Pe când ele plângeau (II)

Citeşte episodul I aici.

II.

Avea mâinile mari ca ale tatălui meu, pe care doctorii îl scoseseră din corpul ei, într-o zi de ianuarie în care ningea. Avea poveşti despre zăpadă, despre zăpezi mari care cuprinseseră toată Alexandria în acele zile de iarnă. Avea degete groase pline de dungi mici, riduri ca nişte stoluri de păsări care începeau din palmă şi mergeau departe, spre unghie. Avea faţa ca a unei păsări, nasul ca un cioc mic şi ochii mereu speriaţi.

Cu mâinile ei mari îmi punea sare pe piept în nopţile în care nu puteam să respir. În acele nopţi fiecare respiraţie era un hârâit surd, dar în momentul în care sarea îmi atingea pieptul mic tresăream de la căldură şi hârâiturile deveneau din ce în ce mai înăbuşite. Îmi imaginam atunci că tot răul din pieptul meu se retrăgea în calea sării, ca şi cum caracatiţa neagră care îmi gâdila plămânii, făcându-mă să horcăi, ameţea de la surplusul de sare din ocean. Spunea poveşti despre adolescenţa tatălui meu, despre seara în care a terminat liceul şi în care prietenul lui, Mişu, a venit împreună cu multe fete şi l-a strigat. El a întrebat-o "Pot să merg, mamă?", iar ea l-a lăsat pentru că era o mamă bună. Aveam imaginea unei petreceri enorme pe străzile din Alexandria, Alexandria toată fiind o mare cutie muzicală ce cânta un cântec de fericire pentru că tata a terminat liceul.

Îmi povestea despre copilăria ei şi despre un băiat mai mare, care avea grijă de ea şi de sora ei, pe care îl chema Dandu, care o îndrăgise mult. Avea poveşti multe. Îmi povestea cât de greu le fusese alor mei la început. Despre cum venise să îi viziteze în apartamentul din Pantelimon care era vraişte, despre cum o văzuse pe mama plângând, despre cum se hotărâse să mă ia la Alexandria şi să aibă grijă de mine.

Îmi povestea despre toate fetele care îl plăcuseră pe tata. În lumina aia de veioză, cu horcăiturile respiraţiei mele grele pe fundal ca o coloană sonoră bizară, tata părea un prinţ şi tinereţea lui era cel mai frumos vis din lume. Apoi îmi spunea ce copil bun era şi ce copii buni suntem fratele meu şi cu mine şi ce viitor luminos ne aştepta, ce noroc teribil aveam de a fi fost scoşi în lume din oamenii ăştia, părinţii noştri.

Îmi vorbea despre mama. Îmi povestea cum se îndrăgostise de eleganţa ei. Se mândrea cu faptul că îşi iubea nora ca nicio altă soacră. O iubea ca pe fiica pe care n-o avusese niciodată, ca pe un copil bun, ca pe o forţă pe care n-o înţelegea exact. O iubea pentru că era frumoasă, pentru că era mama mea şi nevasta fiului ei. O iubea pentru că îl iubea pe tata, o iubea pentru că iubirea aia mare pe care o avea pentru tata cuprindea tot ce îl înconjura, tot ce era frumos şi urât. Iubea apartamentul din Pantelimon şi burta lui şi momentele lui de neputinţă şi copiii lui. Iubea tot şi toate şi iubirea ei curgea tot timpul constant ca un robinet, fără fluctuaţii, fără momente de ezitare, era mereu acolo. Iubirea ei era un cult, o religie, un mod de viaţă. Nu avea o relaţie cu Dumnezeu, nu era credincioasă. În momentele în care vorbea de moarte îmi spunea despre cum o să îi ducă trupul la cimitirul din Alexandria şi simţea că asta o să fie tot, oasele o să îi putrezească şi atât, dar undeva ştia că ne iubeşte pe noi cu o dragoste îndeajuns de mare cât să cuprindă tot pământul care o trăgea înapoi în el. Avea mâinile mari şi sânii mari şi burta mare şi în corpul ei gras încăpea toată iubirea pe care o crescuse în toţi anii ăştia.

