Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Două certitudini


Argentina Firuță

01.06.2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
"... unde-i prima noastră suferinţă?
Ea s-a născut în acele ceasuri când am îngrămădit
în noi prea multe lucruri nerostite."

(Gaston Bachelard - Apa şi visele)

Alexandru nu crede în vise. De data asta, visând ştia că visează şi era intrigat de Bătrânul pe care îl urma printre cruci şi sarcofage ciudate!

Se strecurau de-a lungul pereţilor stropiţi cu sânge, ocoleau cadavrele întinse pe trotuare şi copacii-torţă ce ţâşneau sinistru în întuneric, în timp ce, ici-colo, coroane cu florile veştejite ardeau molcom în faţa grilajelor de fier.

Rătăcit în oraşul-ruină, auzi apropiindu-se un uruit ameninţător. Descoperi un sarcofag deschis şi sări înăuntru. Într-o lume nebună, ce putea fi mai sigur decât un sarcofag? Dar locul era ocupat de un bărbat, adunat asemenea unui foetus, de frică sau poate de durere. O stelă glisa uşor pe deasupra, aproape, tot mai aproape, gata să-i acopere...

"Alege!" auzi o voce de nicăieri şi, o secundă mai târziu, sări afară. Bătrânul-călăuză plutea înaintea lui, fantomă sau fantasmă născută din dorinţa lui de supravieţuire. Temător, îl urmă prin iadul în flăcări. Surâsul acestuia îi dădea speranţă. Îi era recunoscător.

Deodată, fu învăluit într-o lumină aurie, dulce ca o mângâiere, în timp ce o muzică celestă îl făcu să se creadă fericit... Imediat zări zâmbetul mucalit al Bătrânului, înainte să dispară în lumina dimineţii...


Se trezi buimac, dar mai rămase o vreme sub plapumă, cu ochii închişi. Totuşi, cine era Bătrânul pe care-l urmase? Era clar că locul lui nu era acolo... Dar sarcofagul şi necunoscutul în poziţie de feotus persistau înaintea lui. Reluă imaginile din vis şi acestea se amestecară cu amintiri din vara în care Cristina îi luase piticii. Dorul de ei era ca o arsură ce se încăpăţâna să nu se vindece... I-a scris de câteva ori, i-a promis să-i trimită copiii în vizită, apoi, brusc, a rupt orice legătură cu el. Nu înţelegea se s-a întâmplat. Era îngrijorat. Oare, a decis să rămână? Poate sunt mai apăraţi acolo, îşi spuse, deloc încântat să-i recunoască vreun merit fostei neveste. După cinci ani la Paris, ce viaţă ar mai avea copiii, aici? Dar să nu-i scrie deloc? E o ticăloşie. Sau... i se cenzurează corespondenţa... Ce dobitoc! Bineînţeles.

*
Fără nicio legătură, îşi aminti de Stroe... Abia revenit din Sanatoriu, se internase din nou în spital. La birou, atmosfera era tot mai apăsătoare între ciracii lui. Chiar dacă le era greu să recunoască, continuau să-l ia ca punct de referinţă, tributari surselor de informaţie şi raţionamentelor lui cinice - cel mai adesea vizionare. Analizele politico-militare, şi predicţiile lui privind anumite evenimente internaţionale, aveau precizia chirurgului care mânuieşte bisturiul într-un corp invadat de celule ce trebuie extirpate urgent. Încercau să finalizeze Proiectul, dar Stroe continua să-i domine şi în absenţă. Nu reuşeau să se concentreze pe ideile proprii şi să construiască o viziune coerentă asupra tendinţelor schimbării, pentru că fiecare alerga singur, pe propriul culoar şi într-o mişcare centrifugă...

Nu realizau asta sau nu le mai păsa. Oricum, Prinţul şi Năsosul erau hotărâţi să plece definitiv din ţară, cu sau fără burse...

Acum, se adunaseră la Terapie intensivă ca într-un salon de oaspeţi, nerăbdători să-şi provoace şeful pe ultima sută de metri. Sau doar să răspundă provocărilor lui, arogante. Plictisit, după săptămâni de spital, acesta acceptase să se lase provocat, într-o ultimă bătălie de idei.

