Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Pe când ele plângeau (III)


Vlad Bălan

06.07.2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Citeşte episodul I aici.
Citeşte episodul II aici.

III

Machiajul negru îmbinat cu lacrimi se întindea pe faţa ei ca o pânză de păianjen. Curgea până pe buzele crăpate pline de nisip zgrunţuros, până pe obrazul pe care avea fire de păr neepilate, până în părul învârtit într-o coadă ca un şarpe încolăcit. Îmi spunea: "Chiar şi acum, în momentele în care sunt cea mai fericită, mă gândesc la el. Nu pot să îl uit. Nu pot."

Vorbea sacadat şi la fiecare două-trei cuvinte gura i se încorda într-un rictus ca un zâmbet întors. Respiram amândoi rar, adânc, în acelaşi ritm cu valurile mării care purtau pe nisip garizi morţi. Îmi povestea cum i s-a părut că l-a văzut într-o dimineaţă la metrou iar el s-a uitat prin ea. Se întreba dacă a recunoscut-o sau nu. Dar ea era sigură că s-au întâlnit. Era el.

Aveam 18 ani dar mâinile mele erau încă subţiri şi în continuare când mergeam noaptea pe alei întunecate îmi era îngrozitor de frică. Dacă vedeam pe cineva o luam la fugă pe lângă el, capul îmi vâjâia, inima îmi bătea să îmi spargă oasele şi îi simţeam bătăile în gât şi departe pe cerul gurii, aproape de maxilar. I-am zis: "Ştii, când mi-ai povestit prima oară de el eram un copil, nu puteam să fac nimic, dar acum nu mai sunt. Aş putea să îi fac rău dacă tu vrei asta. Doar dacă tu vrei." Imediat m-am înfiorat de ce am spus şi m-am rugat să spună că nu are nevoie de nimic. "Nu am nevoie de nimic" "Bine"

Ne cunoşteam de nouă sau zece ani dar asta nu era adevărat pentru că eu simţeam că o cunoscusem demult, tare demult, înainte să intru în viaţă plin de sânge, plângând gâlgâit, înainte să mă doară ceva, să vreau ceva, înainte de frică. Mergeam pe la ea şi de multe ori ne petreceam zilele fumând, dând la un coş de baschet pe care îl găsiserăm între blocuri. Alteori ascultam aceleaşi melodii la mp3 player şi vorbeam despre cât de simplu e să faci ceva care să atingă mulţi oameni. În alte zile eu scriam câte un cântec pentru că eu mereu eram îndrăgostit de câte o fată şi i-l citeam sau i-l cântam la ureche. Ea se îndrăgostea rar. Şi mereu dragostea ei ştia că nu va prinde nici măcar un sărut la beţie, nici măcar o dimineaţă în care vor vedea răsăritul împreună şi îşi vor spune platitudini, nici măcar o muşcătură a buzei, nimic. Iubirea ei era mereu condamnată.

Valurile inundau plaja şi ea plângea şi îşi amintea de el. De ea nu îşi mai putea aminti pentru că nu credea că existase vreodată în afara lui, sau dacă o făcuse, totul fusese nimic, sau mai degrabă trăise viaţa unui garid. Degeaba îi spuneam cât de frumoasă fusese înainte. Vorbele mele erau ca un ecou dintr-o lume care murise fără să lase nicio urmă, doar un icnet surd. Ca şi cum pe Pământul ăsta mare ar fi existat civilizaţii enorme, mai luminoase şi mai frumoase decât noi, care au dispărut fără să lase nimic în afara urmei unei mâini. Aşa se sfârşiseră şi zilele ei. Totul murise, tot.

El era frumos şi avea coadă şi ochelari. Era mai mare şi îl citise pe Dostoievski şi îi putea vorbi despre păcat. Era deştept şi avea pielea bronzată şi corpul lui se reflecta în undele râului atunci când intra în apă. Toate corpurile se reflectă dar corpul lui era altfel, ca o stafie a unui corp, slab şi lung, cu degetele frumoase, cu palma mare, cu părul peste umeri ca un şarpe. Ea era mică, avea 12 ani. El era mare şi frumos şi deştept. Şi pentru prima oară dragostea ei a putut să spere. Ochii i se umezeau de fiecare dată când îl vedea, respiraţia i se sacada ca râul lângă care stăteau amândoi cu cortul, inima îi pompa în degete apa în care făceau baie împreună.

Într-o noapte, i-a dat să bea bere şi i-a spus că e frumoasă. I-a vorbit despre maturitatea ei şi despre cum nu putea găsi pe nimeni în cercul lui de prieteni cu care să stea de vorbă în felul ăsta. A mângâiat-o pe părul pe care la vremea aceea şi-l ţinea desprins. I-a pus mâna pe ceafă şi pielea ei s-a topit sub atingerea lui. A lins-o pe gât, ea a gemut uşor. I-a strâns umbra sânului ce avea să devină în palmă, puternic. A durut-o. S-au dus la culcare şi prin cort putea să vadă lună şi să audă orăcăitul broaştelor. Nu putea să adoarmă deşi era ameţită de la bere, îi era rău, avea gust de metal în gură. Asculta sunetele crengilor şi ale frunzelor care se lipeau de cortul ei.

Fermoarul de la cort s-a deschis şi în lumina lunii era el, frumos şi cu coadă, ştiind atâtea şi vorbind aşa de înţelept. I s-a făcut frică. I-a spus "nu" de mai multe ori dar el i-a prins mâinile cu palmele lui mari. L-a rugat să o lase şi i-a spus că îi vine să vomite dar îmbrăţişarea lui enormă i-a imobilizat picioarele. Cu un genunchi i-a desfăcut coapsele şi carnea ei a tremurat ca undele râului în timp ce şoptea plângând: "Nu, te rog nu!". Tremura. A auzit şerpi care înconjurau cortul şi se muşcau unii pe alţii.

