La bucătărie

Acum câteva ore, se auzea multă gălăgie de la geamul meu mic de lângă frigider.

În fiecare dimineaţă, stau în bucătărie şi contemplez, în timp ce deschid o conservă de ciuperci strivite, cu un termen de expirare prea extins. La unele ore în care lumina galbenă nu se reflectă încă în hotă, îmi place să-mi pieptăn părul cu furculiţa şi apoi să mă zgârii cu ea pe piele. Sub mulţi saci de plastic albaştri nefolosiţi, ascund dulciuri, fiindcă nu-mi place să le am la vedere. Tentaţia este prea mare.

Sunt grasă şi visez să slăbesc, să port rochii negre pe care le-am achiziţionat din magazine mici şi independente, sperând că voi încăpea în ele dacă voi practica automotivarea. Am încercat diverse tratamente, însă nimic nu a funcţionat, nici măcar plânsul nu mai este bun, în momentul de faţă, la ars calorii.

Lucrez într-un restaurant şi mă întâlnesc deci cu bucătăria atât la locul de muncă, cât şi la cel de odihnă. Aproape că dorm lângă cuptor, îl programez uneori la şase, uneori la opt ore, şi-l las să sune dimineaţa. Mă trezesc câteodată, încă semiconştientă, cu impresia că am un pui pregătit sau un ghiveci cu legume proaspete care mă aşteaptă să-l mănânc. Aşteptarea devine iminentă, se transformă în disperare şi stres. Aştept de mult timp să revin la corpul ideal, la imaginea unei femei minunate pe care mi-am perfecţionat-o de-a lungul timpului. Am eliminat treptat tot ce ţinea de sentimentalism sau de personalitate şi am adăugat numai caracteristici fizice. Acesta poate să fie şi motivul pentru care m-am îngrăşat considerabil, având în vedere cele zece minute zilnice pe care le parcurg mergând pe jos o staţie şi orele nedormite, care, în esenţă, îmi accelerează metabolismul.

Astăzi va fi o zi specială, întrucât am desemnat-o ca fiind astfel. Scopul superior tuturor scopurilor anterioare este fie să nu mănânc şi să beau nimic în afară de apă, fie să cedez tentaţiei, cu condiţia de a nu mânca sau bea nimic în următoarele două zile. Dacă nu voi respecta nici mâine ce voi încălca astăzi, va trebui să-mi dublez numărul de zile. De fiecare dată când voi ceda tentaţie, voi urma această procedură de recalculare a pedepsei.

Îmi pregătesc geanta, care pare la fel de grea ca în fiecare zi, de data asta fiindcă urmează să car trei litri de apă cu mine. Îmi va fi greu, dar greutatea mă va ajuta să slăbesc. Înghesui, odată cu sticlele, vreo şase-şapte punguţe de pietre luate din grădină. Geanta mea cântăreşte, sper eu, cel puţin zece kilograme.

Când ajung în cea de-a doua mea casă, anume cealaltă bucătărie în care-mi desfăşor majoritatea activităţilor, mă aşez pe scaun, extenuată. Urmează cel puţin treizeci de minute în care o să pot să-mi regularizez respiraţia, având în vedere că nu am deschis încă restaurantul.
- Vezi că astăzi lipsesc doi, deci va trebui să vii să iei şi tu nişte comenzi, mă anunţă casiera restaurantului.

În astfel de momente, nici nu mai ştii dacă să iei ce ţi se întâmplă ca pe o ocazie sau ca pe o pedeapsă. Pe de o parte, nu apuc bine să mă calmez, că primesc deja o veste care presupune un efort în plus. Pe de alta, acest lucru mă poate ajuta în îndeplinirea scopului meu de astăzi: cu atâtea comenzi de luat şi de preparat, nici nu o să am timp să mai cedez tentaţiilor. Gândul meu va fi doar la oală, la alergat dintr-o încăpere în alta şi la politeţea practicată faţă de clienţi.
- Bine, dar de ce? revin eu.
- Fiindcă au descoperit amândoi că sunt anemici. S-a întâmplat ceva, au zis ei o chestie despre o epidemie de anorexie sau un lucru în genul.
- Ciudat. N-am mai auzit de vreo epidemie din asta. Eşti sigură?
- Destul de sigură, da.

Numai în lumi utopice sau distopice există epidemii de boli mintale, însă, la cum m-am simţit în ultima vreme, poate fi posibil. Simt că mă ia o stare de greaţă ciudată, care urcă până în vârful limbii. Încerc să mă liniştesc, să profit de sfertul de oră pe care-l mai am până încep să fug în funcţie de capriciile altora.

În acest timp, consider opţiunea demisionării. Trăind lângă variate moduri de a ceda poftei şi dorinţei de a "gusta" cât mai multă mâncare, îmi dau seama cât de expusă sunt în faţa tentaţiei, de fapt. Cu toate astea, am auzit multă lume să spună sau să creadă că cel mai bine înfrunţi o dificultate direct, nu pe ocolite.

Clopoţelul de deasupra uşii sună pentru prima dată, pe ziua de astăzi. Intră la noi un domn şi o doamnă, amândoi foarte vârstnici. După faţă, urmează clar să comande cafele tari şi să plece repede.
- Ce vă aduc?
- Apă, mulţumim.

Primul lucru ciudat din orele astea de lucru, însă nu atât de ciudat încât să-l adaug pe lista întâmplărilor de la serviciu. Există, deşi destul de rar, oameni care cer apă şi atât. Totuşi, mare greşeală, fiindcă apa poate fi luată de oriunde mult mai ieftin. Noi oricum o dăm de la chiuvetă. Punem gheaţă ca să ne acoperim nesimţirea.

Ceva timp trece şi mulţi oameni intră şi pleacă. Astăzi avem o clientelă variată şi numeroasă. Au venit atât persoane grase, cât şi slabe şi normale, iar eu m-am lăsat judecată de fiecare în parte, deşi nimeni nu a verbalizat kilogramele mele în plus sau faptul că sunt îmbrăcată ca o bucătăreasă bătrână şi nu ca o chelneriţă drăguţă, în timp ce iau comenzi.

Mai pe după-amiază, a trecut un bărbat care mi-a cerut numărul de telefon. Suntem aproape de a închide, când el apare din nou şi întreabă de mine. Eu îl văd când intră, însă, se poate spune, mă las chemată.
- Mai e deschisă bucătăria?
- Da. Ce doriţi?
- Şi când se închide? mă întreabă, de data asta nepoliticos.
- Când închidem cu totul, scrie pe uşă.
- N-am văzut, mi-o taie el.
- Într-o oră.
- Am înţeles. Nu ştiu încă ce vreau. Nu am nevoie de ajutor, dar aş vrea să te aşezi cât mă gândesc. Sunt singurul de aici.

Mă pun, destul de plictisită, lângă el. Am impresia că doreşte ceva de la mine, probabil o întâlnire, un număr de telefon, din nou. După câteva minute inconfortabile de linişte, el reia dialogul.
- Voiam, de fapt, să te întreb ceva, însă fără să fim observaţi. Am auzit că doi dintre colegii tăi sunt internaţi, ceva de genul, din cauza epidemiei noi. Cum te simţi?
- Păi... destul de bine, cred.
- Simţi că eşti grasă?
- Sunteţi nepoliticos.

El insistă, eu nu doresc să-i răspund. Dintr-o dată, simt greaţă din nou până în vârful limbii şi că picioarele mi se înmoaie. Mă las târâtă pe un aranjament de scaune, în timp ce colega mea mă ţine de mână. Sunt, apoi, dusă cu maşina până acasă şi mi se oferă atât de ea, cât şi de bărbatul respectiv, o conservă cu ciuperci din frigider. Ciupercile sunt reci, deloc preparate, şi foarte unsuroase. Le mănânc în silă, simţind cum kilogramele revin la loc odată cu forţa proprie. Colega mea pleacă, iar eu rămân în casa mea cu acest bărbat care este imprevizibil. Tratează situaţia cu timiditate şi îngrijorare. Nu ştiu sigur dacă să-l accept în continuare aici sau dacă să-i cer să plece. El se aşază pe scaun, iar eu stau întinsă în pat, aşteptând să se întâmple ceva.

După un timp, ia o carte din bibliotecă şi se pune pe citit. Eu îl mai întreb câte ceva, el răspunde, însă nu discutăm despre clipa bizară pe care o trăim amândoi. Hotărâm, într-un final şi la insistenţele sale, să vizităm un spital.

Când ajungem, sunt trimisă de urgenţă la psihiatru. Sper tare că această trimitere nu va apărea nicăieri în fişele mele. Intru într-un cabinet îngust care nu se aseamănă deloc cu ceea ce vezi în filmele străine. Are un birou cu un monitor negru prăfuit, un geam mai mic decât cel de la bucătăria mea, şi două scaune maronii cu imitaţie de piele. Mă cufund într-unul din ele şi sunt luată la întrebări, întrebări mai ales despre mine şi percepţia mea asupra aspectului oamenilor în comparaţie cu aspectul meu. Primesc întrebări grele şi răspunsuri complicate când pun eu întrebări. Sunt uşor confuză, şi încep să-mi recapitulez ziua de azi, în care mi-am urmat rutina, uşor deviată. I-o povestesc doamnei din faţa mea, care este vopsită urât şi are ochelarii strâmbi, cel mai hidos lucru fiind helanca mov pe care o poartă sub cămaşa de doctor. Ea mă asigură că totul merge minunat, şi că am fost trimisă aici de către colegii mei de serviciu, alături de un prieten de-al lor. Această femeie consideră că adevărul este cea mai puternică armă.

La început, totul pare ciudat, până când capătă sens. Nu există epidemii de anorexie şi, într-adevăr, m-am plâns foarte des că sunt grasă. Eu ştiu, cu toate acestea, că sunt grasă. Doamna psihoterapeut mă asigură de acest alt adevăr, însă îmi promite o abordare sănătoasă.

Se pare că nu sunt atât de grasă pe cât cred.

Într-un final, sunt dusă până la un taxi şi ajung acasă. Sub pretextul acestor probleme semnalate de colegii mei de neîncredere, îmi iau un concediu medical. Peste două săptămâni, urmează să demisionez şi apoi peste trei să mă privesc din nou în oglindă.

Între timp, rutina mea urmează să fie parcursă, cu o mică schimbare.

Nu sunt atât de grasă pe cât cred şi se prea poate să fiu acum şi o bucătăreasă proastă.