paturi oculte (II)

Citiți primele 3 capitole ale acestei cărți aici.


Deși-și propusese să se întoarcă pe la finele lui octombrie, n-a mai făcut-o. Școala, temele din ce în ce mai stupide i-au scos patul din minte, iar dintre toate, diminețile au băgat-o într-un coșmar. Sculatul devreme era o tortură. Deși punea alarma în mod conștiincios, dimineața, când telefonul îi dădea deșteptarea, mii de musculițe îi intrau în urechi. Și-apoi erau bombănelile din pereți, care-i stricau toată ziua. Blocurile sunt făcute din oameni nemulțumiți, din cauza asta în orice baie de bloc se aud plescăieli. Multă lume crede că pereții blocurilor sunt subțiri pentru c-au fost făcuți în bătaie de joc. De fapt, în ei trăiesc oamenii-gușter ori oamenii-gândaci, oamenii-urechelniță. Plângăcioși pe care Flori îi asculta în vremea școlii, dimineață de dimineață. Resemnată, somnambulică. Așa pleca zilnic la școală. Taică-său, cu obrazul ras ca rigla ei învechită, conducea Matizul pe același traseu de jumătate de oră, din spatele blocului lor și până în poarta liceului. Și după aceea urma tăcerea, de fapt toropirea în balcoanele invizibile de pe frunte, unde se derula toată viața ei viitoare, niște logii care porneau de la tâmple, rotunjite deasupra băncilor, până la catedră, spații de tihnă și de visare. Balcoanele verzi ale consolării. Șase sau șapte ore nu se mișca din bancă decât ca să folosească toaleta, activitate și ea intrată în rutină, încât, dacă ar fi întrebat-o taică-său cum arată chiuvetele școlii, n-ar fi știut să răspundă. Dar, bineînțeles, n-o întreba. Tatăl lui Flori vorbea puțin. Îl vedea dimineața proaspăt ras, cu obrazul lustruit ca o scândură, și-l mai vedea seara, uneori noaptea, cu niște beri la bord sau puțind a cârnați și a mai ce crăpa în el pe unde umbla, probabil la curve, se gândea Flori fără părere de rău, de fapt i-ar fi plăcut ca el să se destrăbăleze puțin, în compensație că Magda îi părăsise - și pe el, care în opinia ei arăta încă bine, dar și pe ea, care avea la momentul acela paisprezece ani. Ești mare, i-a spus Magda, n-ai tu nevoie de mine, și oricum vorbim la telefon ca și până acum, nu-ți fă griji, că nu plec pe Lună, ci tot aici la Sevilla, unde o să vii și tu în vacanțe, ce, nu-ți prinde bine o vară în Spania?! Să fim serioși! La anul o să fii la liceu... Nici n-o să mai vrei să știi tu de mine! Când ajungea aici cu discursul, întotdeauna trăgea un fum fără să-și dezlipească fața din telefon, cu buzele mov învăluite în aburi - așa o s-o țină minte în veci.

Tatăl ei, cu părere de rău trebuia să recunoască, era cam prost. Cu el semăna Flori, revelație care-i aducea o amăreală în gât. Tatăl ei prăjea ouă dimineața pe aragazul care împlinise o sută de ani, trăgând în același timp din țigara ținută la oarecare distanță, ca o cocotă din filmele vechi - un tip chel, fumând lângă tigaia albastră. Cum putea să creadă că omul ăsta se duce la curve? Poate era poponar. Și asta ar fi fost mai bine decât realitatea lui simplă, care însemna că, după ce termina de numărat paginile, după ce ieșea de 7 ori la fumat, după ce se mai învârtea prin chichineața aia căreia el îi spunea "birou", aducea mașina acasă, în spatele blocului, și, fără să mai urce măcar s-o întrebe pe Flori de sănătate, o tulea la Doi mici și-o bere să se afume bine de tot, cu încă doi proști ca și el. Și-l mai vedea seara târziu, un pic amețit, zâmbind spre ea, întrebând-o de formă dacă mâncase, și se încuia în dormitor, se masturba poate, se uita pe net sau ce făcea. Ziua era încheiată, în tot cazul, iar a doua zi îl găsea în bucătărie, lângă aragaz, ținând delicat între degete o țigară cu filtru de un alb terfelit.

