Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Celebrităţi cu origini în România (2)


Mihai Rogai

26.06.2019
Editura Vremea
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Mihai Rogai
Celebrităţi cu origini în România
Editura Vremea, 2015



Citiţi cuvântul înainte şi o cronică a acestei cărţi.
Citiţi un prim fragment din această carte.

*****
Intro

Cartea de faţă nu este una a unui "specialist". A unui scriitor care trăieşte de pe urma condeiului. Cu toate acestea este remarcabilă. Cu râvnă şi acribie, Mihai Rogai a răscolit bibliotecile europene, iar acum ne supune atenţiei zeci de celebrităţi mondiale care au ascendenţă românească.

Fragmente
 
George Pomutz, general şi diplomat româno-american

Originar din oraşul Gyula, Ungaria, s-a născut într-o familie de români la 31 mai 1818. Studiază la Academiile Militare din Viena şi Saint Etienne.
Participă la Revoluţia maghiară din 1848, condusă de Lajos Kossuth. Ca să scape de condamnarea ce i se pregătea după înfrângerea revoluţionarilor, emigrează în America, unde ajunge în februarie 1850.
După ce a făcut avere în vestul (încă) sălbatic, devenind proprietar de terenuri, se înrolează ca voluntar cu gradul de locotenent în armata nordistă care lupta pentru abolirea sclaviei.
Are o carieră excepţională, remarcându-se în luptele de la Shiloh, Corinth, Vicksburg, Atlanta şi Savannah, ceea ce ii aduce în 1864 gradul de locotenent-colonel.
În 1865 devine general de brigadă şi o legendă vie.
În 1866 este numit Consul american în Rusia, la Sankt Petersburg. În această postură îşi aduce aportul, ca diplomat, la rezolvarea diferendului dintre SUA şi Rusia (1867) cu privire la soarta peninsulei Alaska, pe care ruşii, în final, au vândut-o americanilor pe nimic (7,2 milioane dolari, adică 0,0004 cenţi pe mp, cel mai "ieftin" pământ de vânzare din toate timpurile!). Ruşii au regretat amarnic acest pas, puţin mai târziu.
Acesta să fie "motivul" pentru care Pomutz, la expirarea mandatului de Consul General, în 1878, nu a mai revenit niciodată în SUA, unde era apreciat şi bogat, murind într-o sărăcie lucie în octombrie 1882 la Sankt Petersburg?! Despre ultimii săi 4 ani de viaţă nu există informaţii.

JOSEf POSIPAL, cetăţean român, campion mondial la fotbal

Deşi România a clacat în faţa rezervelor Olandei la ultimul Campionat european de fotbal la care a participat, cel din 2008 din Austria şi Elveţia, puţini ştiu că avem un şvab din România, cetăţean român şi german, campion mondial cu echipa Germaniei în 1954, tot în Elveţia!
Josef "Jupp" Posipal s-a născut la Lugoj la 20 iunie 1927, tata: Peter Posipal, mama: Anna Maria Hillier.
După ce a terminat liceul la Lugoj, vine în Germania la vârsta de numai 16 ani ca să înveţe meseria de lăcătuş la o oţelărie din Hanovra. Cariera de fotbalist a început-o la clubul TSV Badenstedt în 1943.
Curând după terminarea celui de Al Doilea Război Mondial îi parvine o scrisoare de la mama rămasă în Lugoj în care aceasta, cu durere în suflet, îl roagă să rămână în Germania şi să nu se mai întoarcă acasă în România deoarece foarte mulţi saşi şi şvabi sunt deportaţi la muncă silnică în lagăre din Rusia. Din păcate nu şi-a mai văzut mama niciodată.
A făcut parte din echipa de aur a Germaniei (fundaş dreapta) care a cucerit titlul mondial în faţa Ungariei la Berna în 1954. Culmea este că adversarul său din finala contra Ungariei a fost alt lugojean, colegul său de şcoală, atacantul maghiar Zoltan Czibor!
Echipa care a evoluat în finala campionatului mondial din 1954, Berna, era:
Germania: Turek - Posipal, Kohlmeyer - Eckel, Liebrich, Mai - Rahn, Morlock, Ottmar Walter, Fritz Walter, Schafer
Germania - Ungaria 3:2 (2:2) / Spectatori: 64.000 / Goluri: Rahn 2, Morlock - Puskas, Czibor
Meci pentru locul 3: Austria - Uruguay 3:1 (1:1)
A adunat 32 de selecţii în primul 11 al Germaniei.
În final, caracterizarea făcută lui Posipal de un alt mare fotbalist al Germaniei, Uwe Seeler: "Jupp Posipal a fost un exemplu de fair-play şi de calitate omenească, mult în afara sportului".

