Prietenii noștri de la țară

Gary Shteyngart, scriitor american, s-a născut în 1972 în Uniunea Sovietică, într-o familie de evrei. Deși a emigrat în Statele Unite în 1979, nu a scăpat de accentul rusesc puternic până la vârsta de 14 ani. Romanele lui, aproape toate satire, au fost traduse în peste 25 de limbi și s-au bucurat de aprecierea criticilor, fiind recompensate cu numeroase premii, printre care Stephen Crane Award for First Fiction, National Jewish Book Award for Fiction și Bollinger Everyman Wodehouse Prize. La Curtea Veche Publishing i-a mai apărut romanul O super tristă și adevărată poveste de iubire (2022).

Oana Cristescu a absolvit secția Engleză a Facultății de Limbi și Literaturi Străine din București. Traduce în principal din engleză, dar vorbește, de asemenea, franceza și spaniola. A colaborat de-a lungul anilor cu editurile Humanitas, Litera, Reader's Digest și Curtea Veche Publishing. Locuiește de câțiva ani în Spania.
Ce au în comun un scriitor de origine rusă emigrat în America, soția lui, psihiatru, un copil precoce, obsedat de K-pop, un imigrant indian care a învins cancerul, o coreeancă faimoasă pentru dezvoltarea unei aplicații, un dandy coreean, o sudistă cu veleități de eseistă și un actor de film celebru? Cu toții se întâlnesc sub acoperișul generos al lui Sasha Senderovsky pentru a se pune la adăpost de pandemia ce capătă proporții din ce în ce mai amenințătoare.

Aici, în suita de bungalow-uri individuale și pe terasa casei celei mari, unde se întâlnesc toți cu religiozitate la cină, au prilejul să dezgroape amintiri vechi și dragi, dar și invidii, gelozii și pasiuni crezute stinse. Marcat de vinovății, eșecuri sau regrete, fiecare duce o luptă cu sine, răsfrântă inevitabil și asupra celor din jur. Adăpostul fizic al așa-zisului sanctuar nu îi poate proteja nici de trecut, nici de viitor, iar pacea promisă e spulberată.

"Marele roman american din timpul pandemiei, pe care numai Shteyngart l-ar fi putut scrie, abundă de identități complexe, de o scriitură plină de pasiune și de o vitalitate nebună." (Kirkus Reviews)

"Cel mai emoționant roman al lui Shteyngart, o fabulă intensă despre vremurile grele pe care le trăim." (Salman Rushdie)

"Gary Shteyngart este o comoară națională. Mereu a scris cu mult umor și talent, dar niciodată mai bine decât aici." (Jonathan Safran Foer)

"Pe fundalul pandemiei, Gary Shteyngart își adăpostește personajele memorabile laolaltă într-o casă, unde gătesc, seduc și chibzuiesc la înțelesul vieții. Aducând cu Decameronul, romanul Prietenii noștri de la țară ne reamintește că până și în bezna cea mai adâncă lumina promite să revină, dacă nu renunțăm la dragoste și la artă." (Min Jin Lee)

"Umorul și absurdul cu care ne-a obișnuit Shteyngart se împletesc în acest roman cu o profundă empatie." (Los Angeles Times)

"Un tur de forță tragicomic despre sex, îndrăgostire, pandemie, kimchi, rasism, imigrație, adopție, scriitori ruși, K-pop, emisiuni japoneze, scris, dar, mai presus de toate, despre crearea, ruperea și repararea unor prietenii lungi de-o viață, despre cum îi rănim și îi vindecăm pe cei pe care îi iubim cel mai mult." (Angie Kim)

"O capodoperă... Nu există roman mai relevant pentru timpurile noastre." (Andrew Sean Greer)


La două zile după ce Vinod îl pălmuise pe Senderovsky pe verandă, o știre începu să-și croiască drum dinspre centrul țării și să capete importanță din ce în ce mai mare. Toți adulții fură oripilați în mai mare sau mai mică măsură și luară poziții care variau de la "Este un record al josniciei pentru țara asta" până la "La ce te așteptai?". Unii erau speriați de marșuri și de ploaia de sticlă spartă din oraș ("Nu sunt huliganisme, sunt revolte", își corectase Senderovsky soția în public), în vreme ce alții și-ar fi dorit să alerge și ei pe străzi, luminați de cazanele de gunoi incendiate ca în vremea de glorie a orașului.

