Dinu

marţi
Astăzi, aici, el picoteşte deasupra unui carneţel pe care cineva s-a întâmplat să-l uite pe-o bancă. Dinu e molatic în mişcări şi privire, dar îl bate gându' să scrie. Începe şcolăreşte:
"Azi e marţi."
Mereu e marţi în scrierile lui Dinu.
"Alte zile nu ştiu să existe. De fapt, cred că trăim o lungă şi singură zi. Ea curge huşită până la adânci bătrâneţi, necunoscându-i-se nici autorul, nici mecanismul exact, nici raţiunea de a fi. Din acest punct de vedere, zi şi fântână publică ar putea desemna unul şi acelaşi lucru."
La douăzeci de ani, într-un moment cu nimic mai special decât momentele de dinainte sau momentele de după, Dinu era un sapienţial inofensiv. Treaba asta îi ocupa tot timpul.

marţi
Dis de dimineaţă, valsând în paşi ampli parterul hotelului, Dinu şi-a dat seama că fata de la recepţie mirosea nu a sare de lămâie, aşa cum crezuse în prima zi, nu a Vie est Belle peste care s-a transpirat un pic, aşa cum nu crezuse, dar gândise, ci a bergamotă.
Ce cuvânt incredibil! Ber-ga-mo-tă. Îl simţea pentru întâia oară.
"Au trecut câteva veri de atunci. La plecare, mi-a fost târşă să-i cer numărul de telefon, deşi flirtaserăm degajat încă din a doua zi. Nu ştiu ce-a fost, eram prea grăbit s-ajung în gară, s-ajung acasă. Să nu întârzii."
De când se ştie, adică de vreo douăzeci şi şase de ani, înainte de orice, Dinu încearcă să se menţină punctual. Slab, sincer şi punctual, astea-s recomandările din prospectul cu care a păşit în viaţă. De la orice face rabat, de la ele nu.
"Cine cunoştea spaima, deznădejdea, golul stringent din capul pieptului? Eu nu. Trăisem puţin. Perfect de puţin."
Dinu făcea parte din categoria marilor increduli. Ca orice incredul care se respectă, n-avea nevoie de obiectul incredulităţii. Forma îi era suficientă. Să nu-l judecăm. În fond, dacă e să păstrăm ceva, păstrăm cochilia. Gastropodul care o locuieşte e unanim prefaţat ca scârbos. Nimeni nu se ataşează de melcul fără carcasă. O altă mică golăneală a lumii ăsteia.

marţi
Femeia care-i făcuse un copil avea un glas onctuos şi o piele la fel. În consecinţă, copilul născut rămăsese singur la părinţi. Dinu îşi iubea copilul. Problema era alta: iubirea pentru fiu nu cunoştea niciuna dintre notele de subsol care diferenţiază o iubire de alta. Era o iubire lipsită de sentimentul paternităţii. Îl iubea cum iubeşti o mână anemică şi bătrână care-ţi dezmiardă creştetul când ţi s-au înecat corăbiile, ba mai rău, ca pe un obiect care te bucură şi te întristează, simultan- o fotografie pe care i-ai făcut-o iubitei din studenţie la nunta ei cu un altul. În cazul lui, iubirea, mila şi nostalgia se îmbrăţişaseră obscen, într-un amurg de vară, la Neptun. Şi rămăseseră aşa, spre păgubirea lui Dinu-martorul, care, chiar de s-a contorsionat până la epuizare, nu şi-a putut face loc între ele. Să vadă şi el, domnule, faţa acestei iubiri! S-o privească şi s-o înjure de mamă. Nimic.
"La 36 de ani, am tot ce nu-mi doream la 26: soţie, maşină, copil. La ce s-or uita oamenii când te alintă, după ani de înstrăinare, cu neschimbat? Cât de pervers au conlucrat zece concedii, zece revelioane, zece femei, zece modele de telefoane? Nu zic, revelioane au fost mai puţine, nu le-aş socoti pe cele care m-au prins buimac, beat, nefericit, cu pantalonii-n vine, singur, cu fii-miu la spital, lucrând un proiect de serviciu. Alea-s excepţii. 8 excepţii şi 2 reguli, dacă ţineţi morţiş."