Peter Maffay, în România cvasi-necunoscut, în Germania superstar de muzică rock!

Dacă în ţara natală nu-l cunoaşte nimeni, în Germania nu cred că este cineva să nu-l cunoască.
S-a născut la 30 august 1949 la Braşov. În anul 1963, părinţii săi emigrează în Germania de Vest.
Cântecul Du este începutul unei cariere fără egal în muzica rock germană (1970) şi s-a vândut în milioane de exemplare.
Este şi actor, a jucat rolul principal în filmul Joker alături de Armin Muller-Stahl, Michael York şi Elliot Gould (1986) şi în filmul Prizonieri în Yemen (1999).
A fost invitat de trupa Rolling Stones (1982), să cânte în deschiderea concertelor lor şi a făcut-o în 6 concerte în faţa a peste 500.000 de spectatori.
Cu albumul Steppenwolf şi single-ul So bist Du (multe săptămâni nr. 1 în topurile germane), a scris istorie în muzica rock germană (1979).
Astăzi locuieşte împreună cu familia pe insula spaniolă Mallorca. La ferma sa din Mallorca a construit o tabără de vacanţă pentru copii sărmani şi traumatizaţi din toată lumea, unde aceştia îşi pot petrece vacanţe de 2 săptămâni gratis.
Este activ în plan social în Mişcarea pentru pace, iar în anul 1996 a primit cea mai înaltă distincţie germană, Crucea pentru merite deosebite (Bundesverdienstkreuz).

Winona Ryder are origine română!

Winona Ryder, pe numele adevărat: Winona Laura Horowitz, este născută la 29 octombrie 1971 în localitatea Winona (după care părinţii i-au dat şi numele), statul Minesota.
Mama, Cindy Horowitz, de origine română (născută Istas - din părinţi emigranţi români), tata, Michael Horowitz, din părinţi evrei din Rusia. Numele de familie original al lui Michael Horowitz a fost Tomschin, dar la serviciul de imigrare din Ellis Island părinţii lui au fost înregistraţi greşit ca fiind Horowitz.
Dacă ne gândim că "organul" de imigraţie american a reuşit să facă din Tomschin - Horowitz, atunci putem face supoziţia că de fapt pe bunicii Winonei ar fi putut să-i cheme nu Istas, ci Ispas, un nume frecvent în România. Se pare că pe vremea aceea nici în America "organele" nu au făcut exces de şcolarizare.
Cariera ei a început în 1985 când s-a prezentat la o preselecţie pentru filmul Desert Bloom al regizorului şi scenaristului David Seltzer. Deşi nu a fost aleasă pentru rol, David Seltzer a remarcat-o totuşi şi a distribuit-o în următorul lui film, Lucas (1986). Dar marea carieră în cinematografie i-a apărut la orizont începând cu următorul film: Square Dance (1987), despre rolul ei ziarul Los Angeles Times scriind că a avut "un debut remarcabil".
A jucat în filme conduse de regizori de renume, precum Martin Scorsese (The Age of Innocence, 1993) sau Francis Ford Coppola (Bram Stoker's Dracula, 1992).
A fost logodită 3 ani cu actorul Johnny Depp (intre 1990 şi 1993).
Winona este o actriţă foarte apreciată la Hollywood. Cel mai recent film al ei se cheamă Homefront, în regia lui Gary Fleder şi a rulat pe marile ecrane în anul 2013.

Alexandra-Maria Lara, o actriţă foarte apreciată în Germania

Este născută în familia actorului Valentin Plătăreanu, la 12 noiembrie 1978 în Bucureşti. Pe când fetiţa avea numai 4 ani şi jumătate, familia Plătăreanu se stabileşte în Germania, tatăl deschizând o şcoală de teatru în cartierul berlinez Charlottenburg, unde ea a şi studiat intre 1997 şi 2000. Roluri primise încă de pe băncile şcolii de teatru în show-uri sau în filmul Povestea lui Bubi Scholz (Bubi Scholz Story). Dar piatra de hotar a carierei a fost rolul din filmul Der Untergang, despre ultimele clipe ale dictatorului Adolf Hitler, rol pentru care a primit o nominalizare la Oscar.
Alt rol memorabil este cel al Mariei Walewska din filmul european în 4 părţi Napoleon, unde a jucat alături de Christian Clavier, Gerard Depardieu, şi Isabella Rosselini.
Momentan este una din cele mai apreciate tinere actriţe din Germania.