În orice caz, tot ce vedeau și auzeau când descărcau știrile zilei pe tablete întărea faptul că erau rezidenții unui semicerc de case ce înconjurau o așa-numită Casă de pe Deal și flancau o verandă acoperită și o piscină ce era readusă la viață de un trio de tehnicieni în uniformă, mânuitori de clor. Nici că puteau fi mai departe de revolte. Urmăreau un dublu dezastru cu ochelari lipiți de un binoclu, la rândul său lipit de un telescop.

Știrile îl afectară pe Senderovsky mai mult decât pe ceilalți. Așezat pe toaletă, încuiat în baia de la etaj, se uită iar și iar la videoclipul cu polițistul ucigaș din vestul mijlociu al țării. Memoră scena. Pantofii instituționali urâți, pantalonii instituționali urâți, bastonul și stația de emisie-recepție, ochelarii de soare ridicați în creștetul capului tuns periuță, și sub toate această forță instituțională brută, un bărbat muribund care striga ultimul său cuvânt, care fusese cel mai probabil și primul, cele două silabe repetate, Ma și Ma.

Și apoi nu mai era un bărbat, ci doar o halcă fără viață urcată pe o targă instituțională, urmat de zgomot de fond și instrucțiuni și coduri de dispecerat. Toate absolut banale, ca o comandă de brânză Gruyère cu ridicare personală de la băcănia locală.

În faza ascendentă a carierei sale, un serviciu specializat îl trimisese pe Senderovsky să țină prelegeri motivaționale despre cum venise dintr-o țară ratată și se transformase dintr-un imigrant supus hărțuirii într-un latifundiar de succes, proprietar al unui hectar de teren. La vremea respectivă, publicase deja o carte de amintiri în care descria relația dificilă pe care o avusese cu Mama și Tata Senderovsky, dar își încheia discursurile - în general comice - pe o notă serioasă, mulțumindu-le părinților pentru că făcuseră măcar un lucru bun în viața lor, fiindcă se supuseseră umilinței de a fi refugiat pentru a-l aduce pe el aici, pe acest pământ și în această climă, departe de opresiunea din țara lor aflată în dezintegrare.

Dar dacă totul fusese o greșeală? Să fi fost oare o coincidență că cele două țări interesate în a-i adăposti și apoi a-i pune la muncă pe toți membrii familiei Senderovsky, care fugeau de sovietici, cu tablele lor de șah magnetice și colecția lor de linguri populare, erau Africa de Sud în epoca apartheidului și această țară?

În toți acești ani, Senderovsky văzuse, dar în același timp nu văzuse, sau se prefăcuse că nu vede. (Sau refuzase să vadă.) Când își decora Bungalow-ul Petersburg, când vorbea cu soția și fiica în rusa claselor de sus, când scria în notă comică despre lumea din care evadase sau despre oligarhi grași care o luau razna, când își punea shapka și epoleții metaforici pentru agenta sa din Los Angeles, își îndepărta privirea de la țara pe care o locuia. La urma urmei, fugise de toate pământurile pe care nu le poseda. Făcuse din sine însuși un protectorat. (Și în cele din urmă, cine să-l protejeze dacă nu șerifii locali?)

Fusese un refugiat în această țară, iar acum, la țară, era într-un refugiu suplimentar. După o copilărie pe bază de cașă și lovituri, atinsese o statură care le permitea lui și prietenilor lui, adică cei aleși de el, să învingă virusul și orice altceva le-ar fi pregătit economia în colaps. N-avea decât să depună asta, împreună cu trei dovezi ale privilegiului și cu taxa aferentă, la biroul local de înregistrare pentru Visul American.

Ca imigrant, misiunea lui fusese simplă. Fusese adus acolo de părinți ca să scoată bani din ceea ce un important scriitor evreu numise cândva "strechea americană". Ajungi acolo, râd de accentul tău pe terenul de joacă din oraș, apoi ți se dau diplomele și ești trimis în luptă. Moment în care nu mai ești decât un spărgător de grevă trimis să susțină ordinea stabilită. În filmare, în timp ce polițistul alb scotea cu genunchiul aerul din plămânii victimei sale negre, un alt polițist, un imigrant hmong, stătea în fața lui, cu picioarele depărtate, provocând pe cineva să vină în apărarea omului care se stingea. Ar fi putut fi rus, coreean, gujarat. Noi toți, își spuse Senderovsky, suntem în serviciul unei ordini cu mult premergătoare nouă. Noi toți am venit să ne îndestulăm pe acest pământ al servituții. Cu toții suntem utili și dispensabili, rând pe rând.

La intrarea pe autostrada statală, departe de proprietățile liberale, se ridicau steaguri albastre în semn de sprijin pentru poliție. Senderovsky le văzu în timpul unei plimbări și se cutremură de felul în care fluturau, noi și țepene, ca și când ar fi fost nesigure de ele însele și de capacitatea lor de a inspira teamă. Și, pentru cazul când înțelesul steagurilor nu era suficient de subtil, câini musculoși coborau în fugă panta proprietății ca să mârâie la trecători. (Karen și Nat evitau casa respectivă, căci câinii dezlegați le înspăimântau.) Să ni-l imaginăm pe Senderovsky, proprietarul celei mai mari (după suprafață) proprietăți de pe drum, sunând la ușă (după ce reușea să evite câinii) și cerând (implorând?) să fie dat jos steagul. Ce ar putea spune? "Domnule, mă insultă"? "Domnule, sunt speriat." Tocmai asta era ideea, să-l insulte. Ideea era să-l sperie.

Își dorea să plece. Să se urce într-un avion. Să fugă de ei toți. Dar unde să se ducă? Peste ocean, pământul era plin de strămoșii lui sfâșiați de câini. Nu acolo îi era locul? Pentru că altfel nu era oare, așa cum îl numise Vinod, după treizeci și trei de ani de observare atentă, un escroc nenorocit?

- De ce nu ai arătat și altora manuscrisul? întrebă Senderovsky.

El și Vinod erau în picioare lângă espressor, privindu-l cum își face abluțiunile matinale înainte de a prepara prima ceașcă de cafea. Trecuseră mai multe zile de când Vinod își lovise prietenul.
- Cunoști oameni din industria editorială. De ce te-ai bazat numai pe părerea mea?
- Mi-ai spus să nu-l trimit, ripostă Vinod. Mi-ai spus că mi-ar distruge cariera încă înainte să înceapă. Mi-ai spus să lucrez la altceva. La un roman amuzant despre cum e să crești în Queens.
- De ce ai avut încredere în mine?
- Pentru că ești din familie.
- Și cine dracu' are încredere în familie? Ai avea încredere în frații tăi să te trateze corect?
- O să împrumut niște bani de la Karen, spuse Vinod, și o să-ți cumpăr o altă sticlă de whiskey și o să-ți repar măsuța.

Oferta pecuniară îl îndureră pe Senderovsky și mai tare. Presupunea că tot ceea ce pierduse Vinod din cauza geloziei lui era nemăsurat. Eu ți-am distrus măsuța, tu mi-ai distrus viața.
- Sunt câteva rânduri în cartea ta, începu Senderovsky. Imediat după ce părinții tăi se sărută pentru prima oară în Grădinile Parimal. Și tatăl e furios a doua zi. E îndrăgostit, dar e furios pentru că - Senderovsky închise ochii pentru a cita - "Ea îi răpise ceea ce crezuse că-l va sprijini toată viața. Caracterul bărbatului singuratic, singurătatea sa apropiată de sfințenie. Oriunde s-ar fi dus, orice țară bogată le-ar fi dat o viză, orice i-ar mai fi dat ea din ființa ei, așa cum cu o clipă înainte îi dăduse buzele umede, nu avea să o ierte niciodată."

Vinod era uluit de memoria lui Senderovsky, cum își amintise până și numele parcului total nesemnificativ unde părinții săi se sărutaseră în Ahmedabad. Citise manuscrisul de mai multe ori de când îl primise? De asta păstrase cutia Teva? Pentru inspirație?
- Și mai erau multe rânduri ca astea, continuă Senderovsky. Multe alte rânduri, pe fiecare pagină. Ai spus adevărul fără să faci pe deșteptul. Tu ți-ai dezvăluit părinții, pe când eu i-am ascuns pe ai mei în umbră. Tot ce am putut a fost să fac pe deșteptul. Să fac pe deșteptul a rentat o vreme.
- Vreau să plec de aici, spuse Vinod.

Luă ceșcuța de espresso, învârti lichidul roșcat din ea și sorbi dintr-o înghițitură conținutul fierbinte.
- Toate astea sunt otrăvite pentru mine acum. Mă simt mai singur cu tine aici decât m-aș simți în studioul meu.
- Nu te întorci la Elmhurst, spuse Senderovsky. Și, cu permisiunea ta, mâine îi trimit agentului meu literar Hotel Solitaire.
- Am petrecut împreună atâția ani de prietenie, spuse Vinod, fără să se spunem un "futu-te" cum trebuie. Așa că dă-mi voie să fiu eu primul care-l spune. Futu-te, Sasha Borisovich Senderovsky. Futu-te pe tine și romanele tale comice idioate și viața ta comică idioată. Îmi găsesc singur un agent.

Cum era de așteptat, nu se simți mai bine folosind aceste cuvinte. Nu făcea decât să le împrumute de la altcineva, de la un vorbitor nativ care avea dreptul să le folosească fără nicio urmă de accent.
- Nu, spuse Senderovsky. Nu pleci. Rămâi aici cu ea. Aici ești în siguranță. Și e mai ușor să te îndrăgostești. Și putem să reparăm chestia asta, tu și cu mine. Dacă te deranjează să-mi vezi fața la masa de seară, poți să mănânci în bungalow-ul ei sau mănânc eu singur în bucătărie.

Vinod își spălă ceașca de espresso în chiuvetă fără să spună un cuvânt. Dar continuară să se adune la cină, toți cei opt locuitori, de parcă aceasta ar fi fost unica cerință a șederii lor acolo: urcatul zilnic al treptelor de cedru, așezarea familiară în jurul mesei (Ed și Actorul schimbaseră de curând locurile, ca acesta din urmă să poată ședea lângă Dee), înclinarea capetelor în semn de apreciere culinară când Ed folosea cele mai recente ingrediente locale apărute la taraba fermei locale, cireșe și dovleac. Dar, așa cum spuneam, domnea o nouă liniște, un semafor al iubirii dintre Karen și Vinod și Dee și Actor, dar mai ales o tăcere sumbră în care locuitorii bungalow-urilor absorbeau ceea ce gazda lor îi făcuse celui mai cumsecade dintre ei.

Numai Nat vorbea continuu, despre BTS și marmote care fac plajă și desenele animate în coreeană la care se uita cu Karen (și acum și cu Vinod), de parcă i-ar fi provocat pe ceilalți să reînceapă conversația. Încerca să-i apere onoarea tatălui ei, să le amintească tuturor că nu exista nimic care să-i facă mai multă plăcere decât vocile iubiților săi oaspeți, chiar și atunci când mâna cu care toasta i se odihnea pe șervet și când ochii îi lunecau peste sosul de cireșe cu care Ed acoperise cotletele de porc.
- Mal i-a spus lui ori "mersul tău e caraghios"! Mal înseamnă cal, și ori e rață. Dar mal mai înseamnă și "cuvinte urâte". De-asta calul spune mereu tot felul de chestii rele. Și de-asta i-a spus lui hama hipopotamul "ce gras ești" și hama a început să plângă.

Mda, își spuse Nat când înțelese că nimeni nu avea să o răsplătească pentru lecția de coreeană. Nu e ușor să fii copil în vremea virusului.

După cină, când Actorul le sugeră Mashei și lui Senderovsky că el și Dee ar trebui să se mute în casa mare (pretinzând că avea nevoie de semnal, acum că intrau în preproducție), iar Senderovsky, Masha și Nat să se mute în Bungalow-ul Petersburg, Senderovsky nu putu decât să mormăie un consimțământ.
- Trebuie să avem grijă să fie fericit acum, îi șopti Senderovsky Mashei în rusă. Aproape că am ajuns unde voiam.

În biroul Mashei, pacienții ruși se bucurau de încleștările zilnice dintre protestatari și poliție de pe tot cuprinsul țării. Niciodată nu ținuseră la țara aceea, imigranții aceștia bătrâni care se delectau cu întregul meniu al ajutorului guvernamental. Fuseseră îngrețoșați de diversitatea ei promiscuă, aproape distruși de primul ei președinte negru, dar acum aveau să și-o ia în sfârșit înapoi.

Pe paginile lor din rețelele de socializare apăreau fotografii ale unor bărbați negri care rânjeau în obiectiv, împreună cu texte agramate în engleză: "Bărbatul acesta... a intrat în cartierul privat Windmere ca să fure o mașină. La omorât în bătaie pe proprietar cu o bâtă, apoi a intrat în casă și la omorât și pe fiu în bătaie cu o bâtă. Asta e tot aia ca să pui genunchi pe gâtul la un om nevinovat... Întreabă-te... de ce ți-e frică să postezi asta!!!"

Și oriunde s-ar fi întors, un bărbat numit Beel Gates îi aștepta cu monstruos de lungul lui ac de vaccinare. Sub pretextul virusului fals împrăștiat de prietenul lui Djordj Tsoris, ochelaristul Beel voia să-i pună cu fundul în sus și să-i "vaccineze" drept în popka, transformându-i în zombie marxiști, fericiți să trăiască într-o societate fără "BĂRBAȚI PUTERNICI ȘI MASCULINI".

O formă specială de ură era rezervată primăriței orașului Chicago, o lesbiană neagră și scundă, măritată cu o femeie albă de un metru optzeci și doi, aceste două "ciudate" socialiste care conduceau "orașul cu cea mai mare criminalitate a negrilor asupra negrilor din America". Oare ce ar fi gândit pacienții despre familia ei? se întreba Masha. Ce ar fi crezut despre Nat? De ce îi ajuta, îi vindeca, le asculta monologurile întortocheate, când ea și sora ei nu cunoscuseră niciodată atâta urâțenie, când nu existase nimeni în familia lor de sfătuit sau de salvat?

În ziua când Actorul îi spuse că nu trebuia să-l mai spele, confirmând că Dee îi răspundea acum la afecțiune, auzise un țiuit în urechi. Suna ca clopotele de biserică din Rusia, anunțând începutul unui viscol. În ziua anterioară, Masha avusese o inițiativă la duș, își descheiase bluza și-și pusese una dintre mâinile lui ude și clăbucite pe sân, pe care el îl strânse o vreme, poate trimițând către publicistul său un semnal de alarmă în codul Morse, și apoi Masha îi luase cealaltă mână și i-o pusese sub fustă, moment în care el se ferise și spusese, cât se poate de prostește, "Dar nu porți niciun fel de lenjerie".

După dușul acela, în timp ce ea se spăla pe mâini, Actorul spusese:
- Vreau să nu mai fiu îndrăgostit. Poți să-mi recomanzi o terapie antidependență?

Masha îi răspunsese că are colegi care l-ar putea ajuta, deși încă se făceau studii asupra efectelor Tröö Emotions, în încercarea de a înțelege în ce categorie de maladii se încadrau efectele algoritmului. El se apropiase de ea cât încă era la chiuvetă, vorbind cu vocea ei calmă și terapeutică, și-și lipise trupul ud și masiv de fusta ei, frecându-se de fesele ei cu mișcări circulare largi, de parcă încă ar fi avut și mai multe de oferit.
- Mulțumesc, Mashenka, spusese el. (Îl învățase diminutivul numelui său.) Ești singura căreia-i pasă de mine.

Și apoi ea se întorsese la casa mare, la biroul ei cu monitorul plin de ruși furioși și vociferanți, se așezase și simțise udătura lui pe fustă, și-i venise să țipe de bucurie în fața tuturor Liubelor și Larelor, fie și numai ca să le arate ce înseamnă să poți simți și altceva în afară de ură.

Și apoi totul se terminase. Soțul ei era implicat, evident, o îndemnase pe Dee să răspundă interesului Actorului, pentru ca scenariul lui să fie acceptat, știind ce avea să însemne asta pentru soția lui și, dacă ne gândim bine, și pentru unul din cei mai buni prieteni ai lui, Ed. Până la urmă, era el cu ceva mai bun decât Larele de pe ecranul ei, mai predispus să empatizeze cu suferința altora?

Actorul o respinsese într-o vineri; asta își amintea bine, pentru că în timpul ritualului ei marrano secret din noaptea aceea, în baia spațioasă de la etaj, își pusese palma deasupra celor două lumânări în timpul lehadlik ner shel Shabbat - palma ei spălătoare de Actor, desigur - și se înfuriase pe flăcări pentru că se stinseseră atât de repede, pentru că nici n-o curățaseră, nici nu refuzaseră s-o lase să simtă durere în altă parte decât în cele patru camere al celui mai problematic mușchi al ei. Deci ne-am folosit unul pe celălalt, spunea insistent vocea ei rusească într-o manieră neterapeutică, pragmatică, în stil Lara. Ne-am folosit unul pe celălalt, și apoi a trebuit să se încheie. Doi oameni care au nevoi, și nevoile au fost satisfăcute. Ce alte fantezii mai avusese? Că o să fugă împreună? Că avea să însemne totul pentru el? Că atunci când totul se va termina, vor lua împreună micul dejun la pat într-un hotel din Los Angeles? Toate relațiile sunt tranzacționale și nimeni niciodată nu oferă mai mult decât e nevoit.

Și acum soțul ei fusese dezvăluit drept trădătorul gelos al celui mai bun prieten al său.
- De ce a vrut tati să ascundă manuscrisul lui Vinod în palatul de iarnă al lui Steve, când toată lumea spune că e așa de bun?
- Nu toată lumea, scumpo. Eu una, de exemplu, nu l-am citit.
- Dar Karen-emo zice...
- Ajunge. Tati nu e perfect, dar nu e atât de rău.

(Grozav, acum îi lua apărarea.)

Deci acum și ea, și soțul ei erau amândoi abandonați și disprețuiți, cel insultat și cel rănit, condamnați la o cabană de patruzeci și cinci de metri pătrați de pe proprietatea lor, singuri printre rahații de șoarece de câmp și urlete de coioți și armele din vecini care se descărcau în afara sezonului de vânătoare, pocnetul acestora apropiindu-se din ce în ce mai mult, până când într-o zi cineva avea să-și recapete curajul și va ținti spre cele două capete cărunte aplecate deasupra samovarului. Da, revoluția avea să ajungă și la ei. Câte revoluții mai trebuiau să trăiască în timpul interminabilei istoricități a vieților lor nenorocite?

Dar lumea coloniștilor era pe punctul de a se schimba irevocabil.
Și, de data aceasta, nu va avea nimic de-a face cu rușii.