Indicațiile lui Mihai Buzea pentru această temă au fost: "Prestați o activitate casnică, apoi scrieți un text pornind de la această experiență. Puteți folosi persoana întâi sau a treia. Trecut sau prezent, cum curge textul."
Cea care pleacă și cea care rămâne
Alexandra Hațegan
Alexandra Hațegan
Geamantanul stă deschis în hol de la începutul săptămânii. E trist și gol, de parcă ar simți că mi-e silă de el. Mi-e silă de împachetat, mi-e silă de zbor, de drumul lung și despărțire. O silă de care mi-e silă să vorbesc pentru că lumea o să mă întrebe "Da' de ce mai pleci?" și abia atunci devine sila cumplită.
- De ce pleci?
- Mda, răspund și mă ridic din pat. Împăturesc pilota, strâng pernele, fac loc să înșir hainele scoase din sertare. Pun claie peste grămadă tot, de la șosete la geci, pantaloni sau bluze. Stau toate pe pat ca pe o tarabă din piața de vechituri. Mă uit prin baie să văd dacă am uitat ceva, verific cuierul de la ușă. Trag geamantanul în cameră și mă așez în genunchi lângă el. Îl umplu încet cu haine rulate, așezate cât mai strâns. Ridic ochii și mă uit pe fereastră. Din cireș se desprind frunze ruginii. Pe lângă caprifoiul sălbatic, neîngrijit, o văd pe mama venind din livadă. Ridică niște vițe de "mâna Maicii Domnului", cum îi spune ea caprifoiului, și le bagă prin ochiurile de gard. Își bate șoșonii deolaltă înainte să urce treptele betonate ale terasei. Deschide ușa cu plasa de țânțari și se uită la mine, la geamantanul pe jumătate umplut, la maldărul de haine. Mă întreabă dacă merg să frământ prăjitura. Îi răspund că merg, dar continui să rulez bluze și pantaloni. Zice că a pregătit merele pentru umplutură. Ușa cu arc se închide singură în urma ei. Aud șoșonii târșâiți.
- Nu mai poate să frământe la fel de mult ca altădată.
- Poate, cum să nu poată. Știi bine că vrea să faci tu, să fie ca odinioară. O să stea pe bancheta din bucătărie și o să te privească. Să-și umple ochii de tine.
Mă grăbesc spre acel moment și trec curtea spre bucătăria de vară. Pășesc pe dalele inegale și mai să nu-mi sucesc glezna.
- Zi poezioara.
- N-o zic!
- Zi-o!
- Nu, că nu mai înjur.
- Păi o repeți în gând, tot aia e.
- Nu e, cum să fie?! Și afară de asta, Ștefan avea motiv.
Frate-mio s-a ales cu o luxație, vara asta când a fost acasă. Din cauza dalelor sau a lui, nu știu, cert e că a coborât toți sfinții. Apoi a recitat vreo două versuri pe maghiară. Așa înjură toți din neamul meu. După ce s-a calmat a zis că așază dalele înainte să plece, dar nu le-a mai așezat. Sunt tot crăcănate, unele năpădite de iarbă, altele înclinate sau crăpate; deja de câțiva ani. I-am zis mamei că o să le îndrept, dar uite că a venit ziua să plec și n-am făcut treabă nici eu. Înjur scurt întru credință, întru datină și obicei. Dacă te lepezi de unele lucruri simți că tai din tine, din ce ești.
În bucătăria de vară miroase a scorțișoară, exact așa cum mi-am imaginat, dar mama nu-i înăuntru. Simt o emoție, o teamă cumva. Mi-e cald la obraji și mă furnică la subsuori. Mă zgribulesc de lipsa ei nefirească, de toamnă.
- S-a dus până în grădină doar.
Ies să verific. O văd pe mama printre vițele de castraveți aproape uscate, printre parii de la roșii. Rămân să o privesc o vreme. Culege ultimele roade, și știu că o să mi le dăruiască. O să mă întrebe dacă nu vreau să duc din ele, că mi le așază frumos în vreo caserolă mai mare, că nu se vor apăsa. Știe că nu e voie, că nu are rost. Știe că n-am să le duc, dar nu poate să nu-mi ofere.
- Ia câteva roșii măcar, să-i faci o bucurie.
Nici nu răspund. Mă întorc în bucătărie. Găsesc pe masă o cană cu suc maroniu, gros, zeamă stoarsă de la merele îndulcite, aromate. Lăsată pentru mine dinadins. Beau sucul. E dulce, dulce de mă pișcă în gât. Am să pun mai puțin zahăr în aluat. Scot din frigider smântâna, untul și trei ouă. Cântăresc făina și caut vasul de porțelan în care îmi place să frământ. Mut prin dulap toate oalele și recipientele, dar nu găsesc ce vreau. S-a spart, o aud pe mama zicând. Are palmele pline cu roșii târzii. Mi le arată mândră. Zâmbesc și vreau să o întreb când s-a spart vasul, dar vocea intervine:
- Tu știi cât e un an? Câte vase se pot sparge? Câte riduri sapă grijile, gândurile? Cât de mică se face inima de dor?
- Ce pot să fac, nu e ca și cum am puterea de a opri timpul.
- "Ce pot să fac?!", mă imită vocea pițigăiat. Se mâțâie și lamentează de-mi vine să-i trag una. Până și Lasconi a zis că e ușor să-ți iei bilet și să pleci.
- Doamne, de unde le scoți?! Ce-mi pasă mie de ce spune Lasconi?
- Păi ăla-i baiu', că nu-ți pasă. Te-ai dus și nu-ți mai pasă.
O iau de urechi și o scot afară. Nu pot să o duc mai departe de ușa cu țâțâni șubreziți a bucătăriei de vară. Oftez, iar mama zâmbește senin. Știe. Știe că oricât de departe plec, o parte din mine rămâne aici, nu mai departe de ușa bucătăriei.