Franz Kneisel, la numai 20 de ani prim-violonist al Orchestrei Simfonice din Boston!

Născut la 26 ianuarie 1865 la Bucureşti, ca fiu al unui dirijor de origine germană, încă de mic învaţă să cânte la flaut, clarinet, trompetă şi vioară. În anul 1879 este deja absolvent al Conservatorului din Bucureşti, după care aprofundează studiile la Viena sub îndrumarea profesorilor Jakob Grun şi Joseph Hellmesberger, până în 1882. În 1884 îl găsim prim-violonist al unei orchestre berlineze, iar din 1885, la numai 20 de ani, este angajat ca prim-violonist al Orchestrei Simfonice din Boston, unde va lucra 20 de ani.
La puţin timp după venirea la Boston, pune bazele unui celebru quartet pentru muzică de cameră: The Kneisel Quartet.
Din 1905 se mută la New York, unde a fost Directorul Secţiei de vioară a Institutului de Artă Muzicală până la moartea sa, survenită la 26 martie 1926.
A fost, la timpul său, considerat unul dintre cei mai mari ai lumii, mulţi compozitori compunând piese special pentru el sau pentru Quartetul său.
În memoria lui se ţine anual un Festival de muzică de cameră în oraşul Blue Hill din statul Maine, iar clădirea în care are loc Festivalul se cheamă, cum altfel?, Kneisel Hall.
Ca fapt divers, Kneisel a avut o fată, Marianne, şi ea violonistă, care a fost căsătorită cu Felix P. Kahn, Director la Studiourile de film Paramount din Hollywood (info: Wikipedia).

Adolf Albin a scris în 1872 prima carte în limba română despre jocul de şah: "Amicul Jocului de Şah"

Numele lui nu lipseşte din nici un tratat de şah serios.
S-a născut în Bucureşti la 14 septembrie 1848, într-o familie înstărită, originară din Frankfurt. Şi-a făcut studiile la Viena, după care se întoarce la Bucureşti, unde conduce o tipografie. Este autorul primei cărţi despre şah în limba română. Pasiunea pentru şah şi-a descoperit-o târziu, la 23 de ani.
Până la 40 de ani nu a participat la turnee. După 40 de ani joacă în turnee puternice; cel mai bun loc ocupat la un turneu a fost locul II în 1894 la New York, după Campionul mondial Wilhelm Steinitz, pe care însă l-a învins în confruntarea directă. Spre bătrâneţe se mută cu familia (nevasta şi cei trei copii) la Viena, oraşul studiilor sale, unde moare în vârstă de 72 de ani la 1 februarie 1920.
Este autorul unei celebre mutări în şah care-i poartă numele: contra-gambitul Albin.

John Houseman, câştigător al premiului Oscar, născut la Bucureşti

Pentru rolul secundar din filmul The Paper Chase primeşte în anul 1974 premiul Oscar. A fost producător, regizor, mentor, actor, scriitor şi redactor de emisiuni de radio.
Drumul până aici a fost însă lung: a început pe 22 septembrie 1902 la Bucureşti, când se naşte Jacques Haussmann, din mamă englezoaică şi tată alsacian.
Emigrează în 1924 în America. A încercat la început să facă afaceri cu cereale după modelul tatălui său, apoi a făcut traduceri de piese de teatru din franceză şi germană în engleză.
După 1930 începe să scrie el însuşi piese de teatru şi se mută la New York, unde îşi schimbă şi numele, devenind John Houseman. Aici are ocazia să întâlnească şi să se împrietenească
cu tânărul de 20 ani, genialul actor Orson Welles.
Împreună cu acesta lucrează la câteva proiecte de teatru, culminând cu adaptarea radiofonică a romanului lui H.G. Wells Războiul lumilor, care povestea despre invazia marţienilor pe Pământ. Această punere în scenă a fost atât de veridică, încât a înspăimântat milioane de americani de pe coasta de Est până pe coasta de Vest, care au crezut că Pământul e într-adevăr invadat! De a doua zi au devenit amândoi staruri la Hollywood!

