Crăpături la temelia teatrului

Cam cât durează energia tinerească pusă în slujba artei teatrale no questions asked? 2-3 ani? Asta depinde pe cine întâlnești prin teatru. Poate ai colegi ok. Poate ai un director ok. Poate ai doi directori ok (un general și un artistic). Poate regizorul tehnic e ok. Poate lucrezi cu regizori ok. Că dacă lucrezi cu 2-3 regizori care nu știu altceva decât "să pună un text în scenă", s-ar putea ca toată energia să se scurgă pe jos după primele indicații de artă spațial-direcțională într-un decor realist. Și energia asta care s-a scurs pe jos nu rămâne acolo. Dacă ar rămâne acolo ar fi un caz fericit în care accepți că nici tu nici regizorul nu ați avut o zi bună, iar mâine între aceleași aceleași veșnice 10:00-14:00 și 18:00-22:00 ai șansa să-ți iei energia de pe jos și să te lupți (în funcție de gradul de burnout în care ești sau în funcție de nivelul de satisfacție artistică pe care ți-l oferă proiectele din care faci parte - dacă te reprezintă, dacă te provoacă actoricește, dacă te intrigă, dacă te fac să explorezi necunoscutul) până la premieră sau până la următoarea zi de luni sau oricare alta ar fi ziua liberă dacă ar fi sau până la pauza dintre stagiuni sau până la următorul regizor ok.

Dar să zicem că nu e un caz fericit. Să zicem că e a cincea premieră pe care o ai în stagiunea respectivă sau să zicem că e un spectacol care nu te reprezintă, care nu te provoacă în niciun fel, care nu explorează necunoscutul sau să zicem că e deja al treilea proiect de genul ăsta într-un an sau sau sau.

Sau să zicem că e cazul în care toate merg extraordinar din punct de vedere artistic și administrativ atât în teatru, cât și la nivel personal, ai avut două premiere stagiunea asta și ambele te împlinesc și nu ești obosit și ai chef de lucru și te simți inspirat și cu forțe maxime și ce fericit sunt acum datorită parcursului meu profesional, doar că regizorul cu care lucrez acum nu e preocupat să facă un spectacol oricum ar fi el, ci e preocupat să-și reafirme statutul de mare regizor inedit popular celebru uriaș, e preocupat de cum arată părul lui sau de cât de scurți sunt pantalonii mei sau de cum o cheamă pe iubita mea sau de cât de bun sau nu sunt eu sau de cât de mult sunt dispus să mă dezbrac la o ședință foto pentru afiș sau de cât de popular e fratele meu sau de câte apropouri la persoana mea pot să îndur într-o repetiție sau să zbiere la regizoarea tehnică pentru că el este un artist și nu poate fi deranjat cu nimic atunci când ascultă muzică și e dimineață și nici n-a apucat să-și bea cafeaua sau să comenteze cu fiecare ocazie numărul mare de actori care au master de regie sau să umilească pe oricine nu face cum spune el sau să-și justifice abuzurile de putere ca fiind niște probe de foc elementare în devenirea oricărui mare actor. E, și dacă ăsta e cazul, atunci energia asta se scurge din tine pe jos și iese prin tâmplăria veche a geamurilor etajului trei, merge pe muchia teatrului construit de comuniști sau de austro-ungari sau de cine s-o fi nimerit acum nu știu câte zeci de ani și se ghemuiește la instersecția unor jgheaburi și se face vârtej și prinde viteza uraganului interior care e în tine pentru că nu ai curaj să-i spui regizorului că te deranjează ce face și că e fucked up și că te fucks up și pe tine și curge pe burlan în jos și, când ajunge jos de tot, energia asta se blochează din cauză că burlanul e plin de frunze și crengi și începe să picure așa ușor ca și cum ai lăcrima de nervi după o discuție pe scena mare cu distribuția și cu regizorul în care tu te-ai străduit să fii cât se poate de politicos și să respecți comportamentul regizorului fără să-l acuzi, iar el s-a învârtit pe scenă încolo și-ncoace, vorbind la microfon, făcându-ți gaslighting și sugerând că ceea ce tu reclami este doar în capul tău și că nimeni nu s-a mai plâns de așa ceva. Și picăturile astea mici, din cauză că nu există nicio scurgere pentru că ori n-a fost proiectată ori a luat-o cineva de acolo, se infiltrează ușor-ușor în temelia teatrului și temelia începe să crape ușor-ușor - cam cum îți crapă orice fel de simț al vreunei coerențe a lumii în care trăiești atunci când auzi că regizorul, după ce s-a speriat că i-ai zis că te simți hărțuit psihic de comportamentul lui și a strigat la microfon că nu ieși tu din distribuție, ci te dă el afară, a vrut să te oblige să faci parte din distribuție în continuare și să revii la repetiții (noroc cu directorul artistic). Și temelia teatrului tău acum are o crăpătură destul de mare și s-ar putea să crape de tot la câte cazuri din astea există (cel puțin la nivel de zvon). Poți să alegi să astupi crăpătura, doar că infiltrațiile sunt destul de adânci și mai crapă și prin locurile unde ai reparat. Și atunci te pregătești pentru cazurile viitoare, măcar să nu apară crăpături noi. Doar că la cazurile viitoare, când vrei să împiedici energia să se scurgă din tine, s-ar putea să nu mai ai un coleg curajos care să deschidă discuția despre potențialele crăpături din temelie, sau s-ar putea ca directorul să fie de partea regizorului, sau s-ar putea să tacă toată lumea și să se uite la tine ca la un nebun, sau s-ar putea să nu poți să spui nimic, iar atunci energia se scurge din tine și pe hol, și în biroul directorului, și pe la secretariat, și în cabină, și pe drumul către casă, și în chiria plătită de teatrul tău care acum are o temelie plină de crăpături și se poate dărâma în orice clipă.

Și, uite-așa, mergi prin viață, după vreo 2-3 ani, cu teatrul ăsta care are o fațadă strălucitoare, refăcută doar de ochii lumii, sperând că temelia mai ține încă o stagiune și încă una și încă una și că, la un moment dat, vreo autoritate competentă, poate la presiunile europene sau ale vreunui ONG, va face ceva ca să oprească infiltrațiile măcar. Sau poate măcar un regulament de ordine interioară care să împiedice apariția lor.