Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Cartea poveştilor uitate (2)


Radu Polizu

05.06.2019
Editura Scrisul Românesc
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Radu Polizu
Cartea poveştilor uitate
Editura Scrisul Românesc, 2016



Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Fragment
Nostalgii cu Fidel (Cuba)

Raquel

"De unde eşti? Canada, Italia, Spania?"
"Statele Unite"

Se opreşte ca trăznită şi-i văd pe faţă o tresărire. Apoi un zâmbet începe să se formeze.
"Aţi început să veniţi. Dar se poate acum?"
"Se putea şi înainte dar acum este mai uşor"

Râde cu poftă.
"Somos amigos, ahora" (Suntem prieteni, acum) şi imediat, aproape fără răsuflare: "Ce o să se întâmple cu embargo-ul?"

Asta este în mintea tuturor, embargo-ul care i-a sărăcit şi izolat ca nimic altceva. Embargo-ul care a transformat ţara într-un muzeu viu cum rar mai poţi întâlni; cu maşini impecabil menţinute din anii 50, cu mobilă antique care este norma mai mult decât excepţia în interioare somptuoase care-şi deschid ferestrele spre curţi sordide; cu o muzică electrizantă cântată exclusiv live până la orele mici ale dimineţii; cu jineteras care-şi completează imposibilul câştig din timpul zilei cu tot ce le pot oferi străinilor în timpul nopţii; cu lipsa aproape totală a Internetului; cu un singur ziar şi fără reviste, toate prezentând singurul punct de vedere, cel al guvernului; cu cartele de alimente folosite în magazine cu rafturi goale de lucrurile necesare, dar pline la refuz de sticle de rom şi cu "nechezolul" pe care-l credeam o invenţie a unei minţi bolnave est-europene.

Stau într-un balcon alb de fier forjat atârnat peste o stradă unde păşesc încet oameni ca dintr-o altă lume. Totul este nou: mirosul străzii, parfumul aerului, zgomotul difuz, fumul automobilelor, rumba paşilor lenţi pe caldarâm, strigătele dintre balcoanele vecinilor chemându-se unul pe celălalt şi încerc să-mi fac ordine în gânduri, să pot înţelege mai bine ce s-a întâmplat azi. A început ca o zi obişnuită de călătorie sărind într-un autobuz spre aeroport în Mexico City, imigraţia, controlul de rutină la aeroport, un capuccino rapid înainte de îmbarcare, totul la fel, predictibil, universal valabil, uniform, plictisitor. Avionul de Havana, care servea băuturi alcoolice în pahare de apă pe care le umplea cu tequila sau rom până la jumătate, suna ca un bar la Happy Hour.

Aterizarea la Havana a declanşat primele amintiri. Terenuri goale necultivate intersectate uneori de drumuri înguste de pământ a fost tot ceea ce am putut vedea în jurul aeroportului şi, în ciuda mai multor porţi cu tunele, nu erau mai mult de trei avioane pe pistă. Semăna atât de mult cu Bucureştiul în anii 90. Întregul interior pictat în roşul comunist, absorbind ca într-o cameră vidată cozile lungi, într-o atmosfera uşor tensionată de multiplele întrebări ale ofiţerilor îmbrăcaţi în uniforme. Cu un zâmbet larg, le-am arătat paşaportul românesc şi viza pe care o luasem la check-in în aeroportul din Mexic. Nu-i interesa nimic decât dacă am Ebola, de parcă toate relele din lume se adunaseră într-un singur virus mutant călătorind peste ape. Mi-a cerut să verifice orice alte paşapoarte pe care le am ca să vadă pe unde am fost şi, după ce s-a liniştit că de la mine nu ia boala, mi-a zâmbit: "Vreţi să vă pun ştampilă de intrare?". La bagaje, am ajuns după o altă verificare corporală ca cea de la intrarea în avion, după care o fată mi-a cerut paşaportul pentru un "control de rutină". "Hables espaniol?", întrebare inutilă pentru că era singura limbă în care putea conversa, ceea ce aveam sa aflu curând de la toţi compatrioţii ei. De rutină sau nu, a apărut un câine să ne miroase bagajele celor 4-5 occidentali, cu siguranţă toţi non-mexicanii din avion. Câinele mi-a lins cornul de la micul dejun care atârna în rucsac iar stăpâna s-a declarata mulţumită: "Solamente pan, no drogas". M-am repezit afară prin sala de la sosiri, mai mică decât un terminal vechi în anii 80 din România, drept spre un taxi care m-a luat aproape din mers pe drumul de 4 benzi, înconjurat de copaci şi zone verzi, cu clădiri ocazionale, şcoli, puţine case, întregi suprafeţe care în orice altă ţară ar fi fost construite bloc cu bloc. Lipsa construcţiilor dă un sentiment de aerisire ca şi drumul în sine care este aproape gol, câteva camioane împrăştiate, biciclete, un tractor şi o mulţime de oameni, toate la un loc cu vechile maşini americane, care sunt peste tot într-o uluitoare paradă de stiluri şi culori. Se claxonează reciproc, se opresc una lângă alta pe autostrada goală la o mică şuetă strigată prin geamul larg deschis, maşinile care vin din spate evitându-le cu graţie fără să claxoneze. Nimeni nu se grăbeşte. După aproximativ 25 de minute şi aproape tot atâţia dolari am intrat pe bulevardul principal al vechii Havane, pe străduţe cu clădiri prăfuite şi scorojite care stăteau să cadă peste noi şi am sunat la soneria uşii lui Raquel. Uşa se deschide şi ca prin magie sunt teleportat într-o altă lume departe de praful străzii, într-un interior elegant decorat cu gust unde rapid o cafea cubaneză se materializează şi o conversaţie se porneşte.

