Stiloul

Ada a deschis ușa sertarului și m-a așezat, așa cum făcea de obicei, printre pixuri de doi lei și markere în culori stridente. Eram îngrozit. Ce să caut eu, un stilou atât de prețios, lucrat manual, chiar gravat cu numele ei, între obiectele acelea ieftine de papetărie? În sertar era întotdeauna ordine și curățenie, pixurile erau în mare majoritate noi, albastre, rânduite în șanțurile speciale din primul sertar al biroului. Cu markerele sublinia documentele pe care le citea în fiecare zi, spre sfârșitul programului de lucru.

Mi-a plăcut numele ei, rezonant, Ada Veliski, viitoarea mea posesoare, înainte să o cunosc. Da, sunt un stilou handmade. Am fost personalizat la plecarea din fabrică, spre a fi oferit cadou unei doamne ce lucra într-o bancă. Mi-am imaginat că viața mea va fi fericită acolo, în general oamenii sunt fericiți în preajma banilor.

Noi, stilourile, atunci când așteptăm să fim cumpărate, ne dorim să ajungem în posesia unor scriitori, cercetători sau oameni de știință, dar m-au încurajat suratele mele, celelalte stilouri, că va fi bine și într-o bancă.

Îmi răsună, ca un ecou în memorie, urările lor de bine, la plecarea mea din magazin:
- Ce bine de tine! Cât de multe vei avea de învățat!
- Bravo! O alegere minunată!

*
Când a deschis cutia și m-a văzut, m-a privit cu interes. A căzut pe gânduri. Mi-ar fi plăcut să și le scrie atunci, pe o hârtie cu ajutorul meu, să o cunosc mai bine. Eram curios ce nostalgii îi stârneam. M-a umplut cu cerneală albastră și apoi a început să își scrie numele pe o foaie de hârtie. A aruncat-o la coș. Uneori, mă lua din sertar doar ca să se joace. Îmi înșuruba și deșuruba capacul, un gest mecanic pe care îl făcea ori de câte ori se gândea la ceva, ce nu aveam cum să ghicesc.

Am început să duc o viață plictisitoare pentru că, în general, eram folosit doar la semnarea unor documente. Uneori scria câteva notițe în agendă pentru o ședință. Cel mai frumos era atunci când participa la vreun curs. Dornic de cunoaștere, învățam împreună cu ea, lecții pentru oameni mari. Nu știam că oamenii mari învață altfel decât copiii de la școală, învață jucându-se.

Când nu vorbea cu clienții sau colegii, stătea cu nasul în laptop sau în telefon. Adei îi murise creativitatea, nu voia, nu încerca să scrie nimic despre viața ei sau despre orice altceva, măcar să își pună ordine în gânduri, să mai aflu și eu câte ceva. Eram contrariat că sunt așa de nefolositor. Un simplu obiect. Nimic din viața palpitantă pe care mi-o imaginasem.

În fiecare zi, venea la serviciu, punea de cafea, centraliza niște rapoarte și apoi stătea de vorbă cu colegii într-o scurtă ședință. De pe birou sau din sertar îi auzeam discuțiile cu colegii, cu clienții, convorbirile telefonice. Când mă uita pe birou devenea mai interesant pentru că o puteam vedea. Avea ceva în privire care îmi transmitea o energie bună. Parcă voia să îmi spună mai multe, sau să scrie, în fine.

Oamenii cu care interacționa vorbeau mult. Colegi sau clienți, fiecare ajungea la Ada cu vreo problemă. O admiram pentru că era o persoană, în general, calmă și binevoitoare. Nu îmi amintesc de vreo altercație cu cineva. Chestia asta mă punea pe gânduri. Cum să fii atât de calm când toți vin la tine să le rezolvi câte o problemă? Liniștea de la exterior masca tumultul din sufletul ei? Cu clienții conversația era interesantă, ei aveau întotdeauna dreptate. Mai dificil era de discutat cu un client nemulțumit. Niciodată nu ridica vocea, deși îi tremura puțin. Punea întrebări. Asculta. Ajuta. Își bătea capul să găsească o cale de a rezolva problemele celor din jur. Chiar dacă nu reușea, oamenii apreciau disponibilitatea. Plecau mulțumiți, chiar relaxați.

Din această cauză, ea nu mai avea energie să trăiască pentru visurile ei, nici nu știu ce făcea acasă, dincolo de birou, nu cred că avea familie sau măcar un iubit. Vorbea uneori cu mama la telefon, dar o expedia destul de repede fiindcă avea alte urgențe, întâlniri cu clienții sau o ședință.

Într-o zi, de cum a intrat în birou cu cafeaua, a deschis sertarul, m-a luat și a început să scrie în agenda de pe birou. Tremuram la gândul că se întâmplase ceva, după cum îmi înșuruba și deșuruba capacul, mi-am dat seama că era important. A scris doar câteva cuvinte și s-a întrerupt.
"O experiență. Am învățat să pui suflet în cel mai mărunt lucru pe care îl faci."

Brusc, a întrerupt șirul gândurilor. M-a așezat la locul meu în sertar. Nu reușisem să aflu ce o frământă.

Peste două săptămâni, în ultima zi din an, când a venit în birou cu o cutie de carton, am crezut că face curățenie. A început să sorteze documentele, a aruncat toate pixurile și markerele. Eu am fost trântit pe fundul cutiei, alături de dosarul personal și câteva suveniruri pe care le avea pe birou. Era tăcută, nu trecuse nicio colegă pe la ea, să îmi dau seama ce se întâmpla. Auzeam foșnet de hârtii rupte și dosare pe care le aranja în stive. Am stat acolo până spre după amiază, când Ada și ceilalți colegi și-au luat la revedere, îmbrățișându-se ca niciodată până acum.

Era ultima lor zi de lucru. Banca fusese vândută. Agenția urma să fie închisă.

Ce final trist, în ultima zi din an, oamenii să plece cu amintirile în suflet și câteva obiecte personale într-o cutie de carton.

Ada a intrat pe ușa apartamentului și înainte să ducă cutia în debara, m-a luat și m-a așezat pe masa din living. Nu avea nimic stabilit pentru acest revelion. Nu avea chef de un nou început. Era prea tristă. Și-a pus un pahar de vin și s-a așezat pe canapea. A stat singură toată noaptea aceea dintre ani. A răspuns la telefoane și a dat mesaje până după miezul nopții doar ca să aibă o preocupare.

Mi-aș fi dorit să o ajut. Nu trebuia decât să înceapă să scrie, să își ordoneze gândurile, sentimentele, scriind chiar clișeele cu obiectivele anului următor, pe care le scrie toată lumea la începutul fiecărui an. Nu a făcut-o.

Într-o zi geroasă de ianuarie, m-am trezit așezat într-un geamantan împreună cu un caiet de notițe. Am însoțit-o în acea călătorie care mi-a schimbat viața. Pentru că am ajuns într-un loc cu mare și soare, acolo unde, pentru prima oară, Ada a început să scrie, stângaci, cu multe ștersături, lăsând cuvintele să curgă greu, migălos, să se aducă în pagină, unul după celălalt. Scriind, eram uimit de versatilitatea acestei femei.

Am stat în vacanță câteva săptămâni, într-un peisaj luminos, cald și calm, diferit de orașul tern în care trăisem până atunci. Scria în fiecare zi, scria și își resuscita creativitatea închistată, scria eliberată de reguli de la care nu avea voie să se abată. Era ca o renaștere. A început să dea drumul poveștilor din gândurile sale, astfel că în câteva luni s-a născut o primă carte.

Parte din povestea ei, îmi trăiam visul oricărui stilou, acela de a ajunge în posesia unui scriitor. Eram nedespărțiți. De data aceasta, scriam numele Adei pe prima pagină a cărților care își așteptau cititorii pe standurile din librărie.