A opta viață (Pentru Brilka)

Nino Haratischwili s-a născut la Tbilisi în 1983, iar în prezent este un nume consacrat în literatura, dramaturgia și regia de teatru europeană. Primul său roman, Juja (2010) a fost distins cu premiul de debut Buddenbrooks Lübeck, care a fost urmat de numeroase nominalizări și premii pentru Mein sanfter Zwilling (2011).

Romanul-fenomen A opta viață (Pentru Brilka), apărut în 2014, a fost tradus în peste 25 de limbi și a devenit un bestseller la nivel mondial. A fost nominalizat la Europese Literatuurprijs (2018) și la International Booker Prize (2020) și a fost distins cu Warwick Prize for Women in Translation (2020). Cel mai recent roman al său, The Lack of Light (2022) a fost primit cu entuziasm de public și de critici.

Bestseller internațional, tradus în peste 25 de limbi

O saga monumentală care combină magia din Un veac de singurătate, intensitatea din Casa spiritelor și măreția din Anna Karenina. O saga de familie care începe cu Revoluția Rusă și continuă pe parcursul unui secol, cu războaie, pierderi, iubiri și doruri, fantome, bucurii, masacre, tragedii. Și o anume ciocolată caldă.
La începutul secolului al XX-lea, la marginea imperiului rus, familia unui maître chocolatier prosperă. Datorează succesul unei rețete delicioase de ciocolată, transmisă în generații cu mare solemnitate și prudență, căci este o rețetă de extaz care poartă un gust foarte amar...
Georgia, 1917. Stasia, fiica stilatului maître chocolatier, visează să devină dansatoare la Opera din Paris, dar la 17 ani se îndrăgostește de Simon Jaschi, ofițer al Armatei Albe. Revoluția care izbucnește în octombrie îi obligă pe îndrăgostiți să se căsătorească în grabă.
Germania, 2006. Strănepoata Stasiei, Niza, locuiește de mulți ani la Berlin și fuge de trecutul dureros al familiei sale. Când Brilka, nepoata ei de 12 ani, fuge în timpul unei călătorii în Europa, Niza trebuie să o găsească și să o ducă acasă. În această călătorie, ea decide să înfrunte trecutul și să scrie istoria ultimelor șase generații - atât pentru ea, cât și pentru Brilka.

De la Londra la Berlin, de la Viena la Tbilisi, de la Sankt Petersburg la Moscova, destinul palpitant al membrilor acestei familii georgiene se împletește cu istoria tumultoasă a secolului XX. Rezultatul este unul dintre cele mai puternice și memorabile romane din ultimii ani.

Companiile de producție Amusement Park și The Ink Factory vor adapta bestsellerul internațional A opta viață de Nino Haratischwili într-un serial de televiziune, cu o finanțare de la Medienboard Berlin-Brandenburg.

"Povestea secolului XX european spusă ca o saga de familie georgiană. Romanul german al decadei. Fenomenal!" (Frankfurter Allgemeine Zeitung)

"Nino Haratischwili este una dintre cele mai importante voci ale literaturii germane." (Die Zeit)

"Cele peste o mie de pagini te captivează până la capăt. Rareori cineva scrie atât de frumos și brutal în același timp." (Neon)

"Nino Haratischwili a oferit literaturii germane contemporane un roman puternic, epocal, poetic. Emoționant." (Westdeutsche Allgemeine Zeitung)


Ca o ironie a sorții, fiul lui Simon Jashi a trăit cel mai mare triumf la câteva zile de la ultima bătălie, cea hotărâtoare, pentru Stalingrad, în care tatăl lui și-a pierdut probabil viața: pe 18 ianuarie 1943, Roșii au eliberat întreg malul lacului Ladoga și au creat un coridor lat de 11 metri și, astfel, o legătură cu uscatul. Konstantin s-a distins în mod deosebit în lupta pentru eliberarea Leningradului. Când sistemul de telecomunicații s-a prăbușit într-o noapte, în timpul operațiunii Iskra, și comandantul nu a mai putut da ordine, Konstantin Jashi și-a asumat conducerea pe una dintre navele aflate în Golful Finic.

Kostia a sărbătorit victoria împreună cu camarazii lui. Rachiul pe care nu-l mai băuse de luni întregi i-a încălzit stomacul, i s-a urcat la cap și i-a provocat o asemenea euforie, încât s-a cățărat pe catarg și a răcnit că le-au venit de hac fasciștilor.

La nici 40 de kilometri de el se târa pe stradă o femeie brunetă, uscățivă, cu mâinile vineții și ochii adânciți în orbite, părul rar, cizmele găurite și ținuta gârbovită. A ieșit anevoie pe o poartă întunecoasă într-o străduță pavată, s-a clătinat în direcția bulevardului Nevski, s-a oprit, și-a tot tras sufletul. Destinația ei era oficiul poștal din strada Karavanaia, unde se înființase recent un centru de înregistrare pentru lista de evacuare.

Ultima lună o lăsase fără puteri. Deseori nici nu mai izbutea să-și părăsească locuința, să biruie treptele sau să reziste la nesfârșitele cozi pentru rațiile alimentare. Dar vestea despre străpungerea încercuirii îi adusese ca prin farmec un surâs pe buze și se hotărâse să mai treacă o dată pe la centrul de înregistrare. Priveliștea pe care o oferea trebuia să fie suficientă ca să fie trecută cât mai sus pe listă.

De ceva vreme tușea cu sânge, dar nu voia să se gândească la asta. Trebuia să parcurgă acest drum, trebuia să ajungă la oficiul poștal.

Poate într-adevăr își pierduse mințile, ca măturătorul care ieșise luna trecută gol în stradă și strigase obscenități. Nu știa nici ce zi era, nici ce se mai întâmpla în lume. Uneori visa cu ochii deschiși, halucina că restul lumii nu mai exista, că Leningradul era ultima insulă a supraviețuitorilor. Dar astăzi Ida se lupta să izgonească toate gândurile distructive și să se concentreze pe drumul până în strada Karavanaia.

Cerul nu era atât de prăfos, pudrat și acoperit ca în majoritatea zilelor din această perioadă a anului. Ba chiar răzbeau câteva raze de soare și Neva nu mai era încremenită sub stratul gros de gheață. Câțiva copii în zdrențe au trecut în fugă pe lângă ea. O femeie cu un landou se plimba în fața ei, de parcă ar fi fost o zi absolut normală, într-un oraș absolut normal. Dar, când a ajuns mai aproape, a văzut că era plin cu pietre. În depărtare a auzit un automobil, un semn bun, înseamnă că se găsea iar benzină.

Magazinașul cu de toate de pe strada ei se redeschisese și acesta era încă un semn bun, s-a gândit. Cu toate că n-aveai ce cumpăra de-acolo.

Chiar puteai crede că era o zi absolut normală, într-un oraș absolut normal. Poate nu era rău să-și bage asta în cap. Poate era cea mai bună ocazie de a-și conserva ultimul rest de rațiune, dar tăcerea spectrală care domnea în oraș a făcut-o să se îndoiască de această posibilitate. S-a oprit, a inspirat adânc, a înghițit, avea gura uscată, ochii îi ardeau, nu prea era obișnuită cu lumina zilei. În locuința ei ținuse la început perdelele mereu trase din cauza bombardamentelor, pe urmă din obișnuință, apoi nici nu și le mai putuse imagina altfel.

Ultimele trei dăți nu mai coborâse în buncăr la alerta aeriană, nu-și mai putuse aduna nici puterile, nici speranța. Încă din primul an al blocadei existaseră în oraș bătrâni care rămâneau în locuințele lor la alarme. Mai demult se înfuria pe ei - pe atunci mai avea optimismul necesar și amintirile -, acum făcea parte din aceeași tagmă. Acum era și ea printre mumiile pe lângă care viața se scurgea la fel ca războiul.

S-a oprit pe bulevardul Nevski. Își zărise imaginea reflectată în vitrina unui vechi magazin, care închisese de mult. Cunoscuse atât de bine strada aceasta în vechea ei viață, acum nici în ruptul capului nu-și mai amintea ce magazin fusese aici. Poate magazinul acela select de stofe, poate librăria, dar ce sens mai avea să reconstitui ceva ce oricum nu va mai fi la fel?

Întrebarea i-a fost alungată de o amintire vagă: amintirea feței lui. Sau a ceea ce făcuse amintirea ei cu fața lui. Mai era oare la fel de înduioșător de tânăr, în uniforma lui bleumarin, cu galoane alb-aurii pe umeri și mâneci?

Mai avea părul des, ondulat? Mai știa să râdă uitând de toate? Un copil atât de liber, atât de firesc, uitându-și seriozitatea dobândită? Își mai dorea la fel de mult să placă, să fie recunoscut și acceptat de mai-mari? De ce se temea? Devenise și ea pentru el o amintire la fel de indestructibilă cum era el pentru ea?

În zilele cele mai negre își imagina moartea lui Kostia. Îl credea deja mort. Se amăgea cu certitudinea aceasta fatală, oribilă. Își imagina scenarii îngrozitoare, cum cădea în mare atins de o schijă, cum se îneca sau își pierdea viața împușcat, sângerând pe nu-știu-ce mal îndepărtat.

În zilele mai bune și-l imagina alături de o fată cu ochii mari ca de căprioară și o coadă împletită, care-i ajungea până la genunchi. Își imagina cum o învăța cu același devotament tot ceea ce-l învățase ea odinioară.

A cotit pe o stradă lăturalnică. Plăcuța cu numele străzii dispăruse de mult. Cunoștea strada, dar nu mai știa cum se numea. Brusc s-a oprit iar din mers, fiindcă auzise ceva, un zgomot, un sunet familiar. Era muzică, cineva cânta la pian, nu încăpea îndoială. O melodie cunoscută, căreia Ida nu-i găsea numele, cum nu-i găsea nici acestei străzi. Dar a urmat-o fără să stea să se gândească, a mers mai repede, după note. Cu fiecare pas, melodia era mai limpede și mai sonoră.

De unde știa melodia aceasta? Ce era? A, da, într-o altă viață - sau fusese un vis - cântase și ea la pian. Parcă-i simțea clapele sub degetele goale, transparente, care nu mai purtau de mult inele, fildeșul, materialul răcoros, superb al pianului din copilăria ei.

Toate acestea existaseră și încă multe altele. Acum nu mai erau decât cioburi, țăndări, foamete și metronomul care anunța atacurile aeriene.

Era Grieg. Da, își amintise. Grieg. Romanticul. Romantismul declinului, s-a gândit Ida și a mers mai departe pe urmele muzicii. A ajuns într-o curte dosnică, unde o casă veche cu geamuri sparte rezistase bombelor, la primul etaj era o fereastră deschisă: de acolo venea muzica de pian.

Ida a pătruns în vestibulul întunecos și a urcat câteva trepte până la o ușă de lemn întredeschisă. Creierul ei încerca necontenit să reconstituie titlul melodiei, dar nu izbutea. A bătut la ușă, dar nu s-au auzit pași, muzica de pian nu s-a întrerupt. A strecurat o privire prin crăpătura ușii și a pășit dincolo de prag.

A intrat într-un hol spațios, pustiu și igrasios, cu pete cenușii de umezeală pe pereți, s-a dus după Grieg și a nimerit într-o încăpere cu un parchet roșcat ca blana de vulpe și o saltea neînfățată într-un colț; la fereastră se afla pianul - nevătămat, superb, bine acordat. O copilă ședea în fața lui și cânta absorbită Balada pentru pian în sol minor - da, așa se numea compoziția, își amintise.

Copila nu a întors privirea, nu s-a clintit. Nu putea avea mai mult de 15 ani, după cum arăta din spate.
- Iartă-mă, te-am auzit cântând și am venit după note. Cânți minunat.

Ida s-a apropiat precaută de pianistă. Copila continua să cânte, a dat abia perceptibil din cap.
- Cel puțin o ascultătoare. Veniți, veniți liniștită. Din păcate nu am niciun scaun, va trebui să stați în picioare. Am ars toată mobila când a fost atât de frig.

Copila nu s-a răsucit, degetele ei continuau să danseze fără greșeală deasupra clapelor. Ida a simțit cum i se încrețește pielea pe brațe și era o senzație bizară, ca și cum pielea i se dezvățase să mai simtă. S-a oprit prudentă lângă pian și a privit-o întâia oară pe fată - s-a tras înapoi speriată și și-a ținut răsuflarea, pentru a nu-și trăda spaima: fata nu mai avea ochi. În locul lor erau două adâncituri întunecate. Dar ea zâmbea.

Purta un halat găurit gri, de muncitoare, și cizme grosolane de pâslă. O coadă groasă, șatenă îi atârna pe umeri.
- Mă pregătesc pentru al treilea concurs de pian pentru tineret, ar fi trebuit să plec la Londra înainte ca... a spus copila și și-a legănat ușor bustul în ritmul muzicii.
- Ești o pianistă în devenire? a întrebat Ida, care nu-și revenise încă din sperietură.
- Ar fi trebuit să fiu, da.

Fata s-a oprit brusc din cântat, degetele ei au zăbovit pe clape, acum imobile, stinghere.
- Sigur vei mai fi. Dacă te pregătești în asemenea condiții.
- Multă vreme nu m-am putut pregăti. Mi-a interzis mama, de când...
- De când ce?
- Fiindcă atunci cântam, n-am mai apucat să coborâm la timp în buncăr, m-am ales cu o schijă aici, vedeți...

Copila și-a răsucit fața oarbă către Ida, de parcă altminteri nu s-ar fi văzut că nu mai avea ochi.
- Acum mama a murit și pot să cânt din nou.
- Nu vrei să mai cânți ceva, te rog? N-am mai auzit muzică de atâta timp.
- Ați putea cânta cu mine. Ceva la patru mâini.
- Nu, nu, nu sunt în stare, mâinile mele sunt ca niște copite, ar fi oribil, vreau să fie frumos.
- Cum doriți. Profesoara mea îmi spunea mai demult că am mână bună la francezi. Să vă cânt ceva de Debussy? Îmi place atât de mult. Poate ceva din Preludii?
- Ce vrei tu.

Fata s-a concentrat, și-a frecat mâinile una de cealaltă, a suflat în pumni și a început. Ida stătea rezemată de perete și o asculta vrăjită. Urmărea interpretarea fetei, care-i alunga cu fiecare notă războiul din brațe, din corp, din cap și o transpunea într-o altă lume. O lume cu cafenele luminate și bulevarde strălucitoare, pe care se plimbau oameni bine hrăniți. Un loc cu lampioane violet și porți îngrijite, cu locuințe mobilate, un loc unde îți puteai comanda o prăjitură cu mere la ceai și unde mirosea a parfumuri franțuzești. Unde oamenii purtau paltoane călduroase și mănuși de piele. Unde puteai merge la cinema sau la un concert. Un loc unde fata pianistă avea o mamă și doi ochi verzi, scânteietori. Ce fel de lume era aceasta, în care unei copile i se lua lumina ochilor, în care nu i se salva viitorul?
- Dans sacru. Așa a numit el compoziția.

Vocea fetei a străpuns gândurile Idei, i le-a năruit instantaneu. Ida s-a uitat pe fereastră în curtea pustie. Și-a amintit că trebuia să ajungă la oficiul poștal și a scuturat din cap, vrând parcă să se trezească singură din vis.