Vis în lanul de grâu

M-am enervat aseară şi mi-am tăiat singură un breton.

A început astfel: cum intru pe uşă, tata mă întreabă dacă am de gând să ies şi în seara asta să dansez şi iar să ajung noaptea acasă. Eu mă supăr, că nu am niciun fel de intenţie de a pleca undeva când abia am ajuns. Mă ambiţionez însă, îi spun că am chef şi că am deja planuri. Mă arunc în pat imediat, te sun. Tu nu răspunzi, iar peste cinci minute mama intră în cameră şi mă întreabă dacă vreau ceva de la magazin. Îi cer două tuburi de vopsea neagră. Într-o oră, sunt şi vopsită şi tunsă.

A ieşit groaznic. Ştiam că o să mă cerţi că sunt urâtă, aşa că m-am îmbrăcat în hainele care mă aşteptam să-ţi placă. Am ieşit din bloc şi mi-am încheiat şliţul abia atunci, aşa de neglijentă ajunsesem faţă de mine însumi. Şireturile mi le-am legat abia în staţie. Mi-am desprins părul înainte să cobor din autobuz.

Eram, de fapt, convinsă că o să mă cerţi că sunt urâtă. M-am urâţit intenţionat şi pentru tine. Aveam bretonul făcut din patru fire şi rimelul întins, ca să pară că am plâns.

M-am pus pe aşteptat, fiindcă îţi cunoşteam obiceiurile. Ai să întârzii. Tocmai de asta am întârziat şi eu zece minute, dar tot am ajuns prima. Mi-ar plăcea mult să mergem la mare când se face cald, ca anul trecut. Acum că ai carnet, poate conduci tu, eu pun muzica şi lăsăm geamurile deschise să se audă pe marginea drumului ce ascultăm.

Am să-ţi scriu ceva. Am să-ţi povestesc despre anul trecut, adică atunci când am mers la mare cu trenul şi apoi pe jos cinci ore până la plajă. A fost ceva desprins dintr-un film prea dulce ce s-a întâmplat în lanul ăla de grâu, cu noi doi. Mergeam de două ore deja, cu popasuri mici şi era foarte cald. Îmi imaginez că aşa te simţi în deşert, când te trezeşti singur sau cu un străin şi nu vezi nimic în jurul tău.

Ce bine că pe tine apucasem să te cunosc, cât de cât. Aveam şi o jumătate de sticlă de apă care trebuia să ne mai ajungă pentru ceva timp. Oricum, nu cred că mai era mult până să dăm de vreo benzinărie sau un magazin. Puteam oricând să facem autostopul, dar s-ar fi dus tot farmecul care se construia încetul cu încetul.

Pe atunci aveai părul creţ şi foarte negru. Am ţinut minte foarte bine cum se vedea părul tău cu mult galben în spate, de pe câmp. Trăiesc pentru imagini colorate. Sunt frumoase şi-mi place să mi le rulez de multe ori în cap, să le mai modific puţin câteodată, să le cosmetizez sau să le urâţesc.

Tu, pe atunci, nu mi-ai fi spus niciodată că sunt urâtă. Ne-am aşezat în grâu, care nu era deloc confortabil, aşa cum îmi imaginasem eu. Mă mânca spatele şi mă ardea soarele şi îmi era sete. S-a făcut apoi umbră şi ai dispărut de lângă mine. S-a lăsat răcoarea. Îmi plăcea să fiu singură, bălăcindu-mă în iarbă şi în grâu aspru. M-am întins pe spate şi am visat apa, ca să-mi fie mai bine. Am visat mulţi oameni care-mi aduc multă apă rece, care dansează pentru mine, în timp ce eu stau în grâu şi îi privesc. Au venit fete care mi-au făcut vânt, în timp ce băieţii cărau o saltea şi perne pufoase tot pentru mine. M-au întins pe pat, în aşa fel încât să-i acopăr toată suprafaţa. Cineva îmi punea mâna în păr şi alte persoane îmi mângâiau mâinile. Aveam mâinile reci acum, dar liniştite. Nu mai trecea nicio maşină şi nu se mai vedea niciun drum, iar oamenii care dansau pentru mine veneau parcă de nicăieri.

Nu se auzea nicio muzică.

Am simţit apoi că mă zgârie grâul şi m-am trezit brusc. Într-adevăr, nu mai bătea soarele. Stăteai în picioare deasupra mea şi îmi făceai umbră, încă se mai vedeau raze prin părul tău cârlionţat. Te-ai întins lângă mine. S-a făcut cald iar.

M-am plictisit repede.

Povestea noastră a fost spusă de atât de multe ori, încât s-a distorsionat. Până şi visul meu, care era doar al meu, e amintit în alt fel acum. Aş putea mai degrabă să-ţi scriu despre cum întârzii des şi mult, fiindcă, într-adevăr, m-am plictisit prea tare. Îmi place să stau, dar nu să stau şi să aştept.

Într-un final, iată-te, la fel de nearanjat ca mine, pregătit să-mi spui că sunt urâtă. Când eram mai mică, înainte să adorm, îi ceream mereu bunicii mele să-mi spună o poveste de adormit. Era una cu o broască cu plete aurii, care a fugit de la lac înspre pădure şi care, când s-a întors să bea apă, nu a mai recunoscut orăcăielile de broască; deoarece se transformase într-o fată frumoasă şi blondă. Cred că eu eram o fată frumoasă înainte, până m-am transformat într-o broască, şi asta nu s-a întâmplat pentru că m-ai sărutat tu, ci pentru că nu ai prea făcut-o.

Dacă aş fi lăsat broasca în lanul de grâu, cred că ar fi supravieţuit, dar dacă aş fi lăsat fata, cred că s-ar fi întors direct broscoi.

Nu prea îmi plac mie basmele fiindcă ştiu că nu sunt reale. Mai mult, mă trezesc uneori că nu le suport, pentru că ştiu că vor să mă înveţe ceva. Sunt mai subtile şi mai lungi decât fabulele şi uneori mai plicticoase. Îmi place să descopăr lucruri singură, nu din poveşti, dar mă gândesc şi ce ar descoperi alţii din povestea noastră.

Oricum, povestea noastră e una scurtă şi chiar clişeică, presărată cu nişte amintiri: băiat şi fată, se cunosc, se plac, vorbesc, se întâlnesc, se plictisesc şi acum mai urmează doar finalul care nu a avut loc încă. Băiatul e rău şi frumos, fata e mai mult dusă cu pluta decât visătoare.

Ei doi merg la mare împreună, se opresc într-un lan de grâu. Apoi, au perioada lor de basm, care devine ulterior jenantă. Acestea devin lucruri frumoase de care poţi să-ţi aminteşti cu drag ori peste câteva săptămâni, ori peste câţiva ani. Cei doi au perioada lor de înţelegere şi de familiarizare, se spun secrete, se varsă lacrimi, au loc confesiuni.

Şi acum, e perioada asta, în care totul devine, brusc, despre dragoste, despre însemnătatea ei. Fata vorbeşte numai despre asta, băiatul încearcă să nu vorbească numai despre asta.

Apare şi finalul, după ce te-am aşteptat cam jumătate de oră. Un final simplu şi curat.

Fata rămâne o broască într-un lan de grâu. Băiatului îi cresc pletele la loc şi se vopseşte iar brunet.

Cei doi îşi iau la revedere.