Indicațiile lui Mihai Buzea pentru această temă au fost: "Scrieți un text pe baza acestei capturi de ecran din Facebook messenger."
Pustiu în doi
Mirela Niță
Dacă am trăi toți ca la sânul mamei, ăsta ar fi paradisul. Dar viața nu-i așa de simplă, mai ales când alții ne-o complică! Pe vremea când aveam auz și vedeam, dar ochii mei erau încă albaștri, stăpâna familiei mele a decis să ne despartă de mama, iar eu am ajuns la una dintre prietenele sale, care nu prindea niciodată buchetul, indiferent la câte nunți participa. Femeia asta, Mina, care mi-a devenit metresă fără voia mea, cu cât își dorea mai aprig să se căsătorească, cu atât rata mai tare orice ocazie.
Am ajuns în noua mea familie, într-o zi ploioasă, cu apa ce mi se prelingea pe blană de parcă ieșeam de la duș. Mina, de cum m-a văzut, mi-a zis: "nu te plac, dar mă voi ocupa de tine". Primul lucru pe care l-a făcut, a fost să mă lase fără auz. A încercat să mă usuce cu o mașină care huruia îngrozitor, dar eu am fugit și nu am vrut să mai ies de după perdea. Când mi s-a făcut foame și am încercat să adulmec totul în speranța de a găsi ceva de haleală, dar nimic și nimic. Nu exista niciun miros familiar care să-mi spună că aș avea șansa să găsesc ceva. Am plecat ușurel în căutarea jupânesei mele și am găsit-o în dormitor. M-am lingușit pe lângă ea, așa cum doar noi pisicuțele știm să o facem, dar n-a ținut! Când m-a văzut, a început să țipe ca o descreierată. Cred că am speriat-o. Sigur uitase de mine. Am gonit din nou după perdea. După un timp, aud zgomot, semn că Mina se trezise. "... după Institutul național de statistică, în Franța, numărul femeilor singure atinge aproape 5.000.000 în comparație cu celibatarii bărbați, care ating aproape 3,5 milioane". Aceasta a fost știrea pe care am auzit-o când m-am întrebat: "Oare e mai bine să trăiești singur în unu sau singur în doi?" Eu am trăit o variantă de doi în unu. Adică, un fel de nici unu, nici doi, ci ambele combinate.
Se spune că oamenii singuri, și nu numai, își doresc animale de companie, dar cu mine nu a fost așa: "eu nu am fost dorit". Efectiv, n-am avut noroc! Stăpâna mea, care făcea parte din cele cinci milioane, dormea mult, lucra puțin, privea în gol, nu mă vedea. Era surdă la plânsetele mele și nici măcar n-a observat că începusem să mă hrănesc cu resturile ei din farfurie și să lipăi din paharul ei de apă. Într-o zi m-am pipăit, întrebându-mă: "exist cu adevărat"? Existăm. Dar nu pentru ea. Ea se comporta ca un pisoi în primele sale zile după naștere: nu vedea, nu auzea. Cred că înota într-o mare de tristețe. Era mai mereu plecată cu sorcova pe lună și fuma ca un turc. Avea 40 de ani, lucra de acasă, nu ieșea decât să-și cumpere mâncare și nu o vizita decât fosta mea stăpână, pe care o uram până-n măduva oaselor că nu mă lua înapoi. De ce oare încerca să prindă buchetul dacă nu făcea nimic pentru a cunoaște pe cineva, eu nu am înțeles. Am înțeles din discuția lor doar faptul că "cea mai frumoasă perioadă a unei femei este atunci când nu mai așteaptă ca un bărbat să o facă fericită, ci este fericită prin ea însăși", așa spusese Mina, dar ea era nefericirea întruchipată! Atunci, de ce mințea? "Poate că după 40 de ani, pentru ființele astea fericite prin ele însele, totu-i diferit și bărbații chiar vin singuri la ușa lor și le spun: «Eu sunt buchetul tău. M-ai prins!»; ce știu eu!", îmi răspundeam singur.
Dar, într-o zi, ceva s-a întâmplat. Am cunoscut-o pe Ioana. Era colegă de serviciu cu Mina și venise să-i aducă un dosar. Din ușă, m-a zărit și pe mine, într-un colț al holului, și a întrebat-o pe Mina: "cum se numește pisoiașul tău frumos?". "Eu frumos?", îmi ziceam. Mă simțeam jigărit ca un câine vagabond când o aud pe Mina, cu o voce neliniștită, că spune: "care pisoiaș?" Dacă aș fi putut vorbi, aș fi spus: "eu, eu...", dar nu mi-a ieșit decât un mieunat firav, învârtindu-mi imediat codița după piciorul noii venite, care m-a luat în brațe și m-a mângâiat. Ce bine m-am simțit! Mina i-a mărturisit colegei sale că nu mai are chef să se ocupe de mine, iar eu am plecat în brațele Ioanei, proaspăt divorțată, spre "locuințele (sale) lacustre"[i]. O altă femeie singură, dar ce viață frumoasă am avut!
Dacă nu s-ar fi întâmplat să vină atunci Ioana și să mă salveze de la pieire, că sigur mi s-ar fi întâmplat ceva, eu aș fi crezut că femeile singure merită să fie singure. Văzând însă cum e și în postura de a fi centrul atenției cuiva, azi simt diferit lucrurile. Cred cu certitudine că singurătatea poate fi o suferință sau o alegere asumată. Viața mea alături de Mina fusese pustiu în doi. Viața mea cu Silvia e numai bucurie.
[i] George Bacovia