Indicațiile lui Mihai Buzea pentru această temă au fost: "Prestați o activitate casnică, apoi scrieți un text pornind de la această experiență. Puteți folosi persoana întâi sau a treia. Trecut sau prezent, cum curge textul."
Gunoiul
Marius Cărbunescu
Marius Cărbunescu
Razele unui soare matinal, filtrate prin ferestre de diamant, se prind într-o joacă și o zbenguială prin toată camera, ca în cele din urmă să se fixeze pe obrazul meu. Simțurile se repliază. Disting căldura obraznică ce gâdilă ușor. Încercând să deschid timid o pleoapă, mă pomenesc cu înțepături intense în iris. O ploaie de săgeți, eliberate din Soare de un arcaș sâcâitor, se năpustesc prin fanta îngustă. Îmi ia ceva timp să-mi acomodez ochii. O lumină neverosimil de albă, de pe altă lume, se propagă în jurul meu. Îmi arată contururile unui peisaj dezolant, o priveliște terifiantă mă înconjoară. Doamne, cât oi fi băut aseară?
Capul doare îngrozitor. Nu-mi amintesc mare lucru. După cum se prezintă apartamentul: sticle pe trei sferturi golite, căzute ca popicele, și scrumiere ticsite, a fost un chef monstru. Îmi întind brațele peste cearșaful boțit, într-un gest de revigorare, când ceva rece și lipicios mi se agață de degete. Ridic mâna până la nivelul privirii ca să văd cum se bălăngănește, cu mișcări de pendul, un prezervativ folosit. Am avut și femei aseară, trag concluzia care mă măgulește pe interior. În clipa următoare, satisfacția pasageră se transformă în coșmar; un coșmar din care nu poți scăpa nici măcar deșteptându-te. Hai, să-mi fut una! Azi trebuie să se întoarcă nevastă-mea din delegație.
E de muncă aici, nu glumă, să arate totul ca și cum n-a fost dezmăț. Cu mișcări lâncede mă duc spre baie să fac un duș, pe traseu lovesc vreo două sticle răsturnate, iar în baie apocalipsa: vomă peste tot. Mă întorc scârbit spre bucătărie, măcar să-mi arunc pe față cu apă și să beau vreo două găleți, ca boul. N-apuc să deschid ușa că un miros de hoit îmi otrăvește simțurile și declanșează un val de vomă ce se oprește abia în gâtlej. Identific sursa, coșul de gunoi, ridic sacul să-l duc la ghenă, dar, din sacul găurit, un lichid străveziu îmi picură la picioare. Îl îndes înapoi în coș ca să-l iau cu totul. Deschid ușa apartamentului și arunc o privire stânga-dreapta pe coridorul răcoros. Nu e nimeni. Sunt doar eu în maieu și chiloți, dar cine să mai aibă grija halatului, cu o bombă ecologică în brațe și apăsat de vinovăție?
Lipăi desculț și mă furișez spre ghena aflată în capătul celălalt al coridorului. Deschid ușa ghenei, se face curent, în spatele meu o altă ușă se trântește cu zgomot. Am o tresărire. Simt cum un fior mă inundă din cap până în picioare. Arunc gunoiul cu tot cu coș. Pe măsură ce mă apropii de ușa mea metalică, cu cioc, o știți, cea care se deschide doar din interior ori cu cheia, fiorul capătă dimensiuni catastrofice. Ajung în fața ei. Se confirmă bănuiala. O pipăi cu degetele, o mângâi, nicio crăpătură, e încuiată de-a binelea. Gesturile delicate sunt curmate brutal. Izbesc cu capul în tabla lucioasă de se cutremură tot blocul. Un strop de sânge îmi atârnă de vârful nasului și o rămășiță de glagorie îmi spune să încetez. Poliția la ușă, să mă găsească în chiloți, cu nevastă-mea pe urme, descoperind apoi dezastrul dinăuntru, ca tacâmul să fie complet. Asta îmi doresc?
Mă preling pe tocul ușii, lăsând în urmă o dâră de sânge, și mă ghemuiesc acolo, pe preș. Îmi muncesc mintea în căutarea unei soluții salvatoare. Niciuna nu se arată privirii mele îndobitocite. Paradoxal, sângele care curge șiroit îmi face un pustiu de bine, arăt ca un monstru, poate asta sunt, o și aud pe nevastă-mea cum șuieră în aparte: de ce nu m-am aruncat singur pe tobogan, coșul de gunoi e imaculat pe lângă mine. Dar tot nu e de ajuns. Am nevoie de ochi tumefiați, răni deschise, echimoze care să dovedească, fără dubii, că o bandă de borfași m-a bătut, m-a siluit, m-a prădat și a lăsat dezastru în urma ei. Mă iau la poceală de unul singur. Mă dau cu curul de pereți. O merit. Se pare că vecinii de palier nu sunt acasă ori stau cu toții baricadați în spatele ușilor închiseși se uită pe vizor. Să fi trecut vreo două ore de când liftul nu a mai oprit la etajul nostru? Acum vine. Când ușa liftului se deschide și în prag apare Alice, o privesc spășit, ca un pui de curcă plouată.
₋ Ce-i cu tine aici? Ai pățit ceva? Hai înăuntru, îmi spune îngrijorată în timp ce deschide ușa cu cheia.
₋ Să știi că..., încerc o justificare, dar panorama îmi taie elanul.
₋ Wow! Ce priveliște, ce spectacol, ce miresme! Trandafiri pe masă, se vede că ți-a fost dor de mine și m-așteptai. Buchetul este demențial. Cum ți-a venit ideea? Deschid doar puțin geamul, parcă-i prea puternic totuși.
₋ Dar...
₋ Nu e nevoie să-mi spui nimic, dragule, știu tot, te cunosc de-atâta timp. Buzea și scriitorașii săi n-au decât să nu te creadă, treaba lor, eu însă sunt convinsă că exact așa stau lucrurile, cum ți-ai închipuit în momentul tău de rătăcire. Ești o victimă, iubire, o victimă a propriei ignoranțe, în primul rând. Haide, mai bine, ajută-mă să redecorăm puțin apartamentul, stilul ăsta minimalist cu influențe bahice nu este tocmai pe gustul meu.