marţi
- Una peste alta, Dinu n-a fost băiat rău, Luiza.
-
- Hai, măi, eşti culmea! Adică tu, iartă-mă că-ţi spun, tu n-ai avut o problemă când aţi divorţat, dar ai o problemă că a scris trei lule despre tine. Aşa, şi? E ficţiune.
-
- Aoleo, Luizo, m-ai înnebunit! Ce, te opreşte lumea pe stradă să te-întrebe? Dă-l Doamne iartă-mă de autor celebru, că n-o fi Cărtărescu.
-
- Păi, asta zic! Cu atât mai mult că e plecat din ţară. E acolo, lasă-l acolo! Şi gata, treci peste.
-
- Ei, da, "cu răutate"...
-
- Ba ţin cu tine, dar prea baţi apa-n piuă!
-
- Ok, Luiza, ai dreptate. Nu, serios, ai dreptate, e ca tine. Dar nu vreau să te mai superi şi să-ţi mai faci nervi, da? Hai să schimbăm subiectul, te rog eu frumos. Zi-mi de Vlad, ce mai face?
-
- Aşa...
-
- Pfaaa, extraordinar! Ce repede s-a înfipt ăsta la gagici! Bravo lui.
-
- Lasă-l, mă, că e bine. Şi eu la 15 ani tot aşa eram. Auzi, ia dă-mi-l să vorbesc şi eu cu el la telefon.
-
- Sigur, te pup, ai grijă. Da, da, lasă-ne că vorbim ca băieţii.
-
- Oho, ce faci, bărbate? Am auzit că [...]

marţi
"Această carte i-o dedic ei. Sper că n-a îmbătrânit foarte tare. Că încă citeşte."
Dar îmbătrânise. Sigur, Dinu n-avea cum şti. N-o recunoscuse pe recepţionistă. Că ea i se arătase în toate femeile de vârstă mijlocie orbecăind econoame prin supermarketuri, asta da, e una. Că ele îl observaseră, că avuseseră, preţ de o clipă, o epifanie în faţa raionului de mezeluri, da, şi asta e ceva. Că ambele părţi depăşeau momentul cu un tremur de silă uşoară, ca alungând o musculiţă de oţet care ţi se aşază pe vârful nasului, asta e, de fapt, totul.
"Nu regret nimic. Şi n-am pe nimeni să m-ajute să regret ceva, cum mai fac oamenii când văd că nu-ţi merge nici prea-prea, nici foarte-foarte, şi deci se hotărăsc să-ţi dea peste cap remiza. Nevoia asta de a îngreuna decisiv unul din talerele balanţei, nu pentru tine, ci pentru un altul, mi se pare o prostie. În rest, am şi eu spaimele mele. Că apa potabilă se va sfârşi, iar toate cărţile mari vor fi fost deja scrise. Că, dacă mă iei la bani mărunţi, nu umpli o pagină A4 despre mine. La scara istoriei, asta înseamnă nume şi prenume. Hai, poate şi-un cuvânt, da' unu' mic, plicticos. Ou, ii, ea. Două vocale şi-a stat."

marţi
"Concubina mea e o portugheză surdo-mută."
Prima propoziţie din noul său roman. Stabilit în ţara despre care agenţiile de turism uitau să vorbească, Dinu îşi recăpătase aerul de om câştigat. Schimba politeţuri cu pieţarii. Plimba câinele mai tinerei iubite. Gătea gnocchi cu sos dulce. Dormea binişor, făcea jogging, fredona canţonete napolitane. Bref, era încarnarea oricărei cărţi motivaţionale, în ciuda faptului că, până nu demult, obişnuia să desconsidere sfaturile de viaţă strigate sus şi tare, din toţi rărunchii, fericirea pusă la un "scurt, dar incendiar" număr de striptease în piaţa publică, în aplauzele de opium ale mulţimii. Însă lucrurile s-au tras unele pe altele à la Hollywood, ce să-i faci, iar el a ajuns fericit.
Era atât de fericit, atât, atât, atât de fericit că-i trebuia un nou cuvânt pentru asta. Era atât de fericit că a uitat de mulţumirile, neutralităţile, tristeţile şi furiile celorlaţi. Cine să fi fost împotriva fericirii lui?
Era atât de fericit că-şi imaginase strada din Coimbra ca pe o alee bucureşteană care leagă un parc de un chioşc.
Ce fericire mare, imensă şi grotescă fericire să-ţi pară o frunză sau o albinuţă spectrul de lumină care se apropie de tine cu 60 de kilometri la oră, ce fericire mare, imensă şi grotescă fericire să nu simţi durerea când îţi întră-n coaste bara de protecţie a unui Lamborghini.

marţi
Erau vreo 15, poate 20 de cm. Atât cât să-şi ţină nepoţica în poală. Când Dinu obosea, Luiza o lua şi o punea în cărucior. Cu o mână împingea căruţul, cu alta scaunul cu rotile.
- Alo, da, mami, da, sunt în parc cu tati şi cu gărgăriţa voastră! Ce să facă, a adormit cu ursuleţul la năsuc! E prinţesa lu' mamaie. Da, şi a lu' tataie, normal. Bine, hai, la două, două şi-un pic vă aşteptăm la masă!

marţi
"Azi e marţi. În fiecare marţi, un anume miros citric mă bântuie. Habar n-am ce e cu mine. Şi nu mai am timp să aflu."