Sergiu Comissiona, un dirijor itinerant

La data de 7 martie 2005, la două zile după moartea lui neaşteptată (atac de cord), ziarul The New York Times scria:
Sergiu Comissiona, a well-traveled conductor best known in the United States for his work with the Baltimore and Houston Symphony Orchestras and in New York for brief stints as music director of the New York City Opera and the American Symphony Orchestra, died early Saturday
in Oklahoma City, where he was to conduct a concert that night. He was 76
.
Id est: "Sergiu Comissiona, un dirijor itinerant foarte cunoscut în Statele Unite pentru colaborarea sa cu Orchestrele simfonice din Baltimore şi Houston şi ca Director Muzical al Operei din New York şi al Orchestrei Simfonice Americane, a murit sâmbătă dimineaţa în Oklahoma City, unde trebuia să dirijeze un concert în seara aceleiaşi zile. Avea 76 de ani."
Comissiona s-a născut la 16 iunie 1928 în Bucureşti şi a studiat vioara şi apoi dirijoratul la Conservatorul din Bucureşti. Numele ii vine de la un bunic care era comis-voiajor, Lupu, pe care lumea îl poreclise Comisionarul.
A fost violonist în orchestra Filarmonicii de Stat şi dirijor principal al Operei de Stat din Bucureşti. În 1959 emigrează în Israel unde a fost dirijorul Orchestrei Simfonice din Haifa.
Intre 1966 şi 1977 este director muzical al Orchestrei Simfonice din Goteborg.
În 1977 este numit director muzical al Orchestrei Simfonice Americane din New York.
A fost şi membru fondator al Societăţii George Enescu din SUA, alături de Sir Yehudi Menuhin, elevul maestrului George Enescu.

Jean Negulesco a excelat în toate domeniile abordate

Un craiovean care are steaua lui pe bulevardul celebrităţilor din Hollywood, Walk of Fame, alături de ceilalţi monştri sacri ai filmului.
Regizor, scenarist, pictor, asistent de regie, asistent de producţie, actor, gigolo, decorator, desenator, caricaturist şi spălător de vase sunt numai câteva dintre meseriile exercitate în cei 93 de ani de viaţă.
S-a născut la 26 februarie 1900 la Craiova şi a avut o fire aventuroasă şi galantă (galanterie întipărită în firea lui de cele 4 surori cu care a crescut, el fiind singurul băiat). La 12 ani a plecat să-şi caute norocul în lume. A încercat la Viena, dar i-a plăcut mai mult Parisul, unde, având talent la desen, a intrat în contact cu marii pictori ai epocii, H. Matisse, A. Modigliani ş.a.
În 1919 îl găsim ca pictor stabilit la Bucureşti.
În 1927 are prima expoziţie de pictură în America (New York), un succes, iar din anul 1932 lucrează ca decorator şi desenator la studiourile Paramount din Hollywood. De acum înainte, cariera lui Negulesco este fulminantă, ajungând în final un regizor sacru la Hollywood. A regizat filme cu: Peter Lorre (The Mask of Dimitrios, 1944), Joan Crawford, John Garfield (Humoresque, 1946), Clifton Web, Barbara Stanwyck (Titanic, 1953), Marilyn Monroe, Lauren Bacall (How to marry a millionaire, 1953), Maurice Chevalier, Angie Dickinson (Jessica, 1962) şi mulţi alţii.
Pentru filmul Johnny Belinda deţine un număr record de nominalizări Oscar (12!), la vremea aceea, pentru un film. Din păcate, l-a primit numai Jane Wyman pentru "cea mai bună actriţă".
Moare la 18 iulie 1993 la Marbella, Spania, unde se stabilise după ce şi-a încheiat cariera.

Duiliu Sfinţescu, inginerul însărcinat cu o parte a calculului de rezistenţă al Turnului Montparnasse din Paris