Raquel este jovială. De meserie este inginer mecanic la 40 şi ceva de ani, locuind cu cei doi copii adolescenţi în casa moştenită de la bunica ei, pe care se străduieşte să o repare şi să o întreţină continuu, un lucru aproape imposibil şi categoric eroic. Plafoane de cinci metri înălţime cu ferestre şi uşi de aproape aceeaşi dimensiune conectează camerele la un coridor îngust care lasă să treacă prin casă o briza răcoroasă. Raquel îmi vorbeşte despre viaţa ei din Cuba comunistă. Ascult cu interes relativ distant, dar fără să-mi dau seama, treptat, povestea ei mă aruncă cu forţă într-o călătorie de timp. Raquel îmi descrie viaţa mea de acum 30 de ani în România, cu toate detaliile pe care le-am uitat deja, ascunse în cutele minţii sau poate pe străzile New York-ului. Când am plănuit să merg în Cuba nu am luat asta în considerare. Sistemul comunist al insulei devenise pentru mine doar o virgulă în lista de dictaturi cu care eram familiarizat din multiplele mele călătorii în zone tulburi şi era aşezat în minte pe raftul aferent. Un fel de dinozaur într-o lume în continuă schimbare şi adaptare. Niciodată nu m-am gândit că m-aş putea cufunda venind aici din nou în trecutul propriei mele vieţi, cu o asemenea forţă pe care mi-a dat-o aceasta primă întâlnire. Am fost prins în ea emoţional, mai ales fascinat de surpriza neaşteptată. Raquel nu îmi povestea ca unui străin, unui "norte-americano", ci ca unui vechi prieten, o discuţie din toată inima, o inimă mare care m-a urmărit şi ajutat în toate incursiunile mele prin insulă. Vorbind cu ea în acele momente am ştiut că în Cuba voi găsi ceva unic şi îmi dădeam seama că zilele următoare vor reprezenta ceva special pentru mine.

Poveştile mă purtau ca în transă într-o stare de relaxare la care stilul meu compulsiv nu era adaptat. Aveam impresia că am tot timpul din lume la dispoziţie, că pot vorbi cu ea până la miezul nopţii, că nu trebuie să merg nicăieri, să vizitez nimic, timpul nu avea limite, era nesfârşit, zilele mele în Cuba arătau ca permanente, o atmosfera de pace pe care nu am mai întâlnit-o în alte călătorii. Cuba coboară peste tine un văl de linişte pe care aveam să-l găsesc în toate zilele petrecute în insulă, în Havana sau în afară, o bucurie de viaţă unde nimic nu mai conta decât existenţa simplă de zi cu zi, fără ştiri, email, Facebook, Internet, ziare sau CNN, contemplând totul prin mojito-ul pe care-l aveai în faţă, pe masă. După o vreme nu mai voiam să ştiu nimic şi refuzam pe oricine care voia să-mi povestească de Putin sau Ucraina sau despre ISIS. Era Nirvana fără meditaţie, pot sau rom, dar plutea în aer şi-l absorbeam continuu prin toţi porii. Ay, Cuba!

În Cuba există două monede, CUC, peso convertibil, care poate fi folosit oriunde în ţară şi este raportat la dolarul american şi pesos nationales, care este evaluat la aproximativ 4c americani, care poate fi utilizat pentru cumpărarea produselor din magazinele subvenţionate de guvern, produsele alimentare de baza care se vând pe cartele. Ambele monede sunt în circulaţie şi unele preţuri la produse vândute liber, cum ar fi îngheţata, pizza sau sandwich-uri, pot fi listate în pesos nationales. Pe lângă acestea, toate produsele care se vând pe cartela: 2,5 kg de orez pe luna pentru 5 pesos, 0,5 kg de pui, carne de loc, o chifla pe zi, nechezol, zahar, ulei când se găsesc, toate se vând în pesos nationales.

......

Cuba este o ţară condusă în sloganuri chiar şi alea prost administrate care au dus în timp la o pauperizare incredibilă. Sovieticii au fost un "sugar-daddy" care a creat o relaţie de dependenţă neiubita de nici unul din participanţi, dar vitală pentru supravieţuire. La un an după plecarea ruşilor nici o urmă de moştenire nu mai rămăsese în ţară de parcă cei 30 de ani de dependenţă au fost obliteraţi, cubanezi abia aşteptând să şteargă repede cu buretele o colaborare de care nici măcar comuniştii nu era prea mândri. Dar plecarea ruşilor a fost catastrofală pentru economie declanşând ceea ce Fidel a denumit "perioada specială", ani când guvernul nu a mai fost în stare să producă necesarul de trai şi oamenii mureau de foame. Străzile oraşelor s-au umplut de animale de casă care au fost lăsate libere să se descurce, iar oamenii s-au suit pe plute improvizate şi au pornit în exod spre Florida din portul Mariel. Un rezultat predictibil al unei economii bazate pe un singur produs, trestia de zahăr, şi un singur client, Rusia sovietică. Singura salvare s-au dovedit banii celor fugiţi în mult urâtul Miami, care au fost lăsaţi să curgă în ţară şi au ajutat oamenii, şi guvernul, să supravieţuiască. Aşa au început şi reformele de după retragerea lui Fidel, forţate de împrejurări şi nu de convingeri, inclusiv închirierea camerele particulare, o afacere înfloritoare într-o ţară în care camerele de hotel sunt puţine, aducându-i lui Raquel în doi ani acelaşi venit pe care l-ar fi câştigat în 25 de ani de inginerie. În Cuba câştigi incomparabil mai mult dacă conduci un taxi decât dacă eşti doctor, o piramidă inversată de valori care creează confuzie în rândul tinerilor.