Fragmente din discuţia aceea, în patru, se fixase în memoria lui Alexandru, cu sentimentul că va fi ultima. Cianotic, cu o strălucire stranie în ochi, Stroe îi primise zâmbind şi... parcă victorios. Ştia că i-a incitat tema proiectului de cercetare pentru viitorul an: paradigma imperială în lumea de mâine. Parcă îl auzea:
- Istoria devine fascinantă dacă analizaţi trecutul, prezentul şi viitorul din perspectiva paradigmei imperiale. Cum vă spuneam şi altădată, ea a acţionat - metaforic vorbind - ca idee-forţă, de-a lungul Istoriei mari. Chiar dacă are particularităţi specifice, în funcţie de epocă şi tipul de civilizaţie analizat, rămâne perfect funcţională în abordarea istoriei pe durată lungă. Mai ales de acum înainte. Desigur, în subsidiar, acţionează tot prin oameni, dar...

Ca de obicei, Stroe se entuziasma pentru o idee, iar privirea lui de antracit strălucea drăceşte. Dar glasul, acum răguşit, se pierdea tot mai des în tusea uscată... Boala transformase un bărbat încă tânăr într-un schelet. Doar spiritul şi ochii îi erau vii, luptând să înfrângă degradarea trupului...

Alexandru nu mai reuşea să-i urmărească raţionamentele, impresionat de metamorfoza lui din ultimele luni. Practic, făcea eforturi să participe la discuţie. Însă Prinţul şi Năsosul, dornici să afle ultimele informaţii şi cărţile consultate de Maestru, continuau să-l contrazică şi să-l provoace la noi divagaţii politice. Iar Stroe era în competiţie cu propriul finiş...
- Şi astăzi, dar mai ales în viitor, paradigma imperială rămâne vectorul cel mai important în strategia marilor puteri. Şi nu e vorba aici de armate, deşi rămân importante şi ele, ci de Resurse, Informaţie şi Finanţe. Iar acestea funcţionează cel mai eficient în forme ocultate, ceea ce face paradigma imperială la fel de periculoasă pentru statele mici şi naţiunile tinere (lipsite de putere financiară şi informaţională, care se bazează pe resurse, oricum, finite) cât şi pentru noile "imperii" întemeiate pe forţa RIF-ului (Resurse - Informaţii - Finanţe). Şi asta, pentru că eficienţa ei aparţine unor grupuri exclusiviste, de a cărui etică şi inteligenţă depinde însăşi supravieţuirea planetei...

Nerăbdător să-şi prezinte propria opinie, Prinţul se foia şi îl întrerupea, strecurând câte o idee din ultima carte citită, în timp ce Năsosul, cu ochii pe ceas, nu voia decât să pună capăt discuţiei şi deopotrivă vizitei.
- Păi, cred şi eu... Cine mai ţine seamă, azi, de Religie şi Etică? Nu mai înseamnă nimic pentru individ. Eventual, pe de o parte, instrumente de şantaj şi supunere, iar pe de altă parte, un fel de mimetism fariseic, auto-indus, dar lipsit de emoţie şi credinţă... încercă el, grăbit şi cinic, să ajungă la concluzii. Era aşteptat la Minister...

Stroe îi privea cu ochi febrili. Faţa îmbujorată de temperatură căpătase o nuanţă stacojie. Când li se adresă, cu o răguşeală tot mai accentuată, era clar că face eforturi să nu tuşească. Dar vocea nu-l mai ajută. De la primele cuvinte, tusea îl luă captiv şi fu silit să le întoarcă spatele. Părea prăbuşit în sine, pregătit pentru ultima călătorie. Cu ochii închişi şi faţa cărămizie, acoperit pe trei sferturi cu cearşaful alb, acum ca un linţoliu, figura lui cadaverică le cerea să plece.

Obosiţi de neputinţă, s-au înţeles din priviri. Şi-au luat rămas bun, dând mâna cu el, pe rând şi părăsind în grabă salonul, cu un oftat de uşurare. Erau gata să înfrunte lumea de afară cu voioşie, conştienţi că propriile lor probleme erau jocuri de copii faţă de situaţia lui Stroe.

În poarta spitalului Alexandru s-a despărţit de cei doi. Înfiorat încă de atingerea mâinii scheletice, continua să simtă cum răceala ei de dincolo de viaţă, i se difuza în propriul trup. A mers pe jos amânând, în fiecare staţie, să ia autobuzul, până când a trecut de piaţa Romană. La câţiva paşi de casă, şi-a dat seama că n-avea chef deloc să se întoarcă acasă...

