Mi-ar plăcea să descriu aceste ieşiri ca pe nişte ocazii de convivialitate familială, în care tatăl le destăinuia fiilor miraţi din tainele şi ciudăţeniile naturii, dar de fapt vorbea foarte rar şi bănuiesc că cea mai mare a timpului nu era conştient de prezenţa celor doi băieţei care mărşăluiau din greu peste stânci şi prin mărăcini, ca să ţină pasul cu el.
Era pământ sălbatic acolo sus, crâmpeie sărăcăcioase de câmp separate de aglomerări de piatră gri, cu tufe de buruieni şi ciudate formaţiuni de cenuşă, deformate de vântul mării. Nu ştiu de ce tata îl lua şi pe Freddie, pentru că el devenea foarte agitat la înălţimea aia, mai ales în zilele vântoase, şi se ţinea după noi scâncind deznădăjduit, rupându-şi pieliţele de la unghii şi muşcându-şi buzele până la sânge. La capătul marşului, însă, coboram într-un mic adânc înconjurat de stânci, o vale în miniatură, cu iarbă ca de pajişte, tufe de garofiţe şi răzoare de păducel, unde totul era liniştit, murmurând în tăcere, şi unde până şi Freddie se calma, pe cât putea el.
Aici, tata, îmbrăcat în pantaloni trei-sferturi cu jambiere şi un pulover cafeniu, şi cu gulerul de preot la gât, se oprea brusc, cu o mână ridicată, ascultând la nu ştiu ce semnal secret sau la o vibraţie din aer, se abătea de la cărare şi se apropia de vreun tufiş, cu o uşurinţă surprinzătoare pentru un om de mărimea lui, îndepărta ramurile cu grijă şi privea înăuntru zâmbind. Îmi amintesc de zâmbetul acela. Era pură desfătare în el, de bună seamă - îl făcea să arate aşa cum îmi imaginam că ar fi arătat Freddie dacă nu ar fi fost înapoiat - , dar şi un fel de triumf amar, de parcă l-ar fi surprins pe Creator făcând o ghiduşie impresionantă, dar esenţialmente nedemnă. Apoi, cu un deget la buze, ne făcea semn să ne apropiem şi ne ridica pe rând, ca să putem vedea ce descoperise: un cuib de canar sau de mierlă, câteodată cu pasărea aflată în el, palpitând mărunt şi privind în sus cu o spaimă domoală, de parcă ar fi văzut, una lângă alta, marea faţă a lui Dumnezeu şi a fiului.
Cu toate acestea, pe mine nu mă fascinau păsările, ci ouăle. Pestriţe sau de un albastru pal, stăteau acolo în scobitura cuibului, închise, inexplicabile, învăluite în propria lor plinătate. Aveam senzaţia că dacă aş fi luat unul în mână, ceea ce tata nu mi-ar fi permis niciodată, ar fi atârnat mult prea greu ca să-l pot ţine, ca o fărâmă de materie de pe o planetă mult mai densă decât a noastră. Dar ce era mai izbitor la ele era d i f e r e n ţ a. Erau ca ele însele şi ca nimic altceva. Iar în această manifestare extremă a sinelui, ele sfidau tot ce le înconjura, lumea decrepită a tufelor de mărăcini şi a nestăpânitelor frunze verzi. Erau opera de artă desăvârşită.
Când am descoperit pentru prima dată Moartea lui Seneca în praful din cămara lui Aligheri, mi-am amintit pe loc de acele dimineţi de duminică din copilărie, şi de tata care cu o infinită delicateţe dădea la o parte ramurile, ca să-mi arate aceste fragile şi cumva indestructibile comori, adăpostite în inima lumii.
(fragment din romanul The Untouchable, semnat de John Banville, traducere de Adriana Cârcu. Titlul aparţine redacţiei.)
