Zilele ce vor veni

Mélissa Da Costa s-a născut pe 7 august 1990. După studii de economie și management, s-a ocupat de comunicare în domeniul energetic și al mediului. De asemenea, s-a specializat în aromaterapie, naturopatie și sofrologie. Lectura face parte din viața ei de zi cu zi, pe lângă scris și sport. După Tot albastrul cerului, romanul său de debut, care a cunoscut un succes impresionant, a publicat Les Lendemains, Je revenais des autres, Les douleurs fantômes, La Doublure toate bestsellere și figurând în Top 10 cel mai bine vândute cărți din Franța. La Editura Trei a mai apărut Tot albastrul cerului.

După pierderea ființelor iubite, Amande își părăsește apartamentul, prietenii și serviciul, pentru a se refugia într-o casă izolată din Auvergne. Aici, chinuită de insomnie și de amintiri, trăiește singură, evitând soarele, până când descoperă din întâmplare calendarele horticole ale fostei proprietare. Și atunci ia hotărârea de a readuce la viață grădina abandonată. Lucrând pământul, îngrijind plantele și bucurându-se de roadele muncii sale, Amande găsește puterea de a renaște și de a privi cu speranță spre zilele ce vor veni. Un roman plin de emoție, un imn închinat puterii vindecătoare a naturii.
 
"Scrisul îmi permite să trăiesc și altă viață în afară de a mea. Să devin altcineva. Și chiar am impresia că am trăit toate viețile personajelor mele. E o fereastră spre un univers în care absolut orice este posibil." (Mélissa Da Costa)
"Un roman de o mare frumusețe, luminos, cu o bogată poezie a vieții cotidiene. Dincolo de drama inițială, lectura lui aduce confort și optimism. Fiindcă, în ciuda dificultăților, Amande poate «să deschidă ușa și să împărtășească». Și romanul devine atunci o filosofie de viață."(Toute la Culture)


Am lăsat să intre un fluture. A fost o greșeală. Voiam doar să las să intre o rază de soare. Una singură. Am întredeschis obloanele care au scârțâit lugubru și fluturele s‑a strecurat, pe neașteptate, în camera mea de zi.

Acum stau nemișcată lângă fereastră, neștiind ce să fac. Fluturele a zburat undeva, nu știu unde. N‑am avut timp să zăresc decât două pete galbene pe aripile lui. În rest, cred că era maro. Sau roșu‑brun. Un fluture înseamnă prea multă viață dintr‑odată. Mișcări, culoare, o prezență... Eram pregătită să primesc o rază, o singură rază a astrului blestemat, dar un fluture, nu... Încerc să rămân calmă, să‑mi liniștesc bătăile inimii. O să‑l găsesc. Eu o să‑l găsesc. Să închid mai întâi fereastra. Să nu permit altor insecte să intre. Obloanele rămase întredeschise lasă să se reverse un șuvoi de lumină, dar nu‑mi pasă.

Examinez încăperea cu privirea, sar pe o canapea, deplasez scaunele, deschid dulapurile. Este ridicol, n‑ar fi putut niciodată să intre în ele... Trebuie să mă calmez. Probabil că s‑a dus pe hol. Da, așa este. Holul. Aprind becul care filează, merg încet pe pardoseala brună, cu privirea ațintită pe pereți, pe tavan. Nimic. Ușa de la baie este deschisă. Este încăperea cea mai luminoasă a casei, și nu întâmplător: n‑am reușit nicicum să astup cu totul ferestruica. Fluturele este acolo, așezat pe oglindă, nemișcat. Înțepenesc, inima îmi bate cu putere. Nu mai îndrăznesc nici să respir. Îi studiez aripile. Sunt roșii, nu brune. Roșu-carmin. Are două pete galbene pe fiecare, aureolate cu brun. Să deschid ferestruica, asta trebuie să fac. Întind mâna, dar este prea târziu, fluturele zboară înapoi spre hol.

Nu renunț, îl urmăresc. Agit brațele, sperând ca mișcarea să-l sperie. Zboară liniștit spre camera de zi și se așază pe masă. Când îl ajung din urmă și sunt gata să-l apuc de o aripă ca să-l dau afară, în libertate, aterizează cu delicatețe pe bucata de hârtie lipită cu scotch pe perete, pe foaia cu pătrățele care mai poartă încă urma îndoiturilor din plic. Insecta blestemată a ales să se așeze pe ultimul cuvânt, pe "ceilalți", semnând astfel, cu corpul ei colorat, cele câteva rânduri scrise de Mika. Mă opresc în mijlocul bucătăriei, încruntată. Oricum soarele a intrat în casă. Un dreptunghi auriu se conturează pe pardoseala maro-arămie. Preț de câteva secunde rămân hipnotizată de spectacolul firelor de praf care dansează în lumină. Când îmi întorc din nou privirea spre scrisoarea lui Mika, constat că fluturele nu s-a mișcat. Renunț.

Am lăsat să intre un fluture în casă.

Fereastra rămâne întredeschisă. N-aș vrea să se simtă prizonier. Încerc să gătesc ceva din produsele proaspete cumpărate în urmă cu o zi. De câte ori merg la supermarket, cumpăr aceleași produse ca prima oară. Semipreparate, gătite la minut, expediate cât mai rapid. Ieri am cedat tentației ultimelor legume de vară. Ardei grași, un dovlecel mare, roșii ciorchine, o vânătă cu coaja veștejită. Aș vrea să gătesc un soi de tocăniță, dar, cum privirea îmi este atrasă fără încetare de fluturele care stă nemișcat pe scrisoarea lui Mika, exagerez și legumele mele se transformă în terci. N-am de ce să-mi fac griji, fluturele rămâne nemișcat. Aproape că am senzația că mă observă.
- Fir-ar să fie!

Tocmai m-am tăiat la degetul mare. Așa-mi trebuie. Era obligatoriu să mă uit la tocătorul de lemn în loc să fixez afurisita aia de scrisoare și insecta. Abandonez totul. Tocătorul de lemn, legumele, cuțitul. Nu-mi place sângele. Nu mi-a plăcut niciodată, dar e și mai rău de când am văzut trupul fără viață al lui Benjamin.

Mă duc în baie și răstorn conținutul dulapului cu medicamente în chiuvetă. Mi se pare că am adus niște plasturi când m-am mutat aici. Și o sticluță cu dezinfectant. Dar unde sunt? Flaconul cu apă de gură se rostogolește sub chiuvetă, bețișoarele de urechi cad și se împrăștie pe jos, iar penseta se duce direct în sifonul chiuvetei.
- Fir-ar să fie! repet.

Oare tăietura este adâncă? Refuz s-o privesc. Aș putea întoarce privirea. Gata, am găsit dezinfectantul. Îl deșurubez cu dinții și vărs lichidul gălbui peste tot degetul. Cu cealaltă mână, apuc rola de pansament autoadeziv. Nu e nicio foarfecă aici, din păcate. Rup banda adezivă cu dinții. Sângele picură în chiuvetă, formând niște pete roșii scăldate în dezinfectant galben pe albul chiuvetei emailate. În sfârșit, situația e sub control, pansamentul autoadeziv îmi înfășoară grosolan degetul. Pun la loc în dulăpiorul cu medicamente diferitele tuburi și flacoane și las să curgă un pic de apă în chiuvetă. Sângele se scurge și dârele roșii se estompează.

Când mă întorc în bucătărie, caut în zadar, fluturele a dispărut.

În dimineața asta, i-am trimis niște flori lui Anne. Am comandat crini roșii. Ca în seara în care ne-am cunoscut. Nu știu dacă ea își va mai aminti de acest lucru. Am cerut să se scrie câteva cuvinte pe un cartonaș alb strecurat în buchet. Vine toamna. Amande.

Ca o promisiune a unui mâine mai bun.

22 septembrie. Iată-ne ajunși aici. Prima zi oficială de toamnă. Am deschis toate obloanele. De câteva zile, am lăsat să intre soarele în casă. Cel de toamnă este mai plăcut decât astrul blestemat al verii. Mai palid, mai slab. Aproape că îți aduce un pic de desfătare.

Am primit în casă și aerul. Și mirosurile. În după-amiaza asta, m-am așezat pe un scaun, chiar în mijlocul camerei de zi, în curentul de aer proaspăt. Tremur, dar nu mă mișc. Respir parfumurile. Pin, rășină și pământ. Un foc care arde în depărtare, îi ghicesc fumul, împrăștiat în cele patru vânturi. Păpădiile. Păpădiile? Este oare parfumul păpădiilor? Niște note erbacee amestecate cu o ușoară mireasmă mai dulce, aproape asemănătoare cu mierea. Am mirosit vreodată în viața mea păpădiile? Nu. Atunci de ce decretez că e vorba de parfum de păpădie? N-am nici cea mai vagă idee; totuși simt că despre așa ceva este vorba, despre păpădii, sute de păpădii în iarbă, în jurul casei mele. E ca o intuiție profundă.

Închid ochii, las mirosurile să inunde încăperea și să mi se impregneze în piele.

Mai târziu, în timp ce se lasă noaptea, închid ferestrele, pătrunsă de frig. Astăzi, am lăsat să intre în casa mea parfumul păpădiilor.
- Cum se simte?
- Bine. Ne-am dus s-o vedem toți trei, sâmbătă.
- Tu, Yann și Cassandra?
- Da. Era mulțumită. A mai luat un pic în greutate și i-a revenit culoarea în obraji.
- I-au plăcut florile de la mine?

O clipă de tăcere la capătul firului.
- Cele roșii? întreabă Richard. Erau de la tine?
- Da.
- Le-a păstrat cu mare grijă într-o carafă cu apă lângă fereastră. Erau ofilite, dar nimeni n-a îndrăznit să-i ceară să le arunce.

Îmi face bine să aud cuvintele lui Richard și mai ales vocea lui. Nu știu dacă începe să mă apese singurătatea sau pur și simplu mi-e dor de ei. Totuși nu sunt încă pregătită să-mi părăsesc pădurea, nu sunt încă pregătită să văd pântecul rotund al Cassandrei, amintindu-mi că al meu este gol și fără viață.
- Și tu ce mai faci acolo, în căsuța ta?
- Sunt bine. Eu...

Ezit. Dacă o spun, nu mai pot să dau înapoi. Voi fi nevoită s-o fac. Deci... s-o spun sau nu?
- Cred că o să fac o plimbare pe-afară în după-amiaza asta... Prin grădină.

Ghicesc zâmbetul lui Richard la celălalt capăt al firului.
- Este o idee bună. Aerul este blând.

Înghit în sec și-mi ascult bătăile inimii care mă pedepsesc pentru decizia grăbită.
- Mai treci din când în când pe la mormântul lui?

Știu că schimbarea subiectului îl ia prin surprindere, dar își revine destul de repede:
- Da. Am fost aseară.
- Are flori?
- Bineînțeles. Yann se duce în fiecare seară.
- Bine... OK.

Nu mi-ar plăcea ca mormântul lui să rămână fără flori. Dacă eu nu mă simt încă în stare să mă duc, să-mi imaginez cum i se descompune corpul sub pământ, sper ca măcar alții să aibă curajul ăsta și să-i aducă un omagiu așa cum trebuie.
- Vrei să duc ceva anume? întreabă Richard cu blândețe.
- Eu... Nu știu...
- Îi pot cere lui Yann să ducă ceva din partea ta.
- Mmh... Bine... Atunci...

Mă gândesc, cu ochii fixați pe mâinile mele palide, cu unghiile roase.
- Poate garoafe... Nu sunt prea sensibile la frig, nu?
- Îi voi cere lui Yann să se ocupe de asta.
- Bine. Mulțumesc, Richard.

În timp ce ne pregătim să încheiem convorbirea, adaug foarte repede:
- Garofițe de grădină. Astea îi plăceau.

Mi-ar fi plăcut să-l invit pe Richard la cină într-una din zile, dar nu-i pot cere să vină fără Yann și Cassandra...

Este plăcut astăzi, e-adevărat, cum a zis și Richard. Totuși m-am îmbrăcat cu o haină lungă de lână. Nu mai sunt obișnuită să ies, să simt vântul tăios pe piele. Mirosurile mă asaltează. Parfumurile naturii. Constat că iarba a crescut de la ultima mea ieșire-fulger ca să ajung la mașină și să fac cumpărăturile pentru o lună. Îmi ajunge până la pulpe. Mă obligă să fac pași mari, să ridic genunchii foarte sus. Lumea exterioară îmi apare sub formă de culori, vii, contrastante. Verdele de crom al pinilor care înconjoară casa și dealurile din apropiere. Albastrul azuriu al cerului, deasupra crestelor. Galbenul viu al păpădiilor care se detașează pe verdele ierbii. Brunul peticului de pământ dreptunghiular. Rozul spălăcit al unei umbrele de soare abandonate sub o salcie-plângătoare. Rozul spălăcit al unei umbrele de soare... Mă gândesc din nou la cele câteva cuvinte citite în calendarul doamnei Hugues: Să instalez mobilierul de grădină sub copacul lui Paul. Mă apropii de copacul lipsit de vigoare. Nimic nu te face să spui că este vorba într-adevăr despre copacul lui Paul în afara unei umbrele de soare cu piciorul ruginit. Dau într-o parte crengile lungi care se apleacă până la pământ, mă strecor pe sub perdeaua lor și văd trunchiul. Și aici iarba a năpădit locul și a înăbușit orice urmă a prezenței unui mobilier de grădină. Studiez scoarța. O colonie de furnici care mișună. Nimic altceva. Niciun indiciu nu-mi permite să numesc din nou această salcie-plângătoare copacul lui Paul. Asta e, merg mai departe pe lângă casă, înspre fosta grădină. Buruienile au acoperit bucata de pământ. Sunt niște scaieți cu țepi ucigători. Unii au înflorit. Surprinzător. Nu știam că scaieții înfloresc. Benjamin ar fi făcut mișto de mine cu siguranță. Dar el nu mai este aici, așa că... Pot să mă minunez... Mă aplec înainte, cu mâinile pe genunchi. Studiez sferele înțepătoare cu peri lungi și fini. Unele de un frumos violet-aprins, altele de un indigo profund. Nu întind mâna pentru a le atinge. Totuși mi-ar plăcea s-o fac. Intensitatea culorii lor mă lasă cu gura căscată. La fel, perii lungi și mătăsoși. E nevoie de zborul unei vrăbii ca să mă scoată din contemplarea mea.

Merg de-a lungul parcelei dreptunghiulare de pământ sterp, continui să dau roată casei. Acolo, la colțul clădirii, se văd pomii fructiferi pe care îi remarcasem deja în întunericul nopții. Mărul despre care a vorbit Julie? Grăbesc pasul, sunt cât pe ce să mă împiedic de un pietroi ascuns în ierburile înalte. Pulsul mi se accelerează. Julie n-a mințit. La colțul casei, sunt nu unul, ci doi meri care au făcut deja fructe. Galbene cu pete roșii. Sunt peste tot, în pomi, cu zecile, și pe jos, de jur împrejurul trunchiurilor, în iarba înaltă. Mă las pe vine. Unele au putrezit deja, altele au fost mâncate de viermi. Ce risipă... mă gândesc. Ridic capul, apuc o creangă, îndepărtez frunzele. Merele din pom sunt frumoase, rotunde, sănătoase.

Mă dau înapoi, cuprind cu privirea cei doi meri plini de fructe. Nu încetez să mă minunez. Tocmai am văzut un măr, primul din viața mea. Și sunt bulversată complet.

Soarele apune deja când mă întorc în casă. Pe terenul din spate am descoperit o cărăruie de pământ năpădită de vegetație pe care se poate ajunge direct la pădure. N-am îndrăznit să mă aventurez pe ea. Erau deja prea multe emoții pentru o singură zi.

În fața casei, găsesc un motan. Este urât, slab, cu blana cenușie, plină de pete roșii. O fi purici? Ochii lui verzi mă fixează. Mi se face frică. Dau din mâini și strig:
- Pleacă!

Îmi scot un baschet și-l flutur pe sub nasul lui, ca să-i dau de înțeles că pot să-l arunc în el dacă nu pleacă. Se ridică până la urmă cu mișcări lente și o ia din loc agale, cu un mers grațios. Îl urmăresc cu privirea până dispare în pădure, apoi mă grăbesc să deschid ușa de la intrare și s-o închid în urma mea, încuind-o de două ori.

Nu. Fără pisici în casă. Mi-a fost întotdeauna frică de ele. Și apoi, un fluture îmi era de ajuns.