Fraţii din cais

- Auzi, tu crezi că tanti Drăguţa e sora lui Dumnezeu?, mă întreba Dragoş ex abrupto, când tocmai mă aşezasem bine pe o cracă de cais unde mai erau câteva caise. Gata să cad de mirare, îmi ţineam firea şi mă prefăceam vag interesată de aşa idee. De fapt, muream de ciudă că nu mă gândisem eu la asta. Dragoş avea mereu idei deştepte.
- Nu. Nu are cum. De unde până unde?
- Păi pe el îl cheamă Drăguţul şi pe ea Drăguţa. Sunt deci fraţi.
- Nu îl cheamă Drăguţul. De unde ai scos-o?! Îl cheamă Dumnezeu.
- Mă-ta mare cum îi zice? Nu Dumnezeu Drăguţul?
- Nu!
- Dar aşa îl cheamă! E numele lui complet. Cum mă cheamă pe mine Dragoş Vizitiu, aşa îl cheamă pe el Dumnezeu Drăguţul.

Aşa ceva nu mai auzisem. Nu ştiam că are două nume, ca noi. Mamaie nu-mi spusese. Nu-mi plăcea să par descoperită în faţa lui Dragoş. Era de ajuns că eram mai fricoasă ca el, aveam mai multe restricţii ca el, nu aveam voie pe deal şi trebuia să stau la toată slujba în biserică duminica, nu afară în curte ca el. Era sufocant gândul că şi cunoştinţele mele erau mai puţine ca ale lui.

Stăteam în continuare pe craca de cais, cu spatele în crengi.
- Nu, nu sunt fraţi. Pe ea o cheamă tanti Drăguţa, pe el Dumnezeu Drăguţul. Ca să fie fraţi, ar trebui să o cheme Drăguţa Drăguţul. Înţelegi?

Şi m-am întins după o caisă. În rarele mele momente de argumentare logică a unei păreri, mi-aş fi dorit să fiu poleită ca să se vadă de pe deal superioritatea gândirii mele. La aşa ceva nu se gândise Dragoş. Se vedea din cais că îl doborâsem şi conduceam lejer spre glorie. Dumnezeu şi tanti Drăguţa nu aveau cum să fie fraţi. Nici nu îmi puteam imagina că ea, după ce închidea magazinul, trecea pe la fratele ei pe la biserică, în loc să meargă acasă, în partea cealaltă a satului. Dacă era aşa, aş fi văzut-o, pentru că noi stăteam aproape de biserică.

Savuram o caisă bălăngănindu-mi picioarele pe cracă, sigură de categoricul opinii mele. Nu avea ce să se mai întâmple.
- Ba sunt fraţi, totuşi, a atacat Dragoş din nou, după o tăcere în care clădise în interior contraargumente. Şi ştii de ce? Pentru că mi-a zis mămica mai demult că tanti Drăguţa fură de la magazin. Opreşte pentru ea marfa cea mai bună şi pune etichetele de la marfa bună pe aia mai puţin bună şi o vinde la preţ de a întâia. Şi la câte controale a avut, n-a prins-o nimeni. Niciodată! Şi mai şi are magazinul fix lângă Poliţie. Şi tu cum crezi că scapă mereu?! O ajută Dumnezeu! Pentru că-i frac-su. Şi aşa fac fraţii, între ei. Se ajută!

Noi doi nu aveam cum să înţelegem asta, pentru că noi eram singuri la părinţi şi când mă uitam în ochii lui Dragoş, era în albastrul acela egeic un amestec de invidie amară pe cei care se ajută ca fraţii şi bucurie nebună că găsise ultimul argument cu care să mă încuie definitiv şi să câştige fără dubiu bătălia.