Așa a trecut toamna, așa a trecut iarna. Când să se mai gândească la pat? Dar noaptea, înainte s-adoarmă, își amintea dumbrava de roșcovi - gazată, luminată de baloane de fluor.

Prin aprilie, înainte de vacanța de Paște, i-a dat SMS în timpul orei de mate să iasă din clasă. Era ceva important. Niciodată n-o sunase la școală. Și nici ea nu-l suna la serviciu. Chiar când îi era rău, o tăia de la școală și pa!

A alergat la toaletă și l-a sunat, așteptând cu înfrigurare s-audă click-ul în telefon. Deși între timp se mai liniștise. Ceva îi spunea că taică-său era bine, de vreme ce îi dăduse SMS.

Dar dacă avusese vreun accident?
- Tata?

Ce absurd! Îl suna, știa bine cu cine vorbește, și totuși întreba dacă era el, ca și cum telefonul lui s-ar fi aflat în labele unui criminal care-și bătea joc de ea.
- Stai liniștită, a șoptit el, nu e grav, voiam să-ți spun că a sunat Magda.

Asta era culmea! Pentru ce-o scosese din oră! O libarcă, una dintre acele vietăți ascunse în creier, a crescut brusc și a explodat între ochi. Dar taică-său a continuat cu aceeași voce pe care o avea și în bucătărie, dimineață de dimineață: a murit tanti Lionica! Săraca! S-a dus!

Știrea morții ei a coborât lin din tavanul toaletei, și odată cu ea patul, cu tăblia plină de bezne, cu dansatoarea și cobzarul cu jumătate de față. Cum de uitase? Dumbrava de roșcovi se mișca lent undeva în spatele ochilor, într-o minusculă încăpere a creierului, teleportată acolo din altă lume, din altă viață, poate de pe altă planetă.


Drumul până la Valea Stanciului a fost lung, iar ei au ajuns direct la înmormântare. În cimitir bătea vântul perfid de aprilie, iar lângă groapă, înșurubată parcă, Magda surâdea împopoțonată cu o pălărie de voal. I-au făcut un semn mic și au rămas la oarecare distanță, ca doi intruși, sub privirile edificate ale celor maximum zece persoane care veniseră să fie martori la îngroparea cadavrului. Abia prin mărturia lor lumea din Valea Stanciului va accepta în sfârșit că Lionica murise.

Când a intrat în casă, pe care n-o mai văzuse de aproape un an - ca să fim exacți, de opt luni, nici nu știe cum de trecuseră -, un fior a oprit-o pe loc. Era întuneric, iar mirosul de lucruri uzate ducea mai departe efigia Lionicăi, pașii ei mici.

Cu toate că Magda îi vorbea în ureche, povestind câte obstacole întâmpinase ca s-o ducă la spital, ca s-o trateze, deși era clar că nu se mai putea face nimic, mai ales într-o țară împuțită cum e a noastră, cu tot bombardamentul de vorbe al Magdei, picioarele o duceau spre camera patului. Ușa părea julită ca și cum trecuse o remorcă pe lângă ea. Prin fereastră intra lumina ca praful de vară, în valuri subțiri, iar din pereți, pantofii, aliniați și cuminți, arătau ca ochii unui monstru bolnav. Pe podeaua albită se proiecta umbra tufei de liliac. Mai întâi a făcut ochii mari, apoi miliarde de fluturi i-au ieșit prin urechi.
- Unde e patul?

Magda, nedumerită, a clămpănit întrerupătorul, iar sub micul bec, acoperit de răutățile lumii obscure, camera arăta ca un hambar.
- Ce-ai făcut cu patul?
- Ce te privește? Ce treabă ai tu...?
- E patul meu.

După cum se rățoia, în mod evident Flori era răvășită, iar Magda, de consternare, arăta ca un bătrân mexican cu pălăria căzută pe ceafă.
- Era aici un pat de lemn, cu o tăblie rotundă.

Ar fi vrut să spună despre roșcovi, despre bărbatul din pat, dar câteva persoane venite la parastas se holbau la ele din ușa deschisă.
- Patul nu mai e! L-am dat.

Flori a ridicat vocea. Voia să știe exact unde, cui. Câteva babe ascultau cu gura căscată. Era clar că le părea rău de ea.