"Ei pretind că ne plătesc şi noi ne prefacem că muncim" este mantra oricărui sistem comunist pe care am auzit-o rostită pe străzile Havanei. Cunoscând această mentalitate, cubanezi din America spun că Miami este de fapt o şcoală reformatoare pentru conaţionalii lor, neobişnuiţi cu un sistem constant de muncă.

Diego

Pentru un călător obişnuit cu deplasările rapide şi pe distanţe lungi, Cuba te încetineşte aducându-te în timp scurt la ritmul local. Nu-ţi trebuie mult timp în insulă ca să îţi dai seama că eşti blocat în peisaj şi nu poţi să te plimbi cu uşurinţă. Autobuzele sunt rare, în cel mai bun caz două pe zi, orarul lor fiind păzit ca un secret guvernamental; biletele se vând în mod normal cu o zi în avans numai de la autogară, la care ca să ajungi îţi trebuie puţină răbdare sau un taxi, necesitând o întreagă excursie ca să o găseşti. Obişnuit cu alte destinaţii din lumea largă ai mereu în gând să închiriezi o maşină. Dar în Cuba nimic nu este simplu, mai ales închiriatul unei maşini, operaţie destul de scumpă şi complet nesigură; a parca o maşină nesupravegheată noaptea este cu siguranţă o aventură într-o ţară unde orice piesă străină are mare căutare şi a fura piese dintr-o maşină parcată este o bonanza şi nu aduce nici riscurile jafului, un lucru care se întâmplă de altfel foarte rar.
"Aveţi o maşină de închiriat?" întreb la o agenţie din Trinidad de Cuba, oraşul cel mai interesant şi foarte vizitat din centrul insulei.

La birou stau doi indivizi care fumează în faţa unui mare ceaslov pus pe masa simplă de lemn. Pe perete un portret a lui Che zâmbeşte la noi din spatele fumului unui trabuc.
"Când vă trebuie?"
"Chiar şi acum aş lua-o, dar cu siguranţă mâine"

Se uită la mine de parcă i-aş fi cerut copilul. Mai stă puţin, se uită pe hârtii, apoi unul la altul.
"Ce tip de maşină doriţi?"
"De care aveţi. Una mică aş prefera, dar merge oricare"

Iar stă şi se uită la mine, la hârtii, pe geam, fumează. La Che nu se uită.
"Cea mai mică maşină costă 70 CUC pe zi plus 45 CUC benzina pe care o plătiţi la început" şi se uită la mine aşteptând să refuz preţul care este mai mare decât al unui Mercedes de închiriat în America.

Vede că nu răspund şi mă gândesc, aşa că mă fixează din nou cu privirea şi-mi dă lovitura de graţie:
"... Dar nu avem nici o maşină pentru mâine. Mai degrabă există o şansă să primim o maşină poimâine dar mai mult ca sigur o să avem una care se întoarce de weekend". Parcă eu m-aş muta în Trinidad. Aşa am renunţat să mai merg în Oriente. Cu ce să ajung ca să mai apuc să văd şi altceva pe parcurs? Iar cu avioanele ruseşti fără piese de schimb parcă nu aş face ruletă rusească.

Plec gânditor din agenţie şi mă afund în zgomotele pieţei, a străzilor şi bicicletelor, a cozilor din magazinele de stat, a cacofoniei de claxoane răguşite a taxiurilor vechi care îmi aduc aminte de ce îmi spusese cu o seară înainte Don Francisco, gazda mea: "Si queres un taxi, no problem" (dacă vrei un taxi nu este nici o problemă). Taxiul este salvarea!!!...

Diego a apărut la timp într-un Peugeot care văzuse vremuri mai bune. Recent terminase facultatea de arte plastice care-l repartizase ca profesor de desen la o şcoală pentru un salariu de 15CUC/lună. Evident că nu putea trăi din salariul ăsta aşa că refuzase slujba şi-şi făcuse rost de acest Peugeot din 1993 pe care-l cumpărase vânzându-şi Lada pe care o avusese mulţi ani. Peugeot-ul mergea mai bine şi cu el putea să plimbe străinii în jurul Trinidad-ului, câştigând într-o singură zi de şase ori mai mult decât salariul de profesor de desen într-o lună.

Diego arăta ca orice tânăr. Jeans strânşi pe picior, un T-shirt cu o formaţie de rock şi o tunsoare cam punkistă.

Am plecat prin Vale de Ingenios, locul plantaţiilor de trestie de zahar şi a morilor care-l prelucrau. Acestea erau numite "ingenios" şi, de la un punct panoramic care acoperea toată valea, am încercat să zăresc plantaţiile, dar spre marea mea dezamăgire nu am văzut nici un fir de trestie de zahăr la orizont:
"Nu mai este trestie de zahăr în Trinidad" îmi zice Diego.
"Cum adică, în Cuba nu mai există trestie de zahăr?" întreb eu mirat "Dar zahărul din ce se face?"
"Nu-l mai facem aici. Îl importăm din Venezuela", îmi spune el foarte relaxat ca în bancul cu schimbul din CAER.

Despre prietenia conducerii Cubei cu "Il Grande Amigo" auzisem şi o puteam vedea pe multe pancarte în ţară. Figura lui Chavez zâmbea din postere şi de după mormânt către toţi cubanezii care-l priveau cu indiferenţă. Zahărul a fost exportul principal al Cubei care a putut să ţină economia subvenţionată de sovietici treizeci de ani. Când americanii au refuzat să mai cumpere zahar cubanez după revoluţie ca răspuns la naţionalizările din Cuba, sovieticii au declarat că ei vor prelua întreaga producţie. Colapsul economic urmat descompunerii Uniunii a adus şi anularea contractului de cumpărare a zaharului cubanez care a adus în Cuba criza afectând economia ţării pe termen lung. Tinerii, Diego printre ei, au oroare de gerontocraţii care conduc ţara şi nu aşteaptă nimic bun de la ei. Cum aparatul represiv este la post, nimeni în Cuba nu crede că poate face ceva concret în răsturnarea regimului şi doar pot spera că actualii lideri vor dispărea de la natură, dar lucrurile nu sunt aşa de simple. "Come es il cambio?" (Cum este schimbarea?) este pe buzele tuturor.

Aici, în Vale de Ingenios poţi vedea cel mai bine rezultatele fostei ideologii în acţiune. Vechile plantaţiile de trestie de zahăr se încearcă să fie scoase din paragină sub formă de sitio arheologico, pentru a fi valorificate în itinerare turistice ale celor veniţi aici să vadă o parte importantă a istoriei cubaneze. Orice revoluţie comunista a urât cu patimă proprietatea privată; proprietarii au fost aruncaţi în închisoare, iar terenurile au fost naţionalizate şi gestionate de către "muncitori şi ţărani", la fel ca în toate celelalte ţări comuniste. Treaba a mers cât a mers după care, în cele din urmă totul a fost lăsat în ruină şi producţia s-a prăbuşit. Toate "ingenios", morile de zahăr de pe plantaţiile de trestie, părăginite pentru decenii sunt acum în curs de renovare, cum ar fi San Isidro, sau complet refăcute ca Mutaza-Iznaga, o latifundie bine conservată, cu un turn înalt care conferă o vedere panoramică a întregii văi. Chiar şi vechea cale ferată folosită până nu demult pentru transportul de trestie de zahăr, dar dezafectată pentru o perioadă, a fost reactivată iar trenul cu locomotivă cu aburi transportă acum "touristas" şi îi opreşte în gări adormite unde doar cai la trap pe străzile prăfuite te fac să tresari din melancolie. Staţia de cale ferată în Iznaga arată exact ca cea în care Butch Cassidy şi Sundance Kid au coborât din tren în Bolivia: cu puii de găină mişunând printre linii şi măgarii aşteptând să fie încărcaţi, toţi letargici în soarele arzător al drumului prăfuit. Pe aleea pe care se merge la turn, femeile vând rochii şi feţe de masă dantelate scoase şi ele parcă din acelaşi timp cu cel al haciendei, transformată acum în restaurant.

.....

"Deci nu este aşa de rău în Cuba după cum zici!? Dar lumea mai pleacă? Am auzit că mai sunt încă bărci în garaje care să fie scoase în nopţile fără lună". îi spun trecând pe lângă o lozincă care ne îndrumă sa fim toţi ca Che. De visători, romantici sau criminali?
"Nu se mai pleacă aşa ca înainte în primul rând pentru că s-au înăsprit controalele de coastă şi este mult mai greu să le eviţi" îmi zice Diego accelerând pe lângă o căruţă care trecea prin faţa unui poster al lui Fidel cu un slogan despre progresul tehnologic, totul pe un drum complet gol altminteri.
"Dar oamenii mai au încă bărci, dar nu le ţin în Havana că este mai greu de ascuns, ci prin nordul mijlocului insulei, că aici este cel mai aproape de Miami."

Distanţa până în Florida este de vreo 90 mile şi exodul Mariel mai este încă viu în mintea multora.
"Dar acum dacă ai bani nu mai este o problemă", îşi continua Diego confesiunea, "Suni la Miami şi vine şi te ia!" îmi zice pe cel mai natural ton de parcă mi-ar spune că o să cheme taxiul din colţul străzii.
"Cum adică? Unde suni la Miami?" îl întreb consternat.
"Dacă ai banii şi sunt vreo 6 persoane, îl suni pe coyote pe celular în Miami şi în două ore este aici."

Costă în jur de 10.000 CUC/persoana iar într-o barcă intră 6-7 persoane. Bărcile sunt numite de cubanezi "lancha", bărci înguste şi rapide cu patru motoare care fac două ore până în Miami. Zborul meu ca să ajung în Miami îmi lua cu stop over vreo 6 ore.
"Dacă garda de coastă nu află din timp de barca care vine, barca este trasă la mal şi în 15 minute lumea se îmbarcă şi pleacă şi odată ce eşti în apă nu te mai prinde nimeni pentru ca bărcile gărzii de coastă cubaneze nu sunt rapide"
"Şi pe coasta Floridei?"
"Acolo trebuie avut grijă că americanii au bărci tot aşa de rapide, dar cu grijă se poate trece şi dacă ai pus piciorul pe pământ eşti american. Nu mai ai nici o problemă." îmi spune Diego pomenind legea care-i favorizează pe cubanezi, pierna seco, pierna mojado (picior uscat, picior umed) care le conferă azil dacă au călcat pe pământ american, dar sunt returnaţi lui Fidel, care vine cu un an de închisoare în Cuba şi banii luaţi, dacă sunt prinşi în apă.

