Excursie cu școala

Era demult. Și o chema Smaranda. Părinții îi spuneau Maranda, iar la școală o strigau Mara. Și era frumoasă. În inima lui - atât de frumoasă, încât mintea nu concepea și mai frumoasă. Ca și cum ar fi colindat lumea întreagă și-ar fi văzut tot ce era de văzut și nimic nu putea să-i schimbe convingerea. Da, cea mai frumoasă! Când citea Frumoasa din pădurea adormită, ea era și mai frumoasă; când citea despre sora lui Winnetou, Zi-Frumoasă, ea era, desigur, mai frumoasă. Nu concepea lumea fără ea. La școală, aștepta recreația cu ochii pe ceasul deșteptător al învățătoarei, așezat oblic pe un colț al catedrei, și sufla pe ascuns în limbile late ca să împingă timpul înainte. Și când, în sfârșit, suna clopoțelul - totdeauna mai târziu - o zbughea afară, căutând-o cu privirea prin hărmălaia din curtea școlii. Dacă n-o găsea, dacă n-o vedea, intra în panică, blestemându-l, cu grele cuvinte, pe învățător că nu respectă orarul. Și era supărat, și era disperat dacă se suna de intrare fără s-o vadă. Atunci, ora devenea insuportabilă povară și se certa cu limbile ceasului.

Apoi, drumul către casă. Mergea, întotdeauna, în urma ei, mai la distanță, ca să nu creadă ea că o urmărește, dar suficient de aproape ca să creadă. Ea știa, dar se făcea că nu știe, și se făcea că scapă câte ceva pe jos și - când se apleca să ridice acel ceva - privea furișat în urmă să-l vadă urmărind-o. Și el care, desigur, era totdeauna acolo, pe urmele ei, privea cu totul și cu totul în altă parte, prin curți, prin grădini, prin salcâmi, prin nori - adică, numai la ea nu, deși, când drumul era proaspăt muiat de ploaie și urmele ei apăreau clare în față, el călca atent pe lângă ele, ca și cum ar fi mers alături. Și, iarăși, când ea se făcea că ridică acel ceva și îl privea furișat, el știa că îl privește așa, furișat, și bucuria îl orbea și se apropia, pâș-pâș, atât de aproape, că-i auzea foșnetul rochiței pepit alb-albastru. Și era ca și cum mergea în urma ei dintotdeauna, ca și cum ar fi mers în urma ei întotdeauna.

Apoi, în vacanța de vară... Ehei, vacanța de vară! Făcându-și cale în calea ei, în amiaza mare, când vrăbiile își scaldă aripile în praful fierbinte al drumului și rândunelele trec săgeți pe la ureche... Pândind, poate apare, poate o vede... Așa... ca din întâmplare. Și când, deodată, trecea și îl privea cu ochii aceia cum mai frumoși nu existau, el privea cu totul și cu totul în altă parte, prin curți, prin grădini, prin salcâmi, prin nori - adică, numai pe ea nu, și trecea cu mâinile în buzunarele pantalonilor, târându-și sandalele ca să stârnească praful drumului, ca și cum praful drumului l-ar fi ascuns ochilor ei, l-ar fi ascuns lumii așa, roșind până în vârful urechilor când, din întâmplare, deodată, trecea.