Magda i-a amintit că Lionica fusese mătușa ei, că oricum ea moștenea totul și avea tot dreptul să facă ce voia cu lucrurile din casă. Flori țipa, neținând cont că taică-său o ruga să tacă din gură, deloc interesată de argumentele Magdei. Și atunci cineva a mormăit din ușă, poate prietena din copilărie a Lionicăi, cine știe, cineva care dormise în acel pat, o gură din umbră, a spus că patul nu mai era de-o lună de zile, îl luase domnul Ramón!
- Care Ramón?

Ochii lui Flori erau gata să iasă din cap, iar Magda, în sfârșit, înțelesese cât de important era patul pentru ea.
- I l-am dat lui Ramón, mi hija, a fost singurul lucru care i-a plăcut. Lui - căruia nu-i place nimic de la noi, că are acolo de toate, lui - care mi-a dat tot ce i-am cerut până acum, și telefonul tău, de exemplu -, omul ăsta a vrut și el ceva, iar acum tu îmi cânți tarantele!

Flori a plâns, parastasul oricum era sumbru, iar toată băbimea l-a lăudat pe domnul Ramón care a făcut multe pentru răposata în ultima lună. Fără el nu mă descurcam, a precizat Magda, care continua să poarte pălăria ei caraghioasă. Un cadran de sârmă o făcea să se miște de câte ori întorcea capul.
- Pe noi de ce nu ne-ai chemat? a oftat Flori, iar Magda a făcut o grimasă, aruncând ochii spre fostul ei soț, care stătea obidit în celălalt capăt al mesei.

Când au fost gata de plecare, i-a pus un deget în piept:
- Să știi c-o să mă duc după el! Patul ăla înseamnă foarte mult pentru mine.

Magda a dat ochii peste cap, în timp ce niște voci obscure din grupul pomanagiilor au îndemnat-o pe Flori să nu facă asta, iar taică-său a trecut la volan.

Dar o mogâldeață s-a furișat pe bancheta din spate - duceți-mă și pe mine până la... a mormăit ea un nume, care s-a stins în mișcarea de fuste, sub căderea unui teanc de pliante pe care taică-său le ținea întotdeauna pe bancheta din spate. Era o femeie a cărei vârstă se topise între multele haine - un batic galben, aproape alb, acoperit de alte pânzeturi ale căror colțuri dispăreau în pulover, o haină diformă, ca o grămadă de muște gazate.
- Când eram mică, a-nceput ea să povestească, am mers cu mama la Lionica, pentru că și pe mă-sa tot Lionica o chema, ca pe moarta, s-o odihnească cine-o mai odihni-o, și-am dormit o noapte în patul ăla!

Lui Flori nu-i venea să creadă, abia acum o remarca pe femeie, care arăta ca un gândac învelit într-o zdreanță. Doi ochi care făceau eforturi ca să fie crezuți și niște buze albite, probabil de cât dârdâise pe la pomană.
- Patul ăla, a continuat ea, nu era de pe lumea asta, tocmai de-aia se bătea lumea să doarmă în el. Dacă apucai să te culci, îți visai viitorul, norocul. Dar știi și matale, că de-aia-ți părea rău după el! Și știa și mătușa matale, Lionica, mi-o aduc aminte, cât de mititică era, stătea lângă prag și aduna banii. Că plăteai ca să dormi o noapte în el! Nu mai țin minte cât a dat maica, dar cred ca au fost niște bani pe care îi adunase toată vara, că se pregătea de mult timp să prindă rând. Nici nu știi câtă lume s-a procopsit după ce-a dormit o noapte la Lionica!

Flori asculta aiurită, nevenindu-i să creadă că femeia asta, o babă aproape moartă, avusese și ea o mamă, pe care o vedea încă alergând să adune ban lângă ban ca să doarmă o noapte în dumbrava de roșcovi! Plus Lionica, mică și șmecheră! Știa prea bine, dar nu-i spusese nimic!

După felul în care se uita, întoarsă peste scaun ca să audă mai bine, baba a înțeles că putea să continue:
- Și ne-am culcat, dar, pentru că n-a putut să plătească și pentru mine, am dormit amândouă. A și zis Lionica: o să vi se amestece visele! Trebuia s-o lași altă dată pe fată - adică pe mine -, că e mică, mai are timp. Ce să mai spun!? Era ca la hotel, o cameră micuță, cu un pat nu cine știe ce, mi s-a părut c-avea tăbliile cam pline de jeg.

Flori voia să protesteze, dar, răzgândindu-se, i-a făcut semn să spună esențialul, ce visase, ce se întâmplase în noaptea aia.
- Să mă lași aici, lângă poartă, l-a apucat femeia de umăr, iar tatăl lui Flori, care părea că nu ascultase, a oprit mecanic pe marginea drumului. Se așteptau să coboare, dar baba, ca și cum ar fi avut tot timpul din lume, a povestit mai departe: Eu am visat un băiat cu ochi albaștri, pe-o bicicletă. Venea spre mine zâmbind. Iar mămica zicea că era într-un magazin, voia să ia ceva, dar uitase banii acasă. Când a ieșit, a văzut băiatul pe bicicletă, tot ăla pe care-l visasem și eu! M-a apucat râsul și-am întrebat-o: avea ochi albaștri?

Baba tăcea tocmai acum, încât Flori a fost nevoită s-o-ntrebe dacă visul ăla se împlinise.
- Da, așa a fost, s-a înseninat ea, a venit pe-o bicicletă și m-a cerut de nevastă. Numai că avea doar un ochi albastru, iar celălalt - nu-l mai avea. Unde ne-am culcat în același pat! Mama a murit la scurtă vreme, ducând pe lumea cealaltă un ochi de ființă fără păcat. Aia e cu patul ăla, fetico, bine că l-a luat domnu' Ramón, să nu-ți pară rău!

Voia să mai întrebe ceva, dar femeia coborâse și-alerga către poartă, iar în jurul ei creșteau niște aripi de ceață. În zare se întindea cimitirul. Unde se ducea baba asta așa de târziu? Peste sat se lăsa noaptea, iar silueta bătrânei părea de mult dizolvată în ultimii stropi de lumină.


Pierderea patului a afectat-o mai rău decât își imaginase, mai ales că și amintirea acelei veri se schimbase în multe privințe. Uneori i se părea că dumbrava de roșcovi îi vorbise ori că bărbatul din pat rostise un nume sau poate doar un cuvânt pe care, dacă n-ar fi fost atât de indiferentă, l-ar fi notat, l-ar fi căutat în dexonline.ro, pe telefon! Luni lungi s-a uitat după roșcovi, care nu semănau, mai ales în fotografii, păreau tufe, n-aveau nicidecum eleganța care i se întipărise în minte. O singură dată a ajuns la o fotografie, un drum îngust de țară care era străjuit de roșcovi sălbatici înalți, maiestuoși.

În fiecare săptămână îi dădea SMS-uri Magdei s-o întrebe de pat. N-ai idee, Flori, cum e. Nu pot să-l întreb. Oricum, patul nu mai există, și să știi că, dacă mai aduci vorba de el, nu-ți mai răspund! Ce vrei de la mine acum? S-a dus, gata! Îți fac pe comandă alt pat!

De aici, Flori oricum nu mai citea. I se părea că Magda minte, ca de obicei, iar în vacanța de vară a plecat în Spania cu gândul să recupereze patul de la Ramón.

Nu mai fusese niciodată acolo și, dacă n-ar fi fost dumbrava de roșcovi, n-ar fi ajuns nici acum. Evident, nu locuia în Sevilla, ci la El Palmar de Troya, un sat, e adevărat, mai dichisit, dar tot sat, care nu se compara cu Bucureștiul de unde fugise, iar Ramón era un țărănoi cu fața roșie de cât vin turnase pe gât! Râdea des, arătând niște dinți galbeni, mari.
- Întreabă-l unde mi-e patul!
- S-o crezi tu! Ți-am spus: nu-l întreb. Iar dacă tu aduci vorba cumva, s-a terminat! Nu mai pupi Spania! Nu-ți mai trimit niciun ban. Pentru niște scânduri cu păduchi, hija! Gândește-te!
- Lumea venea pe timpuri să doarmă în el ca să viseze... și plătea bani!
- Prostii, iubita! Cine ți-a spus? Lionica? Mă-sa era cam nebună și escroacă, să știi! Conăcea lumea, până când a venit miliția într-o zi și era s-o bage la zdup! A trebuit să dea niște bani înapoi... Dar până la urmă s-a potolit, iar Lionica, săraca, n-a mai vorbit niciodată! Și mi se pare că nici nu era patul ăsta! Oricum nu contează! Crede-mă și pe mine o dată în viață, ai încredere în mine, nu mă mai flocăi!