Când mă certam cu Dan, fratele meu, se uita cum ne trăgeam pumni şi plângea. Spunea cu glasul stins "Lasă-l, nu îl lovi!" dar noi nu o ascultam niciodată pentru că e întotdeauna mai uşor să urăşti. Dan îmi prindea capul în mâinile lui, eu îl înjuram, îi dădeam picioare în tibie şi ea plângea neputincioasă. După asta mergea de la unul la altul şi ne vorbea pe rând, încercând să ne împace. Ne spunea cu naivitate: "Sunteţi fraţi, de ce să vă bateţi? Ar trebui să vă iubiţi". Nu aveam niciodată un răspuns. Muiam degetul mic în gură şi el pe al lui şi ne atingeam degetele cu salivă. Plângeam şi ne spuneam "Iartă-mă, fraiere!" în timp ce salivele noastre spălau mâinile murdare de lovituri. Eram transpirat şi simţeam că la noapte urma să respir greu iar bunica avea să îmi pună sare pe piept cu mâinile ei mari cu stoluri de păsări pe ele.

Într-o zi, i-am dat cu o piatră în cap. Nu am vrut să o lovesc, pe ea nu aş fi lovit-o niciodată. Ea merita doar blândeţea lumii, doar moliciunea pernelor şi a săruturilor, a zilelor în care fratele meu şi cu mine alegeam iubirea în locul fricii. El mi-a tras o palmă şi a fugit. Am vrut să îl omor. Am luat o piatră mare şi am aruncat după el şi aş fi vrut să îi crape capul, să aud crăpătura oaselor sale şi să scap de propria mea neputinţă. El s-a ferit şi piatra a zburat până în garaj de unde am auzit un plâns stins. Am văzut faţa ei roşie, plină de riduri, care s-a strâns ca un burete. A scos trei icnete subţiri şi a continuat să plângă înăbuşit spunând printre lacrimi: "Dacă îl loveai pe fratele tău nu ştiu ce făceam. Bine că m-ai lovit pe mine. Bine că m-ai lovit pe mine. Bine că m-ai lovit pe mine. Bine că m-ai lovit pe mine."

Plângea surd cu icnete tot mai dese, sunete teribile care îmi zdrobeau timpanul. Mi-am muiat disperat degetul în salivă cerând iertare. Tremuram. Tremuram şi respiram greu, gâtul mi se uscase şi nu mai reuşeam să vorbesc. Plângeam cu sughiţuri mari, mi-era frică şi de la sughiţuri îmi venea să vomit. Aveam gust de sânge în gură. Plămânii mei horcăiau tot mai tare. Ea i-a luat degetul lui Dan, i l-a băgat în gură şi a ţipat "Iartă-l!".

Plângeam şi nu mai vedeam din cauza lacrimilor, urechile mi se înfundaseră, totul era un sunet surd, lumea întreagă pe pieptul meu, caracatiţa din plămâni mă gâdila la fiecare respiraţie. Mă durea carnea pe mine, pielea mi-era murdară şi sughiţam cerând iertare. Ne-a luat pe amândoi în braţe şi ne-a strâns la piept. Eram mic, slab, murdar, înlăcrimat şi brusc, fără să merit asta, am simţit că plutesc. Că sunt doar un omuleţ micuţ care trebuie să se lase în îmbrăţişarea ei enormă. Că sunt undeva sub apă şi nu pot să respir decât prin ea, prin iubirea ei uriaşă. Că deşi nu merit, printr-un miracol, mi s-a dat o dragoste din inima universului. Vina cea mare, tristeţea cea mare, neputinţa cea mare, depresia cea mare, ura cea mare, frica cea mare, monstrul din dulap şi înjurăturile scrâşnite, toate, toate, s-au învelit cu mâinile ei cu stoluri de păsări pe ele. "Lasă, mamaie! Nu-i nimic.". Plângeam toţi trei şi lacrimile noastre spălau lumea.

Citeşte episodul III aici.