Apoi, tot în demultul acela, era duminică. Trecea lumea la biserică. Autobuzul trebuia să apară din susul șoselei. Ea trebuia să apară din jos. Profesorul de educație fizică, cu lista în mână, îi bifa pe cei prezenți. Toți erau îmbrăcați frumos și curat. De la o tufă înflorită, mirosea a iasomie toată școala. Era dimineața. Soarele nu se vedea de salcâmi și nu se poate să nu fi trecut și vreun stol de porumbei. Plouase noaptea și era răcoare. Avea cămașă bleu, cu mânecă scurtă, pantaloni de doc, teniși noi, chinezești și se gândea că, dacă ea nu mai vine... Și se gândea că dacă n-ar fi leșinat acolo, pe lutul roșu din tindă, nici el n-ar mai fi venit. Și se gândea că, dacă ea nu mai merge, nici el n-ar mai merge. Că de asta s-a înscris când a umblat profesorul de educație fizică cu lista, din clasă în clasă, să-i întrebe cine vrea să meargă în excursie cu școala. Învățătoarea a întrebat câți s-au mai înscris, profesorul de educație fizică a citit lista și când a auzit numele ei a ridicat, automat, mâna. Nu erau mulți și fiecare avea câte o sacoșă cu ceva de băut și de mâncat. Pe șoseaua pietruită, mașinile treceau rar. Mai ales duminica. În liniștea de printre salcâmi, motoarele se auzeau de departe. Stăteau cu urechea ciulită.
- I-auzi, vine!
- Ți se pare. E un bondar.
- Ba nu-i bondar, e motor! I-auzi!
- Ai dreptate-i motor. Da' să nu fie rata.
- Nu-i rata. Rata a trecut dimineață, am văzut-o eu că trece, prin poarta mea.
- Poate-i altă mașină.
- Punem pariu, că-i autobuzul nostru?
- Nu punem.
- Ți-e frică.
- Nu mi-e frică, da' nu pun.

Era autobuzul lor. A venit în viteză, din susul șoselei, fără să facă praf, că plouase noaptea. A oprit în poarta școlii. Șoferul a coborât pe ușa lui, a zis Bună dimineața! și a dat mâna cu profesorul de educație fizică. Apoi, s-a uitat la fiecare roată, lovind-o cu piciorul. Cânta fluierând și se uita, din când în când, la ceas. El se uita cum se uită șoferul la ceas și în josul șoselei. Nu venea.
- Gata, îmbarcarea!, a zis, deodată, profesorul de educație fizică.
- Urcați cum vă strig eu, după listă, și vă așezați pe scaune.

A început să citească lista: cutare, cutare, cutare... Și Țugui Alexandru. Urca în autobuz încet, cu privirea pe șosea. Autobuzul avea bănci cu spetează, moi, căptușite cu burete și cu vinilin. S-a așezat în dreapta, mai în spate. Erau așa de moi băncile, că-i venea să se bâțâie. Autobuzul era cu fața spre în josul șoselei. Stătea în picioare și privea prin parbriz. Deodată, venea alergând. Rochița care flutura în alergare parcă era albastră. Sigur era albastră. Pentru că, salcâmii erau așa de verzi și, pe deasupra șoselei, fâșia de cer printre salcâmi semăna cu ea. Și, sigur, trecea un stol de porumbei. Când a ajuns în dreptul școlii, profesorul de educație fizică a făcut-o adormită și i-a spus să urce naibii mai repede, că întârzie tot autobuzul din cauza ei. Și el, deodată, era Robin Hood și trăgea o săgeată drept în pieptul profesorului. A urcat roșie la față și gâfâind și s-a așezat în stânga, mai în față. Era frumos și curat autobuzul și băncile erau așa de moi, că le venea la toți să se bâțâie. Apoi, profesorul de educație fizică a pliat lista, a urcat în autobuz, a trântit ușa și s-a așezat pe scaunul de lângă șofer. Șoferul a urcat pe ușa lui și au pornit.

Cum spuneam, el se așezase în dreapta și mai în spate. Ea - în stânga și mai în față. Priveau prin geamul autobuzului și se bucurau cum trec salcâmii, și casele, și curțile, una după alta, prin dreptul lor. Casa lu' cutare! Apoi, a lu' cutare! Și a lu' cutare! Când au ieșit din sat, deodată, se vedea până departe. Câmpul era verde și plopii, pe marginea șoselei, făceau umbră, unul după altul. Era cu fața spre ea și se bucura că este cu fața spre ea, că așa nu era nevoie să întoarcă privirea ca s-o vadă și ea să vadă că el se întoarce s-o vadă. Nu se mai sătura privind-o și aștepta - poate întoarce capul să-l privească. Îi privea părul lung și profilul și aștepta, uitând să mai privească pe fereastră. Și, parcă simțindu-i boldul privirii, ea nu-și întorcea capul. Privea continuu pe geam și el credea că se face că privește pe geam și aștepta, aștepta... până când, deodată, întorcea capul și-l privea. Și atunci, el privea pe fereastră, în depărtare, fără să vadă, desigur, depărtarea.

Șoseaua parcă a făcut, brusc, la dreapta Erau atât de multe câmpuri și atât de multe sate, că au mers până când li s-a făcut foame și-au început să scoată ce-aveau fiecare. Mâncau privind pe fereastră. După aceea, au mai trecut două sau trei sate și-au intrat într-o pădure. Profesorul de educație fizică le-a spus că va face o pauză, ca să coboare cine are de făcut vreo ceva. Aproape toți au coborât. El n-a coborât, ca să nu creadă ea că are de făcut vreo ceva. Profesorul de educație fizică le-a mai spus să nu se îndepărteze de autobuz, că-i ia mama naibii; să facă fiecare ce-are de făcut și să urce imediat, că nu are timp de pădure, că pădure au și-acasă. Nici ea nu a coborât. Când au urcat toți, profesorul de educație fizică i-a numărat și-a zis: Gata, start! După ce au ieșit din pădure, autobuzul a făcut la stânga și a intrat pe o șosea tare netedă. Era așa de netedă, că nu-i zdruncina deloc autobuzul. Mai mare dragul să mergi pe ea.

Apoi, unul s-a ridicat de pe bancă și-a zis tare: Iote, trenul! Și toți s-au ridicat în picioare și-au început să strige: Trenul! Trenul! Are un, două, trei,..., douăzeci, douăzeci și unu de vagoane. Mamă, ce lung îi! Da' el nu s-a ridicat. Se făcea că mai văzuse tren. Se făcea că, pentru el, trenul e ceva obișnuit și nu s-a ridicat, și privea să vadă dacă ea îl vede că nu s-a ridicat și, când a văzut că-l vede, i s-a umflat pieptul ca la curcani de important ce i se părea că este. Dar, cu coada ochiului tot a tras când trenul, trecând în fugă pe lângă ei, a șuierat atât de tare și de lung, că tot autobuzul a început să chiuie din urma lui. Și mecanicul le-a făcut cu mâna și ei i-au făcut cu mâna mecanicului. Și șoferul gonea autobuzul ca să se țină parcă după tren, da' n-avea cum, că trenul era tren, nu joacă. Plus că trebuia să oprească și la barieră, că era una în față, chiar prin dreptul trenului. Apoi, a trecut alt tren din partea cealaltă. Era cu oameni. Și tot autobuzul făcea cu mâna la oamenii din tren și oamenii din tren făceau cu mâna la autobuz.

Către prânzul cel mare, au ajuns în oraș. Orașul era, tot unu' și unu', numai blocuri înalte. Atât de înalte că, din autobuz, dacă te uitai în sus, nu le vedeai vârful. Au trecut prin oraș mergând încet, ca să poată profesorul de educație fizică să le explice din mers: acolo-i așa, dincolo-i așa. Când s-a terminat orașul, au ajuns într-un parc frumos tare! Autobuzul s-a oprit și profesorul de educație fizică a zis: Toată lumea jos! Au coborât și au intrat cu toții în parc. Nu vă-ndepărtați de grup!, spunea profesorul. Au tăiat parcul în două și, când au ajuns la marginea lui, deodată, au văzut lacul. Era larg și lung că nu puteau să-l cuprindă cu ochii. Și marginea lacului era așa de verde și de frumoasă, că băieții au coborât în fugă și s-au tăvălit, crezând că-i iarbă; da' nu era iarbă, și-au intrat cu totul în apă, de s-au murat ca șobolanii, și fetele râdeau de sus, de pe coama malului, iar profesorul de educație fizică le-a zis: Băi, tăntălăilor, voi n-ați auzit de mătasea broaștei? S-au uscat repede, că era cald, iar profesorul de educație fizică a râs de ei și le-a mai zis: Nu-i nimic, v-ați răcorit puțin. Frumos mai era cu ea prin parcul acela... Era atât de frumos încât după amiază, când au pornit spre casă, o tristețe de păcură îi năpădi sufletul și-ar fi vrut ca autobuzul să-i poarte așa... fără oprire, la nesfârșit.