O romanță

La orice petrecere din copilăria mea, fie că era un "ospăț împărătesc" sau doar un grătărel de sâmbătă seara, se ajungea la un punct când începea momentul artistic. Toată ambianța specială și toată bucuria prieteniei și a comeseniei luau forma muzicii. Cam pe la al patrulea șpriț, Costel Radu, prietenul cel mai bun al lui tata și un mare pianist de jazz din epocă, era invitat printr-un cod de priviri, să purceadă la pian. Bineînțeles, după primul acord, noi toți săream în cele mai calde aplauze. O lua vesel, cu un boogie-woogie alert, dansant, debordant. Apoi o lua pe un swing armonios, pe un dixie jucăuș sau pe un bebop pretențios. Cele mai așteptate însă erau cele din musicaluri sau filme. Apoi, tot sorbind din paharul așezat frumușel pe pupitrul pianului, ajungea tot la d-alea d-ale noastre. Știa să cânte lăutărie de parcă își făcuse studiile în crâșmele din Ferentari. Era inedit și uimitor să asculți toate cântecele de pahar la pian. Și știa, mă frate, să inducă starea aia de tremur românesc, de imersie în fundul sufletului, acolo unde muzica aia și doar aia are acces, are liberă trecere și poate, cu voia ascultătorului, să mai tulbure sedimentele demult așezate. La al șaselea pahar (șpriț de vară, nimic agresiv), îți venea să muști din pahar, chiar dacă aveai 6-7 ani iar în pahar era Cico. Când emoțiile erau incontrolabile și când începeau să curgă muci, se ajungea invariabil la romanțe. Tata prelua cazul. Acolo el era specialist. Toată lumea aștepta momentul când apărea vedeta, așa, mai la final. Toți mesenii își turnau degrabă un alt șpriț și se lăsau pe spătarele scaunelor, cu un zâmbet suferind. Fetele de la masă mai scăpau și câte-un oftat zgomotos. Apoi tata avea un alt schimb de priviri codate cu Costel. Era "le grand moment"! Costel băga niște rulade elaborate la pian, stabilind tonalitatea și atmosfera.

Romanța preferată a tatălui meu era La fereastra casei mele. Ea apărea negreșit la toate petrecerile. Tata o cânta uimitor, pentru că o filtra prin sufletul lui grandios. Nimeni nu se băga pe lângă el să o cânte, era momentul lui și, de fapt, era momentul serii. Se ridica de pe scaunul lui din capul mesei, își lua un aer sobru și pătruns, stătea cu ochii închiși câteva secunde, să se facă liniște și să intre adânc în ambianță, și începea. Vocea lui mieroasă, de tenor secund, se ondula, căpăta accente sugestive, se lăsa pe piept sau se ridica într-un falset întărit, dar discret, întocmai ca interpreții cei mai mari, cei care știu că romanța e un cântec intim, melancolic, personal. Cum stătea el așa, în picioare, cu mâinile încrucișate la piept, cu ochii închiși, cu mimica urmând versurile, avea un aer de zeu. Nu puteai, nu aveai cum să nu-l admiri. Nu știu de unde a învățat să cânte, probabil că a făcut-o singur, din instinct, dar avea un vibrato natural, neforțat, foarte bine calibrat. Găsea ușor cuvintele puternice din text și punea accente dramatice pe ele. Comesenii se uitau la el cu gurile căscate sau își închideau ochii și se lăsau pătrunși de dulceaga melodie. După fiecare strofă, Costel prelua tema, făcea o punte expresivă și nu se lăsa mai prejos, în timp ce cei de la masă luau paharul de șpriț și îl goleau, loviți de patima momentului. La final, tata dădea o acută, pe care o fila expert, stârnind aplauze și urale. Îl costa multă energie pe tata această romanță! La sfârșit, cădea epuizat pe scaun, ca într-o operă de Verdi, oftând sugestiv într-o mare de admirație. Costel fugea de la pian, deranja toată masa să ajungă la el și îl îmbrățișa frățește, roșu la față de emoții. Apoi îi zicea la ureche, dar să audă toți:
- Ești mare, Gigi! Mare!!