Ca şi Diego am întâlnit mulţi cubanezi care vorbesc surprinzător de deschis despre realitatea din Cuba şi sunt foarte doritori să împărtăşească opiniile cu străinii.
"Nu ne este frica să vorbim pentru că de fapt lor nu le pasă de noi. Suntem rămaşi în urmă, izolaţi de lume. Nu avem nici măcar Internet pentru că ei nu vor să ştim ce se întâmplă în lume. Vor să auzim numai povestea pe care ne-o spun ei"

Albastru dintre continente (Panama)
....

Afară, Los Santos se îmbăia. Cisternele de apă aliniate in 'zocalo' stropeau întreaga piaţă. Tineri cu furtunuri de grădină îndreptau jeturile peste cei din piaţă care dansau pe muzica care ţâşnea şi ea din difuzoare enorme. Lumea se învârtea încet în jurul scuarului bucurându-se de apa răcoritoare şi bubuitul muzicii. Câteva "carozzas" obosite luau şi ele parte la festivitate, învârtindu-se alene, mulţimea fiind udată din ele. Aş mai fi stat dar trebuia să ajung la Las Tablas, în mijlocul acţiunii, la vreo 20 km unde era cel mai faimos carnaval.

În Las Tablas tocmai se terminase udătura de dimineaţă. Străzile arătau ca după o mare serbare populară, pline de gunoi, mâncare, fructe şi legume, cutii şi sticle, toate amestecate cu apa care a curs din belşug. Lumea se împrăştia dar toţi cântau fericiţi şi se adunau în grupuri să-şi continue muzica. Unul dădea tonul şi grupul continua. O muzică veselă, populară.

Procesul este identic în fiecare zi. Dimineaţa începe pe la 9-10 când încep furtunurile de apă să-şi facă treaba. Tirurile de apă combinate cu pistoalele cu spumă îţi dau puţine şanse să scapi neatins. După o pauză după amiaza, pe seară vin carozzele cu 'reginele' şi petrecerea continuă, dar fără apă şi spumă.

În faţa bisericii, se ridicase o mare scenă pe care erau proiectoare de televiziune. Treptat lumea se agită, apar grupuri în piaţă, din ce în ce mai multă lume. Grupurile cântă şi fac un spectacol deosebit. Mă aşez în faţa unuia din ele şi filmez continuu. La un moment dat vine un tip care mă roagă dacă pot să filmez din altă parte că sunt continuu în cadru pe televiziunea naţională. Îl rog să mă ducă pe o platformă a lor şi mă duce exact pe scena de pe care se va transmite carnavalul la televiziune.

Piaţa se aglomerează. Apare un grup care pune artificii pe asfalt care explodează euforic, lăsând în urmă mult fum dar şi multe resturi care ne cad în cap pe scena înaltă. Artificiile sunt semnul că parada începe. Apar "carozzele" spectaculoase, decorate majestuos cu efecte impresionante. Unele au cai butaforici care scot abur pe nas, zgomote înfricoşătoare, toate în dansul prinţeselor împietrite în zâmbet.

Carnavalul din Las Tablas este dramatic prin competiţia care există între cele două străzi. Strada de Sus şi cea de Jos au fiecare câte o echipă cu câteva carozza fiecare. Fiecare echipă apare anunţată de explozia de artificii în locuri diferite ale pieţei încercând să se remarce pentru cea mai buna reprezentaţie. Fiecare echipă are o regină care sunt alese din persoanele educate din societatea locală şi sunt prezentate ca atare la megafoane. Muzica se amplifică, carozzele se învârt, apar şi reginele. Între timp constat că lângă locul în care mi-am aşezat camera mea video pe trepied este de fapt scena pe care a început o emisiune tip varietăţi transmisă în direct. Actorii mişună şi se schimbă, managerul de scenă se agită. Îmi iau rucsacul de pe scaunul pe care-l foloseam ca să stea prietena actorului principal. A stat toată seara cu ochii într-un iPhone pe Facebook, postând poze cu prietenul ei. Începe o altă emisiune, alţi prezentatori, apare un transsexual care este foarte cunoscut după cum se pare, că toţi cei din piaţă îl ştiu. Duelul străzilor se amplifică, muzica bubuie, mulţimea este extatică, berea curge şi eu stau pe scenă şi filmez de parcă FlyingMonk este sponsorul spectacolului. Plec în stradă şi mă întorc de câteva ori. În patru ore cât am stat pe scenă, înconjurat de stele ale televiziunii naţionale, nici măcar o dată nu m-a întrebat cineva ce treabă am eu acolo, la trei metrii de a intra în cadru pe post. Ba mai mult îşi cereau scuze dacă din neatenţie îmi atingeau trepiedul şi mişcau camera. Mă gândesc cum ar fi fost dacă eram pe o scenă a CNN în New York, cu Wolf Blitzer alături; m-ar fi rugat să-i cedez scaunul pentru soţie sau să fiu atent dacă sunt atât de amabil să nu-i intru în cadru? Dar atmosfera din Panama este foarte relaxată, un lucru pe care-l vezi în toată ţara.

