Gume de mestecat din cer

Am împins azi perdelele mele albe din cameră cât de tare am putut. Apoi, am deschis uşa de la terasă şi am ţipat, iar în loc să văd cerul, am început să văd frânturi din mare. Mi-am dat seama cât de dor îţi poate fi de unele lucruri. Lucruri simple: să mă plimb pe plajă, de exemplu, să mă las dusă de moment, să mai întreb din când în când ce mai face un prieten, să mă mai întreb din când în când ce mai fac eu, să mă uit la cer dimineaţa.

De dimineaţă, după ce am tras perdelele, mi-a căzut pe frunte o bulă de apă care s-a lungit apoi până la marginea ochilor. A coborât până sub bărbie şi pe gât, pe piept, până la vârful picioarelor. Dacă nu cumva era o lacrimă a mea. Sau poate era totuşi o simplă picătură?

Când m-am uitat mai bine în sus am văzut că uşa terasei era deschisă, probabil de mult timp. M-am dus pe canapeaua mea de plastic sau lemn, nici nu ştiu exact. E un material ciudat de culoare maro, iar eu n-am aflat încă ce e. Pocneşte des.

M-am aşezat, am pus o pătură peste mine, m-am uitat la rufele mele roşii, maro şi albe şi am aşteptat să răsară soarele.

În timp ce aşteptam, a început să plouă foarte tare şi mi-am dorit să pot să vorbesc cu cineva.

Mi-aş fi dorit să fiu eu o bulă de apă. Să mă duc undeva prin cer, nu ştiu unde. Nu ştiu cum ajung picăturile la noi. Am auzit că dacă, spre exemplu, cazi din avion, nu prea ai şanse să ajungi până la pământ fiindcă se prea poate să te descompui.

Mi-aş dori să văd toate lucrurile de sus. Dacă eşti foarte sus, nu îţi mai dai seama că eşti printre nori, pentru că nu-i vezi cu totul. Cred că asta mi se întâmplă des. Mi se întâmplă să fiu între blocuri, dar să fiu atât de pierdută şi mică printre ele sau printre alte probleme, încât să nu-mi dau seama că sunt de fapt într-un loc minunat.

Dacă plec de sus, de acolo unde zboară avioanele de exemplu, după ce trec de nori, după ce trec prin albul lor continuu şi vast - eu ştiind că, cumva, sunt printre ei, dar fără să văd cu adevărat asta -, cad la un moment dat sub ei. Şi văd deasupra mea un fel de tavan - ăsta e cerul adevărat. Realizez că mai am mult de coborât atunci când mă uit în jos. Mi se face frică. Vreau să fiu din nou la mine în pat unde văd perdelele albe pe care le dau la o parte în fiecare dimineaţă, pe care le trag iar în aceeaşi dimineaţă, pe care le dau apoi din nou la o parte în fiecare dimineaţă. Repet asta.

În momentul ăsta, sunt la mine, în locul meu mic, mă întreb despre lucrurile mele mari. Ele devin, prin comparaţie, foarte banale şi neimportante.

Deasupra atârnă un strop care sunt eu. În jos, stau întinse picioarele mele peste care nu curge nimic încă. Capul mi se apleacă, sunt mai aproape de pământ. Oamenii sunt gume de mestecat peste care o să calc.

Ajung pe o alee pe unde mulţi trec. Încerc să-i salut, iar ei îmi aruncă o privire ciudată şi nu doresc să mă salute înapoi. Nu ne cunoaştem. Asta e pentru că nu ne-am spus reciproc numele la un moment dat. Nu contează nimic altceva, nu poţi să îi spui cuiva pe care încă nu-l ştii ceva, fără ca el să-ţi arunce măcar o privire bizară. Poate eşti nebun. Poate îl iei la mişto. Dacă vrei să râzi de el sau dacă eşti de la camera ascunsă?

Oamenii te pot saluta un pic reticenţi. Oamenii se pot uita în altă parte când tu vrei să le vorbeşti. Oamenii pot să-ţi facă cu mâna fără să se uite la tine.

Sunt singura persoană de pe stradă care nu merge. Stau în mijlocul ei, asfaltul e lovit de oameni care se grăbesc peste tot. Unii se duc în acelaşi loc, neştiind că pot să împartă drumul. Eu nu fac nimic. Privesc în zare, în timp ce majoritatea trec pe lângă mine şi se întreabă care mi-e problema.

Eu tocmai am venit de undeva de deasupra voastră. Odată ce m-am apropiat din ce în ce mai mult iar norii păreau mici sau ciudaţi, voi aţi părut nişte gume de mestecat peste care urmează să calc, asta dacă aveam să pot.

Am fost pentru o secundă o mică lacrimă sau o picătură şi am căzut sigur pe fruntea cuiva. Când mă uit mai bine, văd că am ajuns şi eu o gumă de mestecat. Un om care se grăbeşte, sperând să nu-l calce altcineva.