Se opri la Podgoria, să bea un coniac. Simţea nevoia unei tării, ca să alunge moartea ce începea, parcă, să dădea târcoale. Îi trecu prin minte că sarcofagul din ultimul lui vis putea fi salonul de Terapie intensivă, unde zăcea Stroe sau garsoniera, în care un coleg de facultate fusese găsit zilele trecute...Ori, chiar apartamentul lui, pustiu după plecarea copiilor... Ceru chelnerului o salată şi un coniac. Apoi încă unul, răspunzând monosilabic şi morocănos oricărei încercări de abordare. Cum opacitatea lui putea fi luată uşor drept ciudăţenie, unul dintre stâlpii crâşmei îl blagoslovi cu o înjurătură, numindu-l fiţos excentric. Nu avu puterea să reacţioneze. Continuă să savureze coniacul...

Mai târziu, se trezi la masa lui cu Radu Păun, un fost coleg de Institut. Fără menajamente acesta îi dădu o veste-şoc:
- Ai aflat, frate? A murit profesorul M.P.! Nu era conducătorul tău de doctorat?

Cu gândul la Stroe, Alexandru n-a priceput din prima, despre cine era vorba. Apoi, a crezut că amicul se ţine de farse. Parcă nu-i era de-ajuns că se întorcea de la Stroe, internat la Terapie intensivă. Acum afla că şi profesorul M. era mort! Mai ceru un coniac.
- E o moarte ciudată, comenta fostul coleg. Încă n-au elucidat cazul: accident sau sinucidere? Ştii, eu nu cred în nicio variantă...

Nu reuşea să fie atent la supoziţiile lui Radu, şi el fost student al profesorului. Prin minte i se perindau chipurile colegilor...

Plăti consumaţia şi, lăsându-l singur pe Radu, ieşi pe Magheru, uimit de lumina apusului, indecent de vesel. Mergea în orb, asemenea unui somnambul, de parcă o forţă din afara lui îi conducea paşii pe străzile oraşului. Vestea primită îi confirma o evidenţă greu de acceptat: Slujba lui nu mai era sigură. Şi nici doctoratul. Familia i se destrămase. Avea, însă, două certitudini. Schimbarea, pe care o acceptase demult, ca pe ceva firesc. Şi... Moartea, implacabilă. Era silit s-o accepte.

Hoinări prin oraş, incapabil să asimileze vestea primită şi cele două certitudini căpătară o valoare nouă în viaţa lui. Umblă o vreme pe străzi, în jurul Ateneului, năuc, obosit şi cu mintea acoperită de pâclă. Dus de impuls, se urcă în primul autobuz, la întâmplare, indiferent la sensul în care se îndrepta. Se lăsă pe primul scaun şi închise ochii, absent.
- Ajută-mă, Doamne, să trec cu bine şi peste asta, murmură, suficient de tare ca unii călători să-l privească intrigaţi. Ei, da, băuse, bombăni, gata să se ia la harţă. Nu ştia ce îl doare mai mult: despărţirea de copii; blocajul în care îl adusese divorţul sau moartea mentorilor - Profesorul şi Stroe? Realiză că viaţa lui era dirijată de hazard. De ce trăia cu senzaţia continuă de fals? Era oare un ratat? Ce trebuia să facă? Să plece? Unde? Locul lui e aici!

Ca un automat, coborî din autobuz undeva, în Uverturii, rătăcind printre blocurile din prefabricate. Parcă un copil se jucase de-a constructorul, aliniind, pe orizontală şi pe verticală, cutii de chibrituri identice, de-a lungul aleilor ce se înfundau în câte un bloc. Doar balcoanele şi logiile meschine, colorate cu lucruri puse la uscat, dădeau un semn că în acele clădiri mai există viaţă. "Ce naiba cauţi tu, aici?" se întreba la fiecare zece paşi, intrând, totuşi, într-una din acele cutii de chibrituri. "Ce dracu vrei de la ea, Alexandre?" se apostrofă, în timp ce apăsa cu furie butonul soneriei. "De ce tocmai la ea? O persoană imposibilă, care analizează şi pune totul în balanţă, căutând explicaţii pentru orice fleac. Asta... dacă nu se pierde, ca o planetă în spaţiu...