Pe la ora 2 noaptea m-am decis că am văzut destul şi am plecat găsind după vreo oră o maşină să mă ducă înapoi în Los Santos. Piaţa era în aceeaşi vibraţie ca în timpul zilei minus furtunurile de apă. Boxe gigantice instalate în cele patru colţuri încercau parcă să dărâme biserica colonială cu vibraţiile lor. Mă gândeam cum o fi fost când americanii au pus muzica la maxim să-l scoată pe Noriega din casa nunţiului papal unde se refugiase. Cum o să dorm sub tavanul găurit prin care trecea orice? Camera era însă liniştită şi doar vreo două paturi erau ocupate. Lumea petrecea şi, ca prin vis, i-am auzit venind pe la 6 dimineaţa. La ora 8 însă toată lumea era în picioare la micul dejun în jurul unei mese lungi înconjurată de tineri din întreaga America latină, veseli şi entuziaşti, gata pentru o altă zi de fiesta.

.....

Aş fi vrut să mai rămân dar nu aveam suficiente zile. Asta a fost totdeauna soarta călătoriilor mele; prea multe lucruri de văzut şi prea puţin timp. Atmosfera din jurul mesei era electrizantă. Un fel de "Auberge Espaniol" ca în filmul lui Klapisch dar care se întâmpla nu în cosmopolita Barcelonă ci în Los Santos, mica urbe de provincie. Ideile se duelau între colţurile mesei. Interesante şi incitante; fiecare era din altă parte, Venezuela, Republica Dominicană, Chile, Rusia, Honduras, Polonia, Guatemala şi Brooklyn, o republică şi ea, şi ca în majoritatea Americii Latine limba de preferinţă era spaniola. Observasem asta într-o altă tură de o lună prin America de Sud unde chiar europenii şi americanii se adresează unii altora în spaniolă. Mi-am luat rămas bun, rucsacurile în spate şi m-am strecurat printre jeturile de apă şi spumă din piaţă care îşi începuseră activitatea spre drumul prăfuit. Trebuia să ajung în Santa Catalina, un voiaj cu vreo 4 autobuze, sărind dintr-unul într-altul pentru câteva ore bune, în stilul caracteristic al Americii centrale. Drumul care părea de nesfârşit s-a terminat brusc după vreo 5 ore direct în Ocean. Autobuzul a întors în faţa lui "Il Pinguino", o palapă romantică ţinută de nişte italieni, bătută de valuri pe plaja din Santa Catalina.

De aici se pleacă în Coiba. Transformată din colonie penală în parc naţional, Coiba este insula cu cea mai diversă şi bogată faună marină din Pacific. A fost folosită ca închisoare pentru generaţii întregi de pe la începutul secolului XX până în timpul lui Noriega care-i ţinea aici pe cei care-i contestau conducerea dictatorială a ţării. În insulă, plină de crocodili pe uscat şi înconjurată de rechini în ocean, închisoarea era cel mai sigur loc atât pentru deţinuţi cât şi pentru gardieni, puţini fiind cei care se aventurau în jungla deasă. Nefiind călcat de mulţime ecosistemul insulei s-a păstrat intact, coralii trăiesc, peştii multicolori venind până la mal, delfinii sar si înoată după barca care saltă pe apă iar dacă pluteşti pe valuri în larg sub tine se dezvăluie o lume pe care ai văzut-o numai în filme; peşti de diverse forme colorează apa albastră şi cristalină ca nişte petale de trandafiri duse de furtună iar pisicile de mare şi rechinii, din fericire mici, brăzdează apele. Coiba este un paradis, motiv pentru care o parte considerabila a insulei este desemnată habitat protejat de Smithsonian Museum.

Ca să ajungi din Santa Catalina in Boquette sari în câteva autobuze schimbate prin diverse "terminale". Orăşelul este situat la poalele vulcanului Barru, cel mai înalt din Panama. Căldurile de pe malul oceanului sunt aici temperate de altitudine fapt pentru care mulţi americani îşi fac veacul la pensie prin zonă. Clima este ideală şi pentru celebrele "finca", plantaţiile de cafea care acoperă văile din jurul oraşului la o înălţime care conferă recoltelor calităţi deosebite.

Legea de aur a Americii Latine este "Cine are aurul, face legea". Cafeaua a fost şi a rămas aurul ţinutului. Recoltarea cafelei este făcuta de indienii locului care sunt plătiţi cam $1 pentru 10 kg de cafea culeasă. O dată culeasă cafeaua trece printr-un proces de umidificare şi uscare, urmat de procesul de prăjire la diverse grade depinzând de valoarea recoltei şi condiţiile de coacere. Gradul de prăjire cel mai scăzut care poartă numele de "American Light" este în mod paradoxal cafeaua cea mai tare.

Aici intre dealuri, răspândiţi în toată zona trăiesc indienii Ngobe. Îi vezi în timpul zilei în oraş, femeile îmbrăcate în tradiţionalele rochii colorate numite "naguas", o adopţie adusă de misionari moderni ai secolului XX. Îşi cară copii în spate prin pieţele oraşului arătând ca din alt timp, dar vorbind la telefoane celulare. Bărbaţii sunt în junglă la treabă, lucrând pe plantaţiile de cafea care până de curând erau fiecare marcate cu o anumită culoare şi putând emite banii lor proprii de aceiaşi culoare cu care indienii erau obligaţi să cumpere numai de la magazinele respectivei plantaţii. Iobăgie modernă. Locurile în care trăiesc sunt înconjurate de o natură superbă plină de cascade ascunse care se preling în păduri bogate cu o vegetaţie luxuriantă unde quetzali albaştrii abundă zburând între arbori înalţi strigându-şi consoartele. Dar sărăcia este lucie, indienii din Panama reprezentând 90% din săracii ţării la o pondere de populaţie de 13%.

