Indicațiile lui Mihai Buzea pentru această temă au fost: "Scrieți un text pe baza acestei capturi de ecran din Facebook messenger."
Râdem în familie
Adela Holdon
Când am ieșit din clădire am văzut că am ochelarii murdari. Toată ziua am stat numai cu nasul în ecrane și cumva petele mari de grăsime de pe lentile nu m-au deranjat. Dar când am privit spre OMV-ul de peste drum, parcă nu l-am văzut bine.
Ușor, lumina scădea. Aerul era mai rece. Am simțit un strop de apă lovindu-mă fix în creștet. Și după pe obraz. Și apoi pe gât. Ce bine că drumul până la metrou nu era lung.
Cât tropăiam pe stradă mi-am adus aminte că nu a mai plouat de la nunta mea. Ce chestie! Parcă s-a petrecut în altă viață. Îmi amintesc așa fragmentar tot evenimentul, de parcă nu aș fi participat la el. Adevărul e că atât de mult stres am simțit pe toată perioada pregătirilor încât abia am reușit să mă bucur în ziua aceea. Dar odată cu trecerea zilelor, peste ea se așază nostalgia. Amintirea se pierde pe margini și devine frumoasă și caldă. Aș fi vrut ca aceeași căldură să o simt și acum când cobor spre stație, dar cel mai probabil o să dau de căldură sufocantă îmbibată de mirosuri bizare specifice stației de metrou.
Abia aveam loc pe peron când a venit metroul, iar toată grămada aceea de lume a intrat buluc în vagoane. Stăteam sendviș, între niște elevi slabi de liceu chinuiți de acnee, cu nasul în telefon. Am simțit și eu cum îmi vibrează telefonul în buzunarul de la spate. Aveam pe ochelari și amprente și stropi de ploaie, abia mai vedeam ceva.
Era un mesaj de la Alina și m-am mirat, am crezut că-i oprisem notificările. Era pe lista neagră post-nuntă. Din greșeala mea (admit!) am invitat-o. Eram verișoare, ea mai mare cu 8 ani decât mine. Locuiam în același cartier și atunci când eram mici ne înțelegeam bine, pentru că eram copii. Păstrasem o legătură amicală, schimbam două-trei vorbe de fiecare dată când ne vedeam. Dar, sincer, nu o mai suportam. Era de ajuns să-i lași un pic de spațiu și ea ți-l umplea cu toată greutatea sufletului ei, plin de eșecuri și nefericiri (care, culmea, nu erau niciodată din vina ei). Însă a trebuit să o invit la nuntă, că doar eram rude de sânge, și ce ar fi zis lumea dacă nu ți-ai fi invitat neamurile la o zi atât de importantă?
De atunci, săraca Alina a înțeles că are un loc în viața mea și îmi tot scrie. N-am vrut să deschid conversația, dar mi-a atras atenția mesajul ei; "Uită-te și tu ce mi-a scris boul ăsta de Cătălin, i-am dat block" și era atașată o imagine. În screenshot-ul trimis se vedea schimbul de replici dintre ea și un necunoscut:
"Ți-am scris pentru că a fătat pisica bunicii mele. Mă gândeam că ai 40 de ani și dacă tot nu reușești să prinzi buchetele mireselor pe la nunți, poate vrei un pui de mâță".
Nu m-am putut abține. Tremuram toată de râs și lumea se uita la mine. Așa-i trebuia, s-a apucat repede să se laude pe Facebook cu nunta mea, să pună poze și filmări. Așa a văzut-o și amărâtul asta și s-a băgat în seamă cu ea.
Doamne, abia așteptam să ajung acasă să-i zic soțului meu asta, o să moară de râs!
"Ia zi, ce nume pui la pisoi?".