Când, uimită, Ana îi deschise, intră ca o furtună şi se trânti în primul fotoliu de lângă uşă, luându-şi capul în mâini. Mirată, ea rămase în uşă. Apoi, o închise şi se întoarse spre el, aşteptând o explicaţie.

Alexandru realiză ridicolul apariţiei lui plină de patetism şi se ridică. Cu un gest brutal, dar la fel de ridicol, o îmbrăţişă cu putere, eliberând un geamăt sinistru. Semăna a urlet de animal înjunghiat. O îndepărtă la fel de brusc şi se apropie de fereastră. În depărtare se zăreau fulgere răzleţe. Privind în întuneric i se păru că prin faţa geamului pluteşte o umbră. Un fior îi scutură trupul sleit de emoţiile ultimelor ore, zile... ani!

Se întoarse cu spatele la fereastră şi se opri în faţa bibliotecii. Luă o carte a lui Stroe, o mângâie cu tandreţe şi, brusc, izbucni în plâns. Cu faţa ascunsă în draperia de pluş, plângea convulsiv, enervat de propria lui slăbiciune. Prizonier al unei forţe invizibile, difuze şi atotputernice, era doar un mixaj de ranchiună şi ură, de revoltă şi neputinţă. Se întoarse la fotoliu şi se aşeză. Cu ochii închişi, se detestă pentru slăbiciunea care îl făcea ridicol în faţa Anei... Sunt stupid, gândi, doar ea nu l-a cunoscut pe profesor. Are nevoie măcar de o explicaţie, îşi spuse, în timp ce Ana îşi imagina tot felul de prăpăstii.
- Ce se întâmplă, Alexandre?
- Ce se întâmplă, Ana?, reluă el pe un ton vindicativ. Ce să se întâmple? Mai nimic: Stroe e la Terapie intensivă... iar profesorul M.,... a murit, şopti răguşit, incapabil să disimuleze nota de disperare pe care o trăia în faţa ireversibilului. Informaţia sunase, totuşi, ca un fapt divers şi gândul că, pentru ea, era doar o moarte oarecare îl mânie.
- Nu se poate! Eşti sigur? L-am văzut de curând, în şedinţa de Senat. Era în Comisia profesională. De unde ştii?

Încordat, o privi încruntat. Ce banală e uneori! Numai o femeie poate pune atâtea întrebări, deodată. Ce importanţă are de unde aflase, când întrebările cele mai simple nu-şi găsesc răspuns? Nici el n-a crezut, dar...
- Povesteşte-mi! insistă Ana cu voce scăzută, convinsă că Alexandru suferise un şoc...
- N-am ce să-ţi povestesc. Nu ştiu mai multe! A murit, Ana, înţelegi? Revoltă, dezamăgire, teamă... erau prezente în vocea lui.
- Bine, dar cum s-a întâmplat? Unde? Era singur?
- Nu ştiu, Ana! Pentru Dumnezeu, ce mai contează? Chiar nu pricepi? repetă cu lehamite, iritat, şi se ridică din fotoliu. Important e că a-mu-rit! Înţelegi? L-au găsit dimineaţă! Îţi spun eu ce urmează: miliţie, anchetă criminalistică, ipoteze... care mai de care mai aberante, dar nu vor căuta unde trebuie. Exact acolo nu vor căuta.

Ana ar fi vrut să întrebe unde anume trebuiau să caute, şi cine anume, dar constată că accidentul profesorului, dacă accident fusese, o şocase. La fel şi iritarea lui Alexandru împotriva ei. Cum să-l ajute? Desigur, a fost un accident. Sau...? Brusc, i se făcu teamă.

Trecu în bucătărie să pună de cafea. Mai avea un rest de coniac de la ziua ei. Îşi spuse că singurul mod de a-l ajuta era să-l asculte..., să-i fie alături. Chiar dacă se dovedeau neputincioşi în faţa evenimentelor, prinşi în Caruselul cu somnambuli....

Alexandru nu se gândise că profesorul M. ar putea să dispară din viaţa lui. Nu găsea nicio explicaţie. Aşa cum, ani de zile n-a găsit o explicaţie pentru moartea tatălui său...

Trecuseră de atunci treizeci de ani şi el tot nu se obişnuia cu gândul că nu avea să-l mai vadă decât în fotografii sau în vis. Când încă mai era copil, îşi închipuia că zbura departe, într-o misiune importantă şi, la fel ca în ultima lor vară petrecută împreună, îl va reîntâlni în vacanţă, la mare, pe stânci sau pe dig. Vor face plajă, vor înota împreună şi vor construi planorul visat în copilărie...

Acum însă era singur de tot. Părinţii lui plecaseră unul după celălalt, copiii erau la Paris, cu Cristina, Stroe, prietenul lui, era la un pas de ducă, iar profesorul M... la ICL. Îl alesese mentor şi apoi conducător de doctorat, tocmai pentru asemănarea specială cu tatăl său... Aveau acelaşi caracter sever, dar corect.

Acum se simţea mai vulnerabil ca oricând, incapabil să înfrunte realitatea de unul singur. Şi la fel de furios ca în noaptea aceea de la sfârşitul anilor cincizeci când, copil fiind, se certase cu Dumnezeu, care rânduia totul după bunul Său plac. Parcă auzea îndemnul mamei:
- Să nu plângi, Alexandre! Nu trebuie să ne dăm în spectacol. Tata ar vrea să fii tare! Trebuie să fie mândru de tine, băiete!

Privise buimac şi neputincios la bărbatul încă tânăr, care încerca să-l îmbărbăteze, şoptindu-i versuri necunoscute. Cum mai avea putere?
"Însingurat, de suflet să asculţi, /să-i descifrezi nervurile adânci/ ca-n alte vremi, când hoinăream pe munţi/sau taina mării o aflam pe stânci.// Să nu-ţi faci drumul pe la cimitire!/ Să n-aduci jertfe purificatoare!/ Tu caută în cărţi şi-n amintire,/ cu dorul tău să urci înspre izvoare!"

Adunat în fotoliul ca într-o găoace, Alexandru era încă nedumerit că ajunsese tocmai la Ana, când ea apăru cu o tavă de argint, pe care apa, coniacul şi două ceşti aburinde îl chemau la viaţă. Aroma cafelei îl trezi la realitate. O dădu pe gât şi spuse calm:
- A murit profesorul M., conducătorul meu de doctorat. A murit... repetă ca un papagal, convins că pentru ea ştirea nu însemna mare lucru. Bău coniacul până la ultima picătură, dar gândul îi fugi la Stroe şi începu să tuşească. Ea îi întinse paharul cu apă, apoi, cafeaua ei. Dulce şi aromată, îl linişti, în timp ce Ana ieşi să mai aducă apă.

Alexandru îşi acoperi ochii cu braţul. Era epuizat. Tot felul de imagini se învârteau înaintea lui: copiii la Paris, pe malul Senei, cum îi visase de atâtea ori, Stroe la Terapie intensivă, profesorul M., pe malul lacului, Prinţul şi Năsosu la aeroport, în curând. El rămânea doar cu semnele de întrebare: Dosarul? Doctoratul? Reorganizarea? Ratele la casă... Avu senzaţia că încăperea se roteşte, şi el odată cu ea...

Prostii... îşi spune. Bine că piticii sunt la adăpost, departe de mine... Şi se lasă furat de atmosfera plăcută din încăpere, de gesturile calde şi liniştitoare ale femeii aflate în preajma lui. Ca de obicei, verdele florilor îi face bine, iar cafeaua are asupra lui efectul pozitiv, încât cele două certitudini ce îl şocaseră mai devreme, i se par absolut fireşti. La urma urmei, nu asta înseamnă Viaţa? Schimbare şi... Moarte...

Nu! Nu se poate! Trebuie să mai fie ceva... Ceva esenţial...

Se preface adormit, urmărind-o pe Ana, printre gene, cum aprinde veioza de lângă canapea şi ia cartea lui Durelle - Mountolive, încercând să citească... După câteva clipe însă, pune volumul deoparte şi rămâne ca o statuie, privind în gol... Oare la ce se gândeşte femeia asta...

Se simte relaxat şi aproape bine dispus... Zâmbeşte ciudat, uimit de ce îi trece prin minte. Dacă Ana aşteaptă, cumva, ca el să se ridice şi să plece..., nicio speranţă. Nu are deloc intenţia s-o lase singură. Îi e prea bine în fotoliu, în sufrageria plină de flori, unde persistă încă aromele de cafea şi scorţişoară...

(fragment din capitolul Fii rezonabil, Alexandre!, romanul Cadril, Editura Notarom, Bucureşti, 2018)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer