Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Îţi spun un secret


Andrada Ionescu

11.05.2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Eu, alături de un băiat pe care-l cunosc de ceva timp, stăm pe o piatră şi ne plictisim. El mă roagă:
- Îmi spui un secret?

- Bine. Când stau în pat, mă gândesc la tine în moduri diferite şi complexe. Te pun în diverse ipostaze, îţi construiesc o imagine din statui şi apoi revin aici, întrebându-mă de ce mă gândesc la tine încă, în moduri diferite şi complexe.

Când sunt la baie, scriu despre tine. Nu fac prea multe. Apa curge, eu stau, simplu. Mă întreb ce nu aş vrea să se afle despre noi doi, ce aş vrea să se afle, ce se ştie deja.

S-a instalat o frăţie neaşteptată când vorbim. Când eu te salut, tu mă saluţi înapoi din priviri şi nu mai e nevoie să mă întrebi ce fac ca să-ţi spun ce fac.

Mi-e frică de frăţii fiindcă sunt singură la părinţi. Cu alte cuvinte, nici nu ştiu bine despre ce vorbesc, iar mai mult de jumătate din informaţiile mele sunt cu siguranţă eronate. Însă frăţia este o bucată a familiei, iar eu pot să spun cu tărie că în familia mea există obişnuinţă. Mă sperie totuşi frăţiile şi obişnuinţele întrucât linia dintre plictiseală şi familiaritate este fragilă.

Am un exemplu pentru asta, ceva despre o aţă albă care avea sentimente.

Cândva, acum nişte ani, când eu încă aveam camera purpurie şi plină de jucării, într-un colţ al tavanului plutea o aţă albă. Mişcările ei se distingeau foarte uşor, era ca o dansatoare de balet care sărea peste cap de fiecare dată când venea curent de pe hol. Sunt convinsă că nu era un simplu fir de pânză de păianjen sau un fir de praf.

La un moment dat am smuls-o.

Mă fascina aşa de tare, nu mă puteam opri din urmărirea întoarcerilor ei. După câteva zile în care aţa rezista în continuare atârnată în colţul tavanului, am hotărât că m-am îndrăgostit de ea. Nu ştiam cum ştiu acum ce înseamnă să te îndrăgosteşti, dar auzisem despre asta de la părinţii mei. Mi-am dorit ce aveau ei, aşa că am început să îndrăgesc această aţă.

În unele momente, deschideam uşa cu grijă, ca să nu o bată prea tare curentul de pe hol. Atunci se mişca cel mai grandios, mai liniştit şi mai frumos. Era simplu. Totuşi, în alte momente, plutirea ei mă plictisea prea tare, aşa că deschideam şi ferestrele şi uşa ca să o urmăresc mişcându-se haotic.

O chinuiam şi îmi plăcea.

După multe trântiri de uşi şi după mult curent de pe hol, am hotărât că m-am plictisit şi că să te îndrăgosteşti este un lucru idiot.

Am desprins aţa, am mângâiat-o pentru prima şi ultima dată. Apoi, i-am dat foc cu un chibrit.

Încercând să fac o paralelă între mine şi aţă şi între mine şi tine, ajung la aceeaşi concluzie.

Trebuie să te ard de viu, pentru cât de plictisitor devii.

Frăţia mă sperie, pentru că mă face să mă gândesc la descotorosiri. Acum, am nevoie de prea multe metafore ca să mă explic, obosind să vorbesc simplu de atâtea ori. Micile minciuni se fac marile minciuni şi obişnuinţa lor devine o obişnuinţă generală.

Treaba asta cu aţa nu am mai spus-o nimănui. Oricum, nu-mi mai amintesc dacă e adevărată sau dacă am inventat-o... Sunt multe întâmplări din astea în capul meu, inclusiv de azi, inclusiv despre tine.

În fine, poate secretul ăsta o să-ţi placă.

*
Mă ridic de pe piatră, el vine după mine. Coborâm la metrou şi luăm magistrale diferite.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer