paturi oculte

Doina Ruști a scris trilogia fanariotă, compusă din romanele Homeric (2019), Mâța Vinerii (2017) și Manuscrisul fanariot (2015), după ce și-a căpătat consacrarea prin alte două romane de succes, cu miză socială: Fantoma din moară (2008) și Lizoanca la 11 ani (2009). A mai publicat Zogru (2006), Cămașa în carouri (2010), Logodnica (2017), Omulețul roșu (2010) ș.a, precum și proză scurtă.
 
Traduse în numeroase limbi de circulație, scrierile ei s-au bucurat de recenzii laudative în multe publicații internaționale. A primit, între altele, Premiul pentru Proză al Uniunii Scriitorilor din România (pentru Fantoma din moară) și Premiul Ion Creangă al Academiei Române (pentru Lizoanca). Este specialistă în simbologie, profesoară la Universitatea din București și scenaristă, membră a Uniunii Scriitorilor, a PEN România și a Asociației Creatorilor de Ficțiune.
Doi studenți de la Litere se îndrăgostesc în mod straniu, după ce intră în contact cu niște paturi mistice. În spatele întâmplării se află un șir lung de povești dintr-o lume mai veche sau mai nouă, palpabilă sau subtilă, dar în mod clar legată de istoria actuală.

"Plină de umor în unele secvențe, în altele tragică și feroce, uneori fantastică și luminoasă ca o pictură de Chagall."(El Mercurio, Santiago de Chile)
"Cu totul copleșitoare este explozia de expresii originale și fulminante prin care Doina Ruști își descrie personajele." (La Stampa)

De aceeași autoare:
ROMANE: Omulețul roșu, 2004 / Premiul revistei Convorbiri literare / Ediții în limba italiană: Nikita, 2012, reeditat de Sandro Teti / Editore, Roma, 2021. // Zogru, 2006 / Premiul Asociației Scriitorilor din București, / Uniunea Scriitorilor din România / Ediții în limbile spaniolă, bulgară, italiană și maghiară. // Fantoma din moară, 2008 / Premiul pentru Proză al Uniunii Scriitorilor din România / Ediție în limba germană: Klak Verlag, Berlin, 2017. // Lizoanca la 11 ani, 2009 / Premiul "Ion Creangă" al Academiei Române / Ediții în limbile germană, italiană, spaniolă, maghiară, macedoneană, sârbă, engleză. // Cămașa în carouri și alte 10 întâmplări din București, 2010 / Povestirile din volum au fost traduse în limbile engleză, franceză, spaniolă, turcă, maghiară. // Patru bărbați plus Aurelius, 2011 // Mămica la două albăstrele, 2013 // Manuscrisul fanariot, 2015 // Mâța Vinerii, 2017 / Ediții în limbile maghiară, germană, spaniolă. // Logodnica, 2017 // Homeric, 2019 // Paturi oculte, 2020
SCENARII (selectiv): Miracolul de la Tekir (lungmetraj, regia: Ruxandra Zenide) - dialoguri și adaptarea pentru versiunea românească, 2015 / Premiul pentru cel mai bun film elvețian la Festivalul de la Zurich, 2015. // Cristian (scurtmetraj, regia Doina Ruști), adaptare după povestirea cu același nume, din vol. Cămașa în carouri... / Festivalul de Film de la Cannes, secțiunea Short Film Corner, 2015.

 
În sfârșit, poate să se așeze, cu aceeași emoție, cu aceleași așteptări de dinainte de fiecare întâlnire. Patul scârțâie, o recunoaște, se bucură s-o atingă. Numai el o știe cu adevărat, doar el îi citește volutele creierului, înțelege mișcările dantelate ale micilor vietăți ascunse în capilare. A așteptat 62 de zile ca să ajungă aici, să-și treacă degetele pe lemnul lui, zile apăsătoare, ale căror amintiri, deși se vor șterge, vor lăsa în urmă toxine. Tăblia trepidează plăpând, ca un fel de salut. Nu e prea înaltă, abia îi acoperă omoplatul. Deși nu-i plac tăbliile scurte, asta are virtuțile ei, printre care suplețea, felul în care parcă se modelează pe spate. E doar lemn, unul fin, poate că nici nu este adevărat - la câte imitații există acum, ar putea fi lemn sintetic, înnobilat cu plastic nemuritor, cu molecule de polimeri. Ar putea. Dar nu e, îl simte, îl aude chiar, iar dacă întoarce capul îi vede textura de nisip umezit. În mijlocul tăbliei, o sferă aproape topită se pierde în lemn. O atinge și își plimbă degetul de-a lungul ei, pe netezimea neverosimilă, până la capăt, în ochiul șarpelui, unde degetul se potrivește perfect, se scufundă în el ca într-un cheag. Tresare, deși știe că nu e niciun motiv. E doar lemn, cioplit de o mână, de multă vreme scrum și cenușă. Iar în ochiul ăsta doarme un cuvânt, cu toate că nu se vede nimic, nu se simte sub deget.

Tăblia se rotunjește într-un arc relaxat până în capete, unde dorm doi satrapi. Poate sunt lei, deși au urechile cam ascuțite, iar după buzele strânse cu infatuare par bodyguarzi plătiți de șarpe, spirite ale patului, duhuri, daimoni, ființe obscure.

În spatele noptierei găsește cu greu priza și înfige încărcătorul, iar cercul de foc al Samsungului scoate scântei, anunțând-o că e descărcată nasol. Se bagă sub pătură îmbrăcată, cu ghetele în picioare. Prin fereastră se văd firmele luminoase de la Unirea, iar pe-aproape e Dâmbovița. Chiar dacă n-o aude, îi simte curgerea, mișcările mici, aceleași din sângele ei. Mese, rafturi și taburete, plus gaura neagră care duce în hol.

Ca de obicei, aude crengile, vede crângul. Umbrele frunzelor o liniștesc. În curând o să adoarmă, știe prea bine. Pe sub frunziș se mișcă degetele, inimaginabil de lungi, care știu să răscolească lăstarii.

Cu aceste imagini în minte, decolorate de timp, începe plutirea. Ceasul din creier nu mai are nicio valoare, e praf liniștit, iar mișcările, oricum cețoase, încremenesc, topite sub bolți. Plutește printre umbrele albe, pe sub copaci. E liberă, șervețel de hârtie umezit de fierbințeala unui plămân. Până când un cui i se înfige în frunte, o pensă enormă o extrage din somn. Crengile se dau la o parte. E dureros, e strigătul unui om disperat. Îi trebuie timp să-și reia viața de unde plecase: camera, firmele de la Unirea. Șoaptele Dâmboviței. Și patul cu demoni. O spaimă se răspândește în jur ca cenușa luată de vânt, infestând așternutul. Treptat își dă seama că e soneria - un sunet lung, probabil nu primul. Câteva clipe privește spre ușă în neclintire, în nehotărâre. De sub pătură îi ies vârfurile bocancilor. Camera e în ceață, cerul tremură în spatele geamurilor. Încă nu este ziuă. Soneria îi intră iarăși în creier. O bătaie în ușă o anunță că cine sunase nu are de gând să plece curând, o să bată-n demență, trezind vecinii, tot palierul, toată clădirea. Un om botos stă neclintit lângă ușă. În sfârșit, înțelege și sare din pat, iar primul gând e să se uite în oglindă. O nebunie, desigur, dar în același timp, pentru ea, un gest reflex, esențial, obligatoriu.

Holul e luminat prin bucătărie. Face pași prudenți, iar soneria o oprește în loc. Până la ușa de la intrare sunt mai puțin de doi metri. Aude voci, cineva strigă: Ambulanța! Ne auziți?

De pe piele i se desprind câteva mii de gândaci, rupând-o la fugă. Cine o chemase? Instinctiv se repede către vizor, dar ochii îi fug în dreapta. În ușa bucătăriei, pe gresia limpede, e un om într-o baltă de sânge. O presimțire îi taie puterile, răsuflarea. E o aberație care prinde rădăcini nebunești. Vorbele de la ușă se transformă în șoapte, apoi un glas amenință că ușa va fi spartă, dacă e cineva, să se dea la o parte, să nu stea acolo. În bucătărie zace un mort, iar ea știe cine e mortul. Deși bretonul îi acoperă fața, în lumina puțină se ghicește sacoul de catifea, i se vede pantoful. Geanta, și ea cunoscută, se ține încă de umăr.

Vocile se amestecă în fața ușii. Nu are puterea să fugă. Și unde-ar putea...? Genunchii îi tremură. Se întoarce în dormitor și înhață sacul exact în momentul în care ușa sare cu zgomot. Sub pat ar fi o prostie, în dulap ar căuta prima dată. Ușa dormitorului e deschisă, se pliază în spatele ei. Stupid. Idiot.

Holul se umple de glasuri. E mort, spune cineva.

Deși sunt lucruri cu mult mai grave, își dă seama că și-a uitat telefonul pe noptieră. Oricum nu mai contează, niște pantofi hotărâți au ajuns aproape de pat. Iese de după ușă, gata să recunoască.

Tipul privește tăblia, e aiurit cum fusese și ea.
- Ia te uită ce pat are barosanul! șuieră el, lăsându-i timp să treacă în hol cu pași mici, ca o hoață.

Ușa de la intrare e deja scoasă din țâțâni și pusă alături.
- E și-un telefon, spune vocea din dormitor.

Tipii de la Ambulanță stau aplecați în bucătărie, iar în hol s-au adunat locatarii, ținuți la oarecare distanță de un nene cu șapcă. Fereastra se luminase între timp, eclipsând becul chior și neonul de la chiuvetă.

A ajuns lângă ușă și se trezește spunând spre omul cu șapcă: e tânăr mortul, cred că n-are treizeci de ani.

Câțiva inși se împing, simțindu-se datori să vadă mortul, în timp ce ea se lipește de tocul ușii ca și cum ar vrea să le facă loc. O femeie care pare făcută din cârpe o privește cu suspiciune în timp ce se aude cum cineva cheamă poliția, urlând în telefon cu o voce de bas.

Trece pe lângă cucoana bănuitoare, care n-o slăbește din ochi.
- Toată lumea să iasă din apartament, spune unul dintre doctorii de la Ambulanță.

Fără convingere, câțiva se retrag, iar șapca sporovăiește, dându-și importanță, moment în care ea reușește să treacă printre două persoane și, fără să se grăbească, o ia pe scări până la etajul inferior. Liftul vine, ca niciodată, într-o secundă.

Cum dă cu ochii de oglindă, o cuprinde euforia știută. Este tot ea, și totuși o altă ființă, o altă versiune a ei s-a strecurat înăuntru. Buzele i s-au decolorat, poate de frică, pielea feței este mai albă și mai întinsă, iar în ochi e ceva, o clipocire înșelătoare. Ieri nu avea perfidia asta în gene. În irisul limpede se mișcă semințe de in. Prin urmare, n-a fost în zadar.

Aproape c-ar fi zâmbit, dacă n-ar fi cadavrul, balta de sânge și presimțirile ei. Deasupra genunchiului îi zvâcnește un mușchi, iar liftul se umple de umbre. Niciodată nu i-a fost tulburat somnul, n-a fost întreruptă într-un mod atât de brutal. De obicei dimineața își bea cafeaua în pat, cu spatele rezemat de tăblie. Este ritualul ei de final, de izbândă. Ceva grav se întâmplase de data asta, iar acest ceva se învârtea în jurul bucătăriei. Nu vedea cum ajunsese acolo, ce treabă avea el în acel bloc! Și, mai ales, de ce zăcea într-o baltă de sânge?

Dormise profund, adânc, dar, în bezna somnului dus, un cuțit strălucește rememorat, o mână imaginată se mișcă. Chiar dacă visase, un lucru rămânea cert: el era mort. Dar de ce l-ar fi omorât și cine? Și de ce n-o omorâse și pe ea? Poate că fusese un accident, i se făcuse rău și sunase la Ambulanță. Nu se îndoia că era el, după haine, după breton, după geanta de care nu se despărțea niciodată.

Se examină din nou în oglindă. În ciuda situației grave, noua față îi face bine. Cum poate să se bucure, să-și savureze chiar această cucerire profană, când el este mort?! Și totuși în carne, în fasciile mușchilor îi răsăriseră minuscule flori, care continuau să crească într-un ritm nebunesc.

Patul în care-a dormit noaptea trecută avea o istorie de calitate, iar oamenii care trecuseră prin el țesuseră vise care acum erau întipărite pe fața ei. Amintirea patului cu satrapi care păreau coborâți de pe mânăstirile gotice îi dă fiori, îi aduce un clocot în gât.

62 de zile a căutat o cale să ajungă la el. În urmă cu două luni nu era decât o impresie. Știa că acolo, într-unul din blocurile de la Unirea, se află un pat. Îi simțea respirația, dorințele. Își dăduse seama că o așteaptă, că e mai mult decât întâlnirile anterioare. În fiecare zi a trecut pe acolo, încercând să-l localizeze, să calculeze cu aproximație distanța, să înțeleagă riscurile. S-a strecurat în bloc pe lângă niște tipi cu un copil în căruț, prea atenți la copilul lor ca s-o mai vadă, înfășurată într-o rochie lungă, cu glugă, cumpărată chiar în ziua aceea din H&M, o haină de un bleumarin ponosit, care o făcea să se simtă protejată și curajoasă. A luat-o pe scări, iar pe măsură ce urca liftul pe lângă ea, pe acea scară în care lumina părea feliată, a intuit că patul e foarte aproape. În capătul scărilor, la etajul al doilea, se auzea foșnetul, se simțea boarea acelei lumi fermecate, și odată cu ea vacanța la Valea Stanciului, camera cu pantofi.


Prima întâlnire cu patul a fost demult, într-o vacanță de vară când au trimis-o la Valea Stanciului. Vacanța de după primul an de liceu. Era tunsă castron, ca un franciscan pictat pe marginea unei cărți, iar tanti Lionica, mătușa la care urma să petreacă o lună de zile, era mai scundă ca ea, ceea ce o făcea să se simtă importantă la modul cel mai stupid. Casa acestei mătuși părea infinită pe atunci, un căsoi cu tavane înalte și multe încăperi care nu foloseau la nimic. Mici holuri de trecere, unele mai mult niște magazii, cu obiecte ciudate - sfeșnice, pălării care unduiau ca pisica-de-mare, moi, vinilinate, făcute dintr-un material dispărut în ziua de azi, ceasuri de toate mărimile, râșnițe tubulare, aurii, cu mânere de fildeș, păpuși prăfuite și triste. În multe camere dormeau coșuri cu nuci, sub mese lungi pe care se uscau alte fructe. Dar cea mai uimitoare era camera cu pantofi, o încăpere care pe vremuri fusese prăvălie, cu ieșire la stradă, unde Lionica strânsese toată încălțămintea care trecuse prin casă, în special pantofi de toate culorile, așezați pe rafturi care acopereau pereții până-n tavan, foștii pantofi ai fetelor ei, care fete continuau să plutească prin cameră, siluete de spumă, încă legate de acei mulți pantofi, unii cu tocuri subțiri ca niște stilete, alții ortopedici sau milităroși, pantofi de piele care bătuseră pavajul orașelor, ghete și botine de catifea, sandale romane cu șireturile strânse ghem lângă ele, cizme înalte ori galoși măslinii. Iar pe lângă perechile ordonate în rafturi se înălțau câteva grămezi, în special papuci cu mărgele, balerini de mătase și pantofi de lac cu nasturi și catarame, sute de încălțări care au făcut-o să nu mai iasă din cameră. Ferestrele dădeau spre grădină, iar lângă pervaz era patul, pe care inițial l-a ignorat, fiind cu totul interesată de încălțări. Mai întâi s-a plimbat prin fața rafturilor, apoi s-a așezat pe podea. Era o încăpere cu dușumea veche, vopsită cândva în verde, acum pe alocuri decolorată de cât fusese frecată de-a lungul timpului, iar locurile albite o făceau să arate ca o hartă medievală.

Câteva zile a probat pantofi, punând deoparte perechile pe care avea de gând să le ceară la plecare, mai mult ca să le salveze. Camera i se părea o închisoare, în care singurul semn vital venea de la tufa de liliac lipită de geam.

Într-o după-amiază în care obosise să mai încerce pantofi, s-a lăsat cu neglijență pe pat, fără măcar să-i arunce o privire. Acesta a fost începutul. Deschizi o ușă și totul se schimbă. Urci într-un autobuz și nu te mai poți întoarce de unde ai plecat. Pentru ea a fost primul pat din seria paturilor care au schimbat-o definitiv. Mai întâi a auzit o șoaptă și a întors capul spre geam. Liliacul dormea nemișcat, iar dincolo de el, cerul verii părea nesfârșit. O clipă numai, pentru că imediat au început foșnetele, o mișcare de crengi, o fojgăială de frunze. S-a ridicat arc și-a cercetat camera. Pe lângă pereții tapetați cu pantofi ponosiți se ridica praful. Ochii i s-au întors la fereastră, și atunci a văzut patul. Îngust, cu o singură tăblie, rotunjită, împodobită pe margine cu un arc dantelat. Fusese pictată, dar cu timpul culorile se ofiliseră, supte în fibra întunecată a lemnului. Privită cu atenție, lăsa la vedere o dansatoare în fustă roșie și un cobzar cu jumătate de față. Diadema tăbliei, cândva vopsită cu bronz auriu, era doar o gioarsă pătată de muște. Celălalt capăt al patului, scurt și drept, se înălța de-o palmă deasupra saltelei. A ridicat pledul și a cercetat rama din același lemn, de un maro care bătea pe alocuri în galben. Salteaua, probabil mai nouă, era ceva mai îngustă ca patul, iar sub ea, în lumina puțină, se vedea o literă încercuită, semnul proprietății. În sânge i se lăsase o moleșeală, un fel de ființă umbroasă căreia nu putea să-i reziste. Foșnetul amplu, ca de dumbravă înaltă, venea de undeva de aproape. Nu era singură. Picioarele i se mișcau fără efort printre umbrele albe ale unor persoane pe care nu putea să le vadă distinct. Apoi totul s-a limpezit. Era pe-o stradă largă și atât de curată, ca o pârtie săpată în cretă. Pe margini fluturau frunzele unor pomi acoperiți de ghimpi mari, sute de trunchiuri care se vedeau peste tot, o pădure care unduia incredibil de lent, în același timp, în aceeași direcție. Păreau niște copaci dansatori, iar pe strada pustie venea spre ea o siluetă, o pată mai mult, ca o frunză luată de vânt.

Când s-a trezit era întinsă pe pat, cu toate că, știa bine, înainte de asta stătea aplecată, privind litera de sub saltea.

Liliacul din geam părea înghețat. Se înserase, iar Lionica striga după ea.

Visul scurt, care nu spunea multe, i se înșurubase în creștet, lăsându-i o impresie vie, de lamă înfiptă în carne. Îi părea rău că se trezise înainte să vadă ca lumea silueta care plutea ca o pană. Poate nici nu era om.

Când a dat cu nasul de Lionica, aceasta a tresărit: tu ești, Flori? a șoptit ea, împrăștiind în jur o teroare de spumă. Și, într-adevăr, avea de ce să întrebe. Și-a dat seama de asta după ce s-a uitat în oglindă. Pe față i se instalase o lumină, poate din cauza bretonului deranjat, dar nu numai, era ceva mai mult, o seninătate pe care nu-și amintea s-o mai fi avut pân-atunci. Pe urmă a realizat că în fiecare zi fizionomia i se schimba, după fiecare întâlnire cu patul.

Chiar de a doua zi s-a mutat în camera cu pantofi. Nu se poate, a protestat Lionica, pe acolo n-a mai făcut nimeni curat, și, stânjenită de zâmbetul disprețuitor al lui Flori, a adăugat: s-ar putea să fie și purici!

În primele zile l-a cunoscut pe omul din pat. Era un tip slab și trist, iar așa, la prima vedere, arăta ca o lingură de lemn uitată la soare. Vorbea mult și atât de încet, încât Flori nu înțelegea nicio vorbă. Totuși, după fața lui afectată, părea că i se întâmplase ceva grav, un lucru care n-o privea doar pe ea, ci în care era implicat întreg mapamondul. Alerga printre umbrele albe, pe sub copacii care dansau. La fiecare întâlnire era grăbit, disperat, cum nu mai văzuse pe nimeni. Îi auzea glasul stins, subțirel, fără să înțeleagă ce spune.

Întâlnirile erau la fel, cu nicio deosebire, dar partea importantă venea la trezire, când alerga la oglindă și de fiecare dată, invariabil, era curentată de noua figură, care îi arăta cele mai ascunse gânduri, părți ale sale, doar bănuite pân-atunci, uitături de câine bătut, de potaie sau de milog care se gudură pentru o bucățică de pâine, "fețe" pe care le ura și pe care ar fi vrut să le îngroape cu totul, când era detestabilă, incapabilă să impună respect, semănând cu o țoapă pe fața căreia se văd toate defectele părinților, bunicilor, ale întregului neam. Dar mai erau și-alte lucruri, la care visa, fără să fi avut încredere că le va scoate la suprafață, că le va arăta lumii în vreun fel. Uneori ochii i se lărgeau ori sprâncenele păreau prelungite. Părul putea să fie moale sau să se ridice aspru, ca la arici. Dar cele mai spectaculoase schimbări aveau loc în zona nasului, asupra căruia avea impresia că pierduse controlul. Nasul, pe care mereu îl urâse, grăsun și fără detalii, se subția, în lumina topită a după-amiezii pielea devenea transparentă. Erau momente în care nările se conturau crenelate, iar alteori arătau ca niște butoniere discrete. Putea fi vesel ori copleșit de tristețe. Oricum, de la nas pornea totul. Pe lângă nări se adâncea pielea ori, dimpotrivă, arăta ca o spinare de rac ieșită din nisip după o ploaie de vară.

În rest totul era întins, nicio adiere nu părea c-a trecut vreodată peste obraz. Apoi mai era și gura, schimbată și ea după fiecare întâlnire cu omul din pat, fie invizibilă, ca firul de ață afundat în budincă, fie înflorită, botoasă. Buza de sus făcea uneori urechi de vulpiță, iar în colțurile gurii dormeau perle sau alteori vedeai păsări care-și luau zborul, speriate de bombe.

Vacanța petrecută la Valea Stanciului a scos-o dintr-o viață lipsită de sens și-a aruncat-o într-o aventură din care nu mai era cale de-ntoarcere.


Aproape o lună a dormit în patul pe care Lionica îl avea din copilărie. Zilele acelei vacanțe s-au dilatat, iar acum, când se gândește la ele, îi apar în memorie lucruri fără importanță, cum ar fi un flacon de Apidermin uitat pe pervazul ferestrei. La ce i-o fi trebuit Lionicăi? Poate cineva îl uitase acolo, altă nepoată, în altă vacanță. Pe-atunci însă nu se gândea decât la bărbatul din pat. Dacă era cineva din familie? Poate unul din morți, proprietarul adevărat al casei, al patului?
- Tatăl meu a construit casa, i-a povestit Lionica, iar pe locul ăsta, zicea el, a fost înainte o piață. Cât despre morți, am avut un văr care a murit tânăr.

Flori voia să știe cum arăta mortul. Era înalt?
- Sigur.

Lionica privea aiurea spre altă lume, iar pentru un timp, silueta vărului a intrat în cameră, ca nu după mult să-l vadă într-o fotografie arsă de timp, cu două degete mai înalt decât Lionica, ceea ce însemna că nu era nici măcar cât Flori. Un pitroc negricios cu fața umflată. În niciun caz nu era bărbatul din pat.

Zilele treceau, și fiecare întâlnire cu patul devenea mai intensă, mai captivantă. Drumul alb, care la început părea nesfârșit, cobora la un moment dat, ocolind dumbrava, poate chiar pierzându-se, cum sfârșesc drumurile de țară. Copacii cu frunze mici, ca ale salcâmului, se legănau într-un anumit ritm. Mișcarea asta avea o logică, fără îndoială. Înalți, țepoși, cu niște păstăi cafenii care fluturau, deși ea, ca vizitatoare, nu simțea nicio adiere în obraz. Nu bătea vântul, nu se furișa curentul sau amenințarea cuiva. Până la capătul lumii erau doar copaci, care dansau într-o lumină lăptoasă uneori, alteori limpede, organza gălbuie. Pe trunchiurile subțiri și înalte, țepii lungi scânteiau, iar printre frunzele ciripitoare răbufnea un fum de țigară.
- Cu păstăi uscate? se mira Lionica. Și cu țepi? Ăsta nu poate să fie decât roșcov sălbatic! Când eram mică înșiram roșcovele astea, făceam șiruri sau buchete, în special pentru Moșii de vară.

Flori a tastat în viteză, iar sub bretonul care în ziua aceea arăta ca o tufă s-a aprins o lumină.

Dumbravă de roșcovi!
- Dar cum de visez eu chestia asta? Ce înseamnă să visezi întruna roșcovi sălbatici?

Lionica scotea câte un chicot, era normal, zicea ea, pentru că nu mănânci seara! Deși Flori nu visa noaptea, ci mai degrabă la prânz, când lumina năvălea prin crengile liliacului, iar podeaua ofta ca pâinea scoasă dintr-un cuptor. Printre pantofi pluteau visele celor care îi purtaseră, iar uneori se auzeau lipăielile unor tălpi goale lovind podeaua, tropăind în tăblia patului în timp ce Flori era gata s-adoarmă - sau nici măcar, rămânea de multe ori cu ochii-n tavan, prinsă de notele joase ale păstăilor, de clipocirea frunzelor mici. Bărbatul cu ochii lui disperați continua să vorbească, iar muzica roșcovilor îl acoperea. Era un fel de dispreț în foșnetul lor, nu unul răutăcios, mai mult o ironie ostentativă, care o contaminase, încât chiar de pe atunci a început să-l privească de sus, să se alieze cu ironiile roșcovilor, de multe ori ignorându-l ori bucurându-se de fața jignită, de ochii înveninați.

Vacanța s-a dus, iar Flori a luat cu ea amintirea patului și după-amiezile fără timp. Nu-și imagina pe atunci că tăblia lui dantelată avea să treacă treptat în lumea fantasmelor care te bântuie, de care nu poți să scapi toată viața.

Citiți următoarele 3 capitole ale acestei cărți aici.