Dacă vorbeşti cu părintele Iulian Nistea, de la biserica română Sfinţii Arhangheli Mihail, Gavriil şi Rafail, 9bis, rue Jean de Beauvais din Paris, despre români celebri din capitala Franţei, dânsul nu ezită să povestească şi despre Duiliu Sfinţescu, "românul care a construit La Tour Montparnasse", până în anul 2011 cea mai înaltă clădire din Paris (210 metri). Un fel de a spune, pentru că domnul inginer Sfinţescu a fost însărcinat "numai" cu calculul structurii de rezistenţă a turnului. Această impozantă clădire a fost construită între 1969 şi 1972 şi a fost inaugurată în 1973. Calculele de rezistenţă au fost deosebit de sofisticate pentru că această clădire se află deasupra unei staţii de metrou, care a trebuit să fie protejată de o carcasă de beton armat. Solul dificil, fără rezistenţă, format din argilă şi calcar, a făcut misiunea şi mai grea. Au fost necesari 56 de piloni de beton armat, cu diametre de până la 3,5 metri, care ajungeau la o adâncime de 70 de metri sub pământ. Şi o parte a acestor calcule le-a efectuat, controlat şi aprobat compatriotul nostru Duiliu Sfinţescu, un specialist în Rezistenţa materialelor, renumit în toată lumea.
A fost şi un stâlp al emigraţiei româneşti de la Paris, care n-a uitat nici o clipă că este român.
Duiliu Sfinţescu are trei copii, o fiică şi doi băieţi, care, deşi născuţi în exil, vorbesc limba română la perfecţie, ca şi o parte a nepoţilor. La toate conferinţele de specialitate la care a participat (cîteva sute) şi a luat cuvântul, în peste 150 de oraşe de pe tot globul, inginerul Duiliu Sfinţescu nu a uitat niciodată să spună că este român. Mai mult, când a fost posibil, a invitat la conferinţele la care participa ca organizator, şi specialişti în domeniu din România.
Duiliu Sfinţescu este Doctor Honoris Causa al Universităţii din Aachen (1973) şi al Institutului de Construcţii din Bucureşti (1992). La Aachen, în cuvântarea sa de primire a titlului, spune: "... România, ţara mea natală, de care nu m-am lepădat niciodată..." ("...Rumanien, mein Heimatland, dass ich niemals verleugnet habe..."). A fost membru fondator şi primul Preşedinte al Council on Tall Buildings and Urban Habitat (UNESCO) şi a avut un rol important în armonizarea internaţională a normelor tehnice de construcţie. De asemenea, a fost Director la CTICM (Centre Technique et Industriel de la Construction Metallique en France) şi unul dintre cei mai mari specialişti în rezistenţa materialelor la catastrofe. A deschis la Mulhouse o Centrală de calculul rezistenţei oţelului la foc, iar la împlinirea vârstei de 70 de ani, o pleiadă de specialişti în materie i-au dedicat volumul: 70, Duiliu Sfintesco. L'ingenieur et l'homme.
Duiliu Sfinţescu s-a născut la 9 iulie 1909 la Bucureşti, în familia inginerului şef al Căilor Ferate Române din acea vreme. Urmează liceul la Bucureşti (şef de promoţie), după care pleacă la studii la Paris şi Berlin, între 1928-1934, specializările Căi Ferate şi Construcţii, absolvite cu "foarte bine". Reîntors în ţară, lucrează o perioadă scurtă la Reşiţa, la uzinele lui Max Auschnitt, despre care n-a păstrat o amintire prea frumoasă, ca tânăr inginer. Aici lucrează la proiectarea podului Tighina-Tiraspol de peste Nistru şi la calculul scheletului metalic al Palatului CFR. Peste un timp se angajează prin concurs la CFR, unde lucrează până la părăsirea ţării, în 1941. La sugestia profesorului Wilhelm Muller, de la Universitatea Charlottenburg din Berlin, îşi alege ca subiect de teză de doctorat: Rezolvarea problemelor de circulaţie ale Căilor Ferate Române, lucrare care nu a mai putut fi pusă în aplicare din cauza izbucnirii războiului.
În iarna anului 1935-1936, face cunoştinţă, pe o pistă de schi din Predeal, cu Corneliu Zelea Codreanu, şeful Mişcării Legionare din România. Este foarte impresionat de personalitatea şi profilul moral al lui şi, la fel ca o pleiadă de tineri intelectuali români de excepţie din acea perioadă, din care enumerăm numai pe Emil Cioran, Mircea Eliade, George Manu, Constantin Noica, Petre Ţuţea, Ernest Maftei, Lucian Blaga, Radu Demetrescu-Gyr, etc., îl întreabă pe Codreanu cum l-ar putea ajuta. Acesta, dându-şi seama de capacităţile intelectuale ale lui Sfinţescu (vorbea cursiv 7 limbi!), îl numeşte secretarul său particular în ceea ce priveşte întâlnirile cu ziariştii străini. Doi ani a îndeplinit Sfinţescu această funcţie, după satisfacerea obligaţiilor de serviciu, până la arestarea lui Codreanu, în aprilie 1938. Experienţele acumulate în aceşti doi ani l-au marcat pentru toată viaţa, dl. Sfinţescu păstrând lui Codreanu o imagine de om corect, modest şi curajos, care dorea numai propăşirea României, fără urmă de avantaje personale. O prietenie de excepţie îl leagă, din acea perioadă, de filozoful Constantin Noica, cu care a corespondat asiduu, până la moartea acestuia.
În anul 1941 se "refugiază" în lagărul de concentrare de la Buchenwald, iar după eliberarea de către trupele americane, lucrează la o unitate radar americană. În 1947 ajunge la Paris, în Franţa. Aici a trăit foarte greu, la început, ca de altfel toţi emigranţii români din acel timp. Îşi câştigă existenţa folosindu-şi talentul de poliglot, făcând traduceri.
În cele din urmă, încet-încet, cu perseverenţă, capătă o misiune demnă de capacitatea şi pregătirea sa, aceea de a redacta un manual de rezistenţă a construcţiilor metalice, pentru Sindicatul francez al întreprinderilor de profil. Dovedind o bună capacitate profesională şi organizatorică, ajunge Secretar General al Convenţiei Europene pentru Construcţii Metalice, la care au aderat, la început, 8 ţări. De aici încolo, cariera lui Sfinţescu este fulminantă, inginerul ţinând conferinţe pe tot globul despre problemele de stabilitate şi rezistenţa la dezastre ale clădirilor.
În continuare cităm din discursul ţinut de Rectorul Institutului de Construcţii Bucureşti, domnul Dr. Ing. Mircea V. Soare, cu ocazia decernării titlului de Doctor Honoris Causa domnului Duiliu Sfinţescu, la 7 noiembrie 1992:
"... În cadrul european a iniţiat şi realizat documentele de bază ale eurocodurilor pentru construcţii metalice, pentru construcţiile mixte, acţiunea vântului şi comportarea la foc.
În Consiliul Internaţional pentru Clădirile Înalte a avut un rol primordial în realizarea unor documentaţii exhaustive în permanenţă completate.... Prima semnificaţie consider că este aceea că ţara sa de origine, România, prin votul unanim al Senatului Institutului de Construcţii Bucureşti, recunoaşte meritele ştiinţifice de necontestată valoare ale unui fiu al său; a doua semnificaţie este aceea că domnul Duiliu Sfinţescu, deşi departe de Patrie timp de 51 de ani, a ilustrat în modul cel mai strălucit calităţile intelectuale şi ştiinţifice ale poporului român şi nu a uitat nici o clipă că aparţine spaţiului românesc...."
Duiliu Sfinţescu moare la 4 noiembrie 2002, slujba de înmormântare fiind ţinută la Biserica Română ortodoxă de la Paris, Sfinţii Arhangeli Mihail, Gavriil şi Rafail, 9bis, rue Jean de Beauvais. Este îngropat în cimitirul Batignolles, cartierul Epinettes, Paris.