Ngobe nu sunt singurele triburi din Panama, o ţară care şi-a protejat populaţia indigenă. Indigenii sunt răspândiţi în toată ţara trăind în parcurile naţionale sau adânc în jungla Darien-ului, istmul care separa, mai mult decât o graniţă Panama de Columbia. Împinsă afară din oceane în istoria geologica de mişcarea continentelor, limba de pământ este un teritoriu impasabil de junglă, fără drumuri, poteci sau poduri, un ascunziş al gherilelor care controlează traficul de droguri şi atacă oraşele Columbiei. Prima expediţie modernă organizată de englezi în anii 70 cu maşini de teren a traversat cei 60 km în 3 luni avariind considerabil maşinile.

Embera este un trib care împreuna cu Wounaan populează valea râului Chagres şi afluenţii lui. Am plecat într-o dimineaţă cu maşina din Panama City într-un loc pe malul râului San Juan de unde doi indieni îmbrăcaţi numai cu o pânză în jurul brâului ne-au luat în lungile lor pirogi şerpuind pe apele râului. Eram aşezaţi la rând în piroga îngustă conduşi în faţă şi în spate de câte un Embera care urmărea traseul şi mai şi cobora din când în când dacă barca se împotmolea în prundul râului. Dintre cei 7 călători am constat cu stupoare ca 5 erau din New York iar din ei trei crescuseră în orăşelul meu din Long Island, Great Neck, locul care l-a inspirat pe Scott Fitzgerald, şi unde a şi trăit când a scris despre "West Egg" în Marele Gatsby. După vreo jumătate de oră piroga ne-a depozitat într-unul din sate care îşi aşteptau oaspeţii cu muzică şi bătând din tobe. Toţi în busturile goale, cântând, copii goi alergând spre casele răspândite în junglă.

Satul, numit Embera Puru, format din colibe acoperite cu frunze de bananier adăposteşte în jur de 25 de oameni. Casele sunt construite pe stâlpi înalţi care-şi protejează ocupanţii de animale şi de apele ridicate ale râului. Embera trăiesc în armonie cu natura, pescuind, vânând şi plantând un număr de recolte ceva mai departe pe valea râului San Juan. Casele sunt răspândite în junglă dar relativ aproape de centrul satului unde este o încăpere largă şi deschisă făcută din frunze de palmier şi acoperită de frunze de bananier. Acolo au loc toate activităţile satului, unde cu toţi participă la luarea deciziilor, dansurile ceremoniale, naşteri, înmormântări, etc. Satul este format din mai multe familii dar fiecare familie este independentă, asigurându-şi propria existenţă dar lucrând împreună pentru binele comunităţii. Embera nu se căsătoresc oficial iar parteneriatele aranjate sunt o chestiune din trecut. Dacă doi parteneri se plac ei vor deveni parteneri pe viaţă. Partenerii sunt prezentaţi părinţilor care le aproba legătura după care se mută împreună. Femeile lucrează obiecte impresionante împletite din fibră vegetală pe care le vând în sate. Ceremoniile sunt conduse de şaman care îi îndrumă pe localnici şi cum să-şi picteze corpul pentru diferitele ceremonii. Embera îşi acoperă numai mijlocul, bărbaţii purtând doar o pânză iar femeile o fustă scurtă, care datorită globalizării este, mai nou, fabricată exclusiv în Japonia!

Am plecat în junglă cu Edwin, "il botanico" sau doctorul de plante la un curs de plante curative. Împreună cu şamanul care se ocupa de spiritul localnicilor şi de cele doua vizite anuale ale doctorilor din Panama City, ei sunt cei care asigură sănătatea fizică şi mentală a localnicilor, cunoştinţele fiind transmise oral din tată-n fiu. Edwin nu a vrut să devină şaman. Îi era frică să trateze spiritele fiind temător de efectele pe care le-ar avea asupra lui şi ca urmare s-a decis să preia cunoştinţele despre plante.

Dar mai mult decât toate aceste povesti Embera sunt foarte prietenoşi şi extrem de primitori, creând o atmosferă de bucurie deosebită în jurul lor. Am stat cu cei din trib o zi întreagă, mâncând peştele împachetat pe frunze prăjit pe un foc din colţul unei locuinţe suspendate, mergând în jungla deasă şi apoi plutind în râul cristalin care curgea în faţa satului, şi de acolo am plecat către "civilizaţia" noastră, cea îmbrăcată şi poluată, inhibată şi îngrădită în betoane şi în tipare, lăsându-i pe Embera cei necivilizaţi să trăiască liberi şi neinhibaţi, simbiotic, cu o natură pe care noi doar o venerăm în poze.

Trafic (Vietnam)

Mi-am făcut curaj şi m-am aruncat înainte. Nu ştiu cum de am reuşit pentru că nu-mi dădeam nici o şansă de supravieţuire. Poate a fost un instinct sinucigaş. Am închis ochii şi am început să merg. Traficul cu al lui claxoane şuiera pe lângă mine şi dintr-o dată, ca printr-un vis incongruent, m-am trezit pe trotuarul de vis-à-vis.

........

Fascinat de traficul hipnotic am filmat continuu cum se scurgeau motoretele într-un fluviu fără sfârşit, o inundaţie de motoare şi culori care nu conteneau. Nu exista stop la intersecţie şi toţi se repezeau deodată în intersecţie, întrepătrundu-se într-un dans incredibil de bine sincronizat, ca apoi să se răspândească pe străzi radiale. Mă uitam ca hipnotizat şi nu înţelegeam cum de nu se ciocneau. Nu existau maşini, ci exclusiv motorete, un lucru care mi-a sărit în ochi ca evident când după vreo 15 minute a apărut un SUV care se mişca extrem de încet şi foarte ineficient prin furnicar. Mai târziu aveau vietnamezii să-mi spună că nu ai şanse cu maşina în oraş să ajungi nicăieri la timp.

La un moment dat mi-a venit idea să traversez şi atunci a început totul. Cum poţi să faci aşa ceva? Fluviul învolburat nu se oprea şi nu exista nici o breşă. Mi-am adus aminte ce citisem în ghid, că pur şi simplu începi să mergi prin trafic şi el se va mula în jurul tău. Dar era contraintutiv. Am stat pe trotuar vreo 10 minute încercând să găsesc o metodă. Unii mai traversau dar îmi părea că ori au avut mare noroc ori şoferii i-au salvat. Nu ştiam ce să fac când salvarea a venit în faţa mea de la o bunică foarte in vârstă care-şi ducea de mână nepoţica de câţiva ani. M-am uitat la ele şi atunci am văzut un lucru de necrezut. Nici una, nici alta nu se uitau la trafic. Bunica se uita la fetiţă cu care avea o discuţie intensă. Au început să traverseze fără măcar o dată să se uite la trafic şi au continuat aşa până pe trotuarul de vis-a-vis unde şi-au continuat drumul. Asta m-a decis. Am pornit să traversez fiind convins totuşi că voi fi făcut afiş. Motoretele mă evitau elegant. Nu eram decât un alt obiect în trafic care se deplasa predictibil, aşa că traiectoriile erau calculate şi eram luat în considerare. Am ajuns pe trotuar, am stat puţin şi am traversat înapoi. Am încercat din nou şi am traversat cu ochii (aproape) închişi. Am supravieţuit. Am trecut înapoi şi de data asta am încercat să evit eu o motoretă. Era să provoc un accident: frâne, evitări, claxoane, dar fără înjurături. Asta era, trebuia să fii predictibil şi traficul asta aştepta. Dacă încerci să fi creativ eşti făcut afiş.

La fiecare colţ de stradă sunt vreo 5-10 tineri cu motorete. Dacă te-ai oprit te văd de departe şi strigă ca să vină să te ia să te ducă pentru aproximativ $1 undeva în oraş. Eram mai tot timpul pe motoretă vizitând temple în oraş, locuri în afară, din ce în ce mai confident aşa că nu mai trebuia să-mi strâng de mijloc pasional şoferul, filmând traficul şi isteria lui. Ajunşi la destinaţie, motoreta pleacă sau este parcata într-o mare de motorete identice. Cel care ţine parcarea face doar un semn discret pe şaua motoretei cu cretă. Cum o găseşte şoferul la întoarcere a rămas un mister pentru mine.

Vietnamul este năucitor. La propriu. Zgomotele străzii nu au egal nicăieri în lume. Niciodată nu am crezut că o să dau de un trafic mai "vocal" decât în India dar chiar şi în cultura traficului, linia de munţi Ananită a separat cultura hindu de cea chineză. Cacofonia claxoanelor nu are egal. În Vietnam absolut toată lumea claxonează. Şi asta indiferent de nivelul de decibeli pe care-l poţi produce. Este o datorie să te arăţi în trafic şi să te faci auzit. Claxonul nu este un invectiv, o injurie sau o frustrare ci doar îţi semnalează prezenţa. Nivelul de zgomot începe de la clopoţelul bicicletelor, la claxoanele timorate ale motoretelor, la rarele maşini cu claxoane mai mult sau mai puţin puternice, la goarnele camionetelor şi în final claxonul ca de vapor al camioanelor mari. La început eşti timorat de intensitatea şi densitatea traficului dar cu timpul te obişnuieşti şi te plimbi simbiotic împreuna cu maşinile şi motocicletele pe stradă, de-a lungul sau de-a latul....şi nu mai auzi nimic. Este ca în meditaţie, totul a dispărut din jurul tău. Mi-a dat seama după vreo săptămână în Vietnam ca tot acest infernal zgomot de claxoane nu îl mai aud, devenit doar un zgomot de fond peste care singurul, dar singurul, care se face auzit este sirena de vapor a unui camion mare. Te întorci doar pe jumătate, mai mult din curiozitate, să vezi de unde vine zgomotul pe care ca prin miracol l-ai auzit. Am auzit ceva sau mi s-a părut?

Din Hanoi am luat un avion cu elice şi după nici 45 minute am aterizat la Luang Prabang în Laos. Un mini-van ne-a luat pe vreo câţi eram în aeroport să ne ducă în oraş. Ceva era straniu dar nu-mi dădeam seama. Ce lipsea? "De ce nu claxonează?" strigă unul din cei din van în final.

Trecusem linia munţilor Ananiti şi ajunsesem într-o lume complet diferită. Era o linişte de ne ţiuiau urechile. Nimeni nu claxonează?

 Citiţi alte fragmente din această carte: India / Lhasa, Tibet (Click aici).
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer