Pe când ele plângeau (I)

I.

Prima oară pe lume a fost plânsul ei. Plângea tăcut, cu respiraţii care deveneau tot mai mici de parcă în stomacul ei se umfla un balon de sânge. Îi urmăream lacrimile curgând pe obraz şi simţeam că mă dezintegrez. Efectiv, aveam senzaţia că sunt făcut din ceară şi că fiecare respiraţie scurtă mă topeşte tot mai tare. Uneori plângea minute, alteori ore, alteori zile. Era frumoasă, teribil de frumoasă, iar când plângea părea o regină. Nu părea din altă lume, ci însăşi materia care învăluia lumea. De atunci, în viaţa mea nu am cunoscut ceva mai omenesc decât plânsul ei. Alteori simţeam că aveam o greutate teribilă care mă apăsa pe piept, că plămânii mei se transformaseră într-o trambulină şi că greutatea asta oscila în sus şi în jos pe ei, zdrobindu-mi sternul.

Visam să cresc mare şi să mă căsătoresc cu ea. Să îi ofer o nuntă frumoasă ca în filme, pe plajă şi o casă cu piscină, o piscină pe care să o umple cu lacrimile ei de bucurie. Tata zicea: "Când o să creşti o să te căsătoreşti cu o fetiţă la fel de frumoasă ca ea!". Dar eu nu voiam pe cineva ca ea, eu o voiam pe ea. Aveam senzaţia că aş fi putut ca prin magie să îi ofer fericirea aia mare care să înece orice lacrimă. Am văzut la un moment dat un film în care o femeie plângea de fericire. Aşa voiam să plângă, de fericire. Nu aş fi renunţat complet la plânsul ei pentru că, Doamne, era atât de îngrozitor de frumoasă când plângea.

Îl uram pe tata. Era mare şi eu eram mic. Era puternic şi eu neputincios. Mă alinta şi îmi povestea despre cum la naştere ar fi vrut să aibă o fetiţă, dar a avut un băiat frumos ca o fetiţă. Un băiat frumos ca o fetiţă. Ani de zile, în pubertate, am avut coşmaruri cu fetiţele din Shining care veneau şi stăteau lângă pat, privindu-mă în întuneric. Şi mai aveam uneori vise despre un înger androgin care intra în miez de noapte în camera mea şi îmi punea un pistol la capul patului. Mi-a luat atâta timp să îmi dau seama că fetiţele alea eram eu. Îl uram pe tata pentru că el o iubea, şi eu o iubeam, pentru că el avea mâini mari şi eu mâini slabe, pentru că avea obrazul aspru şi atunci când mă pupa mă zgâria cu barba rasă, pentru că îl înţelegeam ca pe un animal bălos venit în lumea asta să îmi reamintească mereu de micimea mea, de insuficienţa mea.

Cel mai des plângea din cauza mea. Lacrimile mari se desprindeau din pupilă, ca un fluture proaspăt transformat şi îmi imaginam centrul Bucureştiului inundat de lacrimile ei enorme, lacrimi enorme căzând pe maşini, tabla zăngănind, lacrimile devenind valuri şi casa noastră fiind centrul în care se întâlnesc două tsunami-uri din lacrimi.

Inima mea, din interiorul unui pumn negru, enorm, bătea repede, repede. Şi în acel moment simţeam că sunt făcut din tristeţe, că venele mele sunt făcute din piele tristă pe jumate moartă şi creierul meu e făcut din neuroni trişti care vorbesc despre deşertăciunea a tot şi toate şi că imnul acestei deşertăciuni se aude în fiecare respiraţie pe care o scot, în fiecare bătaie de inimă. Într-o zi o să vină peste mine tristeţea aia mare.

Citeşte episodul II aici.