Notă: Trimiţând d-nei Sanda Sfinţesco, fiica d-lui Duiliu Sfinţescu, textul despre tatăl dânsei, spre cunoştinţă şi corectură, mi-a dat 2 avertismente: a) nu vom găsi numele d-lui Sfinţesco în "istoria" oficială a Turnului Montparnasse, deoarece dânsul a lucrat ca subcontractor pentru o mare firmă franceză,
b) ca urmare a trecutului legionar al tatălui dânsei, s-ar putea să am neplăceri, aşa cum a avut dl. Papuc din Paris, care a scris un mic articol elogios la moartea d-lui Sfinţesco. Eu răspund că numele d-lui Sfinţesco trebuie să fie amintit când e vorba de calculul de rezistenţă al Turnului Montparnasse, pentru că dacă nu o facem noi, străinii nu o să o facă. La cel de-al doilea avertisment, răspund că i-am menţionat în carte pe toţi cei care am crezut că merită să nu fie uitaţi, indiferent de simpatiile politice: comunişti, liberali, ţărănişti sau legionari, revoluţionari sau moşieri, pentru că Ţara e una singură şi, când a fost posibil, am folosit propriile lor cuvinte pentru a se descrie pe sine şi situaţiile prin care au trecut.

Cédric Pioline, un mare campion

Campion de tenis franco-român, născut la Neuilly-sur-Seine, în regiunea pariziană, la 15 iunie 1969, finalist la US Open în 1993 şi Wimbledon 1997, locul 9 în clasamentul mondial ATP în 1994. La 37 de ani, în 2007, este numit Coordonator şi Antrenor Şef al FFT (Federaţia Franceză de Tenis).
Cu aşa gene, dintr-un tată atlet francez şi o mamă româncă (Adriana), componentă a lotului naţional de volei, ce putea să iasă altceva decât un mare campion!
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer