițiști dotați cu bastoane și pistoale. Balustradă sau gratii? Nu, nu e un stat polițienesc, nici un film polițist. E un stat la voia întâmplării și un film leșinat, cu mesaj ascuns, din care nu înțelegi nimic. Ba da, se înțelege ceva. O nesfârșită confuzie. Nici el, Nic Trestian, nu înțelege. E de stat, de așteptat. Are de stat, prins involuntar între cetățeni plini de admirație pentru cinstirea, preamărirea evenimentului. Care eveniment? Oricare. Conducătorii au prevăzut câte un eveniment important, drăgălaș, atractiv pentru fiecare categorie socială, pentru fiecare zi a anului. Ziua orașului, ziua plăcintelor crețe, ziua internațională a fericirii (în care e musai să fii fericit), Ziua Franței, ziua femeilor, ziua bărbaților, ziua justiției, ziua ecologiștilor, ziua internațională de conștientizare a risipei, ziua nimicului întins pe pâine ca untul, ziua sarmalelor, a sparanghelului, a poeziei... Numai fală și determinare în raport cu orice. În fața monumentului eroilor cântă fanfara militară. Un marș triumfal. Exaltă mândria și disciplina civică pe fețele lor. A militarilor și a celor ce cască gura la ei. Patriotism fierbinte. În spatele monumentului mișună șobolanii. Nimeni nu-i vede, dar Nic Trestian îi știe. Sunt jigodiile de care s-a lovit de atâtea ori în viață. Oameni mocirloși, ranchiunoși, cu bunăstarea adunată în burțile lor umflate, în mașinile lor parcate sfidător pe trotuare, oriunde, în vilele lor ridicate din noroiul săracilor. Vile de noroi sclipitor...
Transcriu indignarea lui Nic Trestian, profesoraș la o școală de cartier și pun în pagină toți nervii lui, toată revolta lui, toată zdruncinarea lui. Nu o vedeți? Iată (ca să fie mai clar):
zzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzz
Trei rânduri de z. Nervi zdrăngăniți, adunați din faptele zilei de pe la ghișee obscure. Am extras litera cea mai colțoasă din alfabet ca să marchez zbuciumul, zavera interioară, zdruncinarea creierului, zigzagul trăirilor. Dar parcă le pasă! Nu-i vezi cum ridică privirea încrezători spre falnicul tricolor (românesc, franțuzesc, unguresc) ridicat deasupra monumentului? S-ar părea că totul e în ordine și lumea străluce în roz și armonii nesfârșite. O lume numai zâmbet și miere. Tot aparatul social, administrativ, politic e fără fisură. Numai el, Nic Trestian, e un ghinionist. A țâșnit ca o flacără, ca o săgeată în zarea luminoasă și a ajuns să se plece în calea vântului nemilos. Destinat să exprime candoarea și ondulațiile unui suflet diafan. Ca trestia ne-am îndoit sub vânt, dar nu ne-am rupt. Vă sună familiar? Cunoscut, e drept, dar desuet. Adevărat, dar inactual în vremea idealurilor părăsite. Ți-e și milă de bietul Nic Trestian. Un om cumsecade, corect până în măduva oaselor, combatant neînfricat, a ajuns să fie pus pe drumuri și să râdă lumea de el. Un șomer ce nici nu mai are glas să-și țipe indignarea. Baricadat în propria-i intimitate, s-a apucat de acvaristică spre a-și regăsi liniștea. A devenit personaj în câteva din scrierile mele despre frica de a exista. Îi verific uneori forța de rezistență la furtunile vieții. Un alter-ego destul de simpluț în aparență. Profund în esență. Chiar rândurile mele de z par ornamente, semne artizanale, motiv votiv pe vreun ansamblu arhitectural sau însăilări ornamentale pe iile populare. Naționalism triumfal așezat în tiparele tradiției. Nici urmă de indignare sau protest. Niciun zbucium, doar șiruri decorative de semne. Ca să fie și mai clar, scriu din nou, cu majuscule, deși îmi dau seama că nu are niciun rost:
Z Z Z Z Z Z Z Z Z Z Z Z Z Z...
Ajunge? E destul de clar? Pentru cine?
P.S.: Ce repede te-ai dezumflat, copile! Clamezi o disperare de apartament sau chiar mai rău, de debara. O furtună într-un lighean cu apă călduță. Tinerii furioși săraci s-au îmburghezit până la urmă. Vezi generația lui John Osborne. Dramaturgul, nu fotbalistul. Ce vrei? Generațiile de revoltă se transformă în generații de așteptare (pentru conformitate: John Wain, englezul care a scris Un cer mai mic, nu actorul John Wayne, nu criminalul în serie John Wayne Gacy, inegal celebri). Mai contează cărui regn literar aparține acest text? Nu vezi cum toate cad în derizoriu? Viața, moartea, onoarea, etica. Literatura în primul rând. Tocmai de aceea titrez Un trandafir fleșcăit, nu Un trandafir strivit de furtună.
Și încă ceva, să nu uit: Z Z Z Z Z Z
Z de la zbucium sau de la zeflemea?