S-a întors înapoi acasă în dimineaţa următoare şi a simţit cum soarele îi umple pupilele cu lumina lui. Se uita la corpul său de copil în oglinda murdară din tren şi îşi spunea: "Sunt femeie, femeie!". Nu a spus nimănui. Doar mie. Şi totul a fost teribil de frumos o perioadă. Le asculta pe colegele ei de clasă care vorbeau timide despre băieţi şi se simţea puternică. Mergea pe stradă unde vedea bărbaţi însuraţi care mergeau de mână cu copii şi se gândea că ea ar putea să îi aibă într-o noapte, pe marginea râului. Avea o rochie albastră şi un tub cu machiaj negru cu care îşi mânjea ochii. Uneori o claxonau taximetriştii şi ea le zâmbea dulce, scotea la ei limba şi îşi băga degetul mijlociu în gură.

Într-o zi, mergea spre casă şi un bărbat s-a oprit în faţa ei blocându-i drumul. Avea cincizeci de ani şi gura îi mirosea a votcă. S-a uitat suav în ochii ei şi i-a spus: "Ştiu că tu mă primeşti, curvă mică!". Şi-a dat jos pantalonii şi a început să se frece de ea uitându-se în irişii ei, muşcându-şi buzele ca nişte viermi ce fac dragoste. I-a şoptit să nu se mişte. Ea a fugit în direcţia opusă şi s-a oprit pe banca din parc unde fumase de atâtea ori ascunzându-se de părinţi. A plâns cu icnete, au început s-o doară sânii, pleoapele, şi acelaşi soare care îi luminase pupilele a început să îi ardă pielea albă, încheieturile mâinilor de care fusese ţinută au început să o usture. I se părea că urma strângerii a rămas sub piele şi că dincolo de stratul de piele albă, era ceva roşu, sângeriu.

În următoarele zile a început să îşi încleşteze maxilarul la fiecare câteva vorbe, ca un zâmbet întors. Atunci când o făcea, dinţii ei se ciocneau unul de altul şi scoteau un zgomot care îi vâjâia surd tâmplele, ca şi cum ar fi murit pentru o secundă. A început să îşi urască buzele şi ochii. Felul negeometric în care stăteau îi provoca silă, uneori îi venea să îşi cresteze pleoapele cu unghiile pe care şi le dădea cu ojă neagră. Şi-a acoperit oglinda cu un cearşaf vechi şi murdar. Într-o zi şi-a dat seama că bătăile inimii ei nu sunt ale inimii de fapt. Şi-a pus mâna pe sânul tot mai proeminent şi a realizat că nu inima ci stomacul ei bătea. I se făcea greaţă de fiecare dată când vedea lumina soarelui. Inima se mutase între picioare şi de acolo pompa sânge mâlos în toate părţile corpului ei diform. Fiecare bătaie rostea numele lui, ca în toate cântecele romantice pe care le ascultase la un moment dat. El era singurul care o putea salva de tot şi toate.

"Nu pot să îl uit", mi-a spus. M-am uitat la ea şi simţind că sunt pe o stradă întunecată, am vrut să fug departe. "Te iubesc, ştii că te iubesc" i-am zis. Şi-a lăsat părul peste faţa mea. Am simţit că mă învăluie miros de şerpi.

Citeşte episodul IV aici.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Pe când ele plângeau (IV), Vlad Bălan (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Ceasornicarul, Diana Cuzic (4.5/5 - 2 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Recesiune, Crenguța Sandu (3.0/5 - 2 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Diateza pasivă / Uşa, Mihaela Scânteie (2.6/5 - 5 voturi)
Sageata Basmul fiinţei, Noica - tatăl şi fiul (II), Alexandru Stănescu
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Povestiri minimaliste
Sageata Praful de pe tobă
Sageata autoficţiuni
Sageata Înaltă ordine de idei
Sageata Sticla cu cerneală
Sageata Editorialul de luni dimineaţă
Sageata Cafe del Sol
Sageata Diversiuni şi aluviuni
Sageata Micile istorii
Sageata Scrisorile Getei
Sageata Insolita de marţi
Sageata Întîlniri - De dragoste
Sageata Cuvinte pentru înecaţi
Sageata România, draga de ea!
Sageata Jobenul cu iepuraşi
Sageata Şoseta cântăreţului de blues
Sageata inter_zise
Sageata Biciclete în Beijing
Sageata Istorii inventate
Sageata Respiraţie sub apă
Sageata CompletAbil
Sageata Cutia cu păpuşi
Sageata Drumul spre Oz
Sageata Un pic - alte întîmplări adevărate
Sageata Poveştile fetei nesăbuite
Sageata Cum să...
Sageata Bungee Jumping
Sageata InCompletAbil fantastic
Sageata Ceaiul de joi dimineaţă
Sageata Fractalul Epic
Sageata Zen şi arta întreţinerii motocicletei
Sageata PUNCT...
Sageata S-a întâmplat într-o joi
Sageata 8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to men
Sageata Blues Letters
Sageata Casa cu pereţi de vânt
Sageata Bestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)
Sageata Ora de libertate
Sageata Viaţa domnului Lăzărescu
Sageata Întâmplări despre niciodată
Sageata Jurnal de maimuţe
Sageata Cântece simple
Sageata 49
Sageata Totul pe alb
Sageata Pentru cine bat străzile
Sageata Autorul


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer