Uimitoarea Grace Adams

Fran Littlewood are un master în scriere creativă de la Royal Holloway, Universitatea din Londra. Înainte de obținerea diplomei de master, a lucrat ca jurnalist, inclusiv la The Times. În prezent, locuiește la Londra cu soțul și cele trei fiice ale lor. Uimitoarea Grace Adams este romanul ei de debut.
Blocată în traficul înnebunitor al metropolei, Grace Adams clachează. Nu țipă, nu plânge și nu se ascunde. Pur și simplu, își abandonează mașina în mijlocul vacarmului și pleacă.
Unde?
Se gândește să meargă la fiica sa, care împlinește astăzi 16 ani. Și care refuză s-o vadă. Copila cu care se înțelegea de minune cândva, dar care acum locuiește cu tatăl ei.
Vrea să repare ce au pierdut.
Vrea să ajungă la soțul ei, care i-a trimis actele de divorț. Deși, cândva, i-a legat o mare poveste de dragoste.
Când totul pare pierdut, oare mai ai șansa s-o iei de la capăt? Și dacă un lucru te face să pierzi totul, oare există și ceva care te poate ajuta să-ți recâștigi propria viață? Unde a dispărut Grace cea frumoasă care știe cinci limbi, vorbește fermecător și te cucerește cu umorul ei aparte?

Uimitoarea Grace Adams este povestea unei vieți, a unei relații dintre mamă și fiică, a unei căsnicii, a unei întregi familii, pe fundalul unei singure zile petrecute în nordul Londrei. O călătorie ca un rollercoaster, despre eliberare și descoperire - un omagiu adus femeii.

"Extrem de captivant. Puternic, amuzant și emoționant. L-am devorat." (Paula Hawkins, autoarea bestsellerului Fata din tren)

"Am adorat acest frumos roman de debut! Distractiv, tulburător și uneori absolut sfâșietor, m-a vrăjit până la ultima pagină. O lectură de neuitat." (Liane Moriarty, autoarea bestsellerului Marile minciuni nevinovate)

"Extrem de bine realizat. Vei râde, vei plânge și îți vei înclina capul în semn de recunoaștere. Cu adevărat uimitor." (Sun)

"Este o poveste despre dragoste amețitoare, ambiții zădărnicite, pierderi devastatoare, pericolele cu care se confruntă adolescenții secolului XXI... Littlewood scrie cu fervoare și compasiune despre agoniile atât de credibile prin care trece Grace și despre imposibilitatea de a face față simultan tuturor provocărilor la care ne supune viața modernă. Citește-l și plânge (apoi înveselește-te)." (The Times)


2002

Așezată la măsuța ei pliantă, cu pixurile frumos aliniate, se întreabă de ce naiba a venit. Emoțiile îi strâng stomacul și se simte de parcă ar fi din nou la facultate. Douăzeci și opt de ani, și parcă are iar optsprezece. Deasupra scenei e atârnat un banner din PVC, un fundal galben, presărat cu ilustrații schițate ale unor obiective de referință globale - turnul Eiffel, Taj Mahalul, catedrala Sfântul Vasile din Moscova - și cu litere verzi, groase, cuvintele "Poliglotul anului 2002". O convenție a tocilarilor, așa îi zice Marc - îi zicea, s-a corectat Grace, fiindcă acum Marc aparține trecutului; nu mai sunt împreună.
- Cred că ai să descoperi că e o convenție a geniilor, îi spusese ea, lipind pe frigider formularul de înscriere și ridicând degetul mijlociu, tot cu spatele la el.

Câteva scaune mai încolo îl vede pe bărbatul în pulover negru cu găuri la încheieturi, pe care îl remarcase la înscriere. E mai tânăr ca ea, presupune, poate cu vreo doi ani. Dar e singura persoană normală de acolo. Chiar atunci, el se apleacă spre ea de parcă gândurile i-ar fi scăpat cumva din lăcașul minții.
- Nu te supăra, salut...

Văzut de aproape, are obraji extraordinar de scobiți și o mandibulă în formă de L; ai putea măsura un unghi de 90 de grade cu ea. Părul îi pleacă în mai multe direcții deodată, dar ochii lui căprui sunt fixați pe ea.
- Ai cumva un pix? o întreabă.

Grace se uită în jos, la abundența de pe masa ei pliantă și o clipă se întreabă dacă glumește. Are pixuri albastre, negre și roșii, un set de markere și trei creioane HB. Brusc, se simte ca o tocilară ridicolă.
- Așa se pare, îi răspunde. Servește-te.

El îi zâmbește, se întinde mai tare peste scaune și îi studiază masa. O face pe îndelete, meticulos și ea are din nou impresia că face mișto de ea.
- Am să aleg Bicul albastru, decide el în cele din urmă.
- Clasic.

Îl ia de pe masă și i-l întinde.
- Aprob.

El începe să râdă și îi mulțumește. Apoi bate cu pixul în palmă de două ori, de parcă îl încearcă. Are degete frumoase, observă Grace. Lungi, cu unghii pătrate, tăiate scurt.

Se lasă pe spătarul scaunului și se apleacă imediat în față, de parcă l-ar fi înțepat ceva în spate.
- Apropo, eu sunt Ben.
- Grace.

Simte cum i se ridică sângele în obraji când își rostește numele.

O salvează țiuitul microfoniei de la sistemul de sunet. Pe scenă a urcat acum un bărbat care își face de lucru cu microfonul. E foarte bronzat, îmbrăcat în costum de in și arată de parcă ar fi ieșit din cartea Un an în Provence. Bate în microfon o dată, de două ori și își drege glasul.
- Bun-venit tuturor, spune bărbatul și își lipește palmele a rugăciune. Și felicitări că ați ajuns până în această etapă. Mă numesc David Turner, iar voi sunteți printre cei mai buni lingviști din țară.

Grace îi aruncă o privire bărbatului în pulover negru. Acesta ridică puțin din sprâncene; îi răspunde căscând ochii exagerat.
-...ceea ce înseamnă că ați fost selectați pe baza valorii înregistrărilor voastre video și nu mă feresc să vă spun că standardul din anul acesta e extrem de înalt. Avem aici participanți cu vârste de la douăzeci și trei la șaptezeci și patru de ani și din toate colțurile Regatului Unit, fapt care, cred că suntem cu toții de acord, e fantastic. Bun, deci în această dimineață vor avea loc discuții introductive și avem pregătiți și o serie de invitați incredibil de interesanți care vor susține prelegeri. Dar adevărata distracție începe după-amiază!

Își aruncă pumnul în sus și în încăpere se aud râsete răzlețe.
- Știu că toți suntem nerăbdători să-i dăm drumul, așa că nu îmi mai rămâne decât să vă urez...

Se oprește și face cu ochiul. Grace îl vede clar că face cu ochiul.
-... bonne chance, buena suerte, viel erfolg, udachi, held og lykke^[i]

Grace se întoarce spre bărbatul în pulover negru și îi face teatral cu ochiul.
- Succes! îi urează.
- Și ție.

Îi face și el cu ochiul, cu o expresie serioasă.

Prânzul se servește la cantină. E vacanță și campusul e straniu de gol. Lui Grace nu îi e foame, dar alege un cartof umplut cât o cărămidă și niște salată muribundă, apoi o așteaptă pe femeia aflată la coadă în spatele ei ca să aibă cu cine sta la masă. În scurt timp, sunt înconjurate la masa lor de... ce să mai... tocilari. Discuția virează spre conjugări și chirilice și klingoniană, iar ea nu se poate abține să nu soarbă fiecare cuvințel. E pierdută în lingvistică, dar chiar și așa e conștientă că, din când în când, bărbatul în pulover negru cu găuri în mâneci se uită spre ea din cealaltă parte a cantinei.

După-amiaza trece într-un iureș amețitor de dueluri lingvistice și ea e în elementul ei - rupe tot. Le dă clasă tuturor în franceză, spaniolă, japoneză, rusă, olandeză. Au probe de pronunție contracronometru - lectura la prima vedere a o sută de expresii în zece minute, traducere simultană și dezbaterea critică a unor întrebări la prima vedere, la care au doar șaizeci de secunde să răspundă. Încearcă toți să învețe limba română într-o oră. Grace a dispărut și creierul ei, trupul ei canalizează cuvintele. A învățat și a tot învățat pentru acest moment. Și-a dedicat proverbialele zece mii de ore pentru a stăpâni aceste limbi, dar pentru ea e ușor. E ca și cum cuvintele, propozițiile, structurile lingvistice erau acolo dintotdeauna, ascunse în cortexul ei cerebral și ea nu trebuia decât să le excaveze. Presupune că și ceilalți concurenți simt același lucru, fiindcă bărbatul în costum de in - David - are dreptate: toți sunt competitori aprigi. De trei ani încoace, a fost cât pe ce să se înscrie în fiecare an la concurs, dar de fiecare dată a oprit-o ceva, senzația că poate nu era suficient de bună. Anul trecut a completat chiar și formularul, dar până la urmă nu l-a trimis. Acum, că e aici, nu-i vine să creadă că s-a descurajat singură să vină până acum. Și deodată, asta își dorește. Își dorește mai mult decât orice să câștige.

Când ajunge la barul sindicatului studenților, unde se va ține ceremonia de premiere, el e deja acolo. Miroase a fum stătut și dezinfectant și, precum câinele lui Pavlov, lui Grace i se face imediat poftă de ceva de băut. Ezită la intrare și bărbatul, Ben, îi face semn să vină lângă el și se dă mai încolo să îi facă loc să se așeze. Apoi scoate din buzunar pixul ei albastru și i-l dă.
- Mulțumesc, spune. Talismanul meu secret. Le Bic bleu^[ii].
- Ha! Sper că a avut efect.

Pixul e cald de la mâna lui și ei îi vine deodată să și-l lipească de față, să inhaleze locul atins de degetele lui.

Pe masă e vin și ea își umple paharul, apoi îi întinde lui sticla.
- Am senzația că ar trebui să bem snakebite & black.
- Absolut de acord. Sau poșircă de bere germană caldă.

Mesele din jurul lor încep să se umple. Îi face cu mâna consultantei de recrutări de la Cambridge, cu care a stat la masă la prânz. David Turner se instalează în fața încăperii, iar pe bar, în spatele lui, se află un trofeu argintiu.
- Și? Cum te-ai descurcat? întreabă Ben.
- Binișor, cred. Tu?
- Mda.

Dă din cap.
- Mda? repetă ea râzând. Ce înseamnă "mda"?
- A-șaaaaa... suntem puțin în întârziere, deci să începem.

David Turner ridică vocea să acopere zgomotul discuțiilor.
- Vă mulțumesc din nou tuturor pentru participare. Îmi face mare plăcere să vă spun...

Încearcă să se concentreze la anunț, dar Grace e sigură că simte privirea fierbinte a lui Ben pe obrazul ei. Așa, aproape de el, îi simte și mirosul. Un miros natural, alb, care o face să se gândească la iarnă.
-...așa că o să trec direct la subiect, cu ocupantul locului trei.

David Turner își pune palmele streașină la ochi și se uită prin încăpere. Acum i-a atras atenția. Grace rămâne nemișcată.
- Ariel Jones, unde ești?

Aplaudă amândoi întorși spre capătul încăperii, unde bărbatul subțirel cu o mustață nepotrivită își acceptă premiul și poate că de vină e vinul care i s-a urcat direct la cap, dar are senzația bizară că a mai trăit odată acest moment.
-...iar pe locul doi, cu un scor de o sută șaizeci și trei, câștigătorul unui card-cadou de o sută de lire de la librăriile Foyle...

David Turner își consultă foaia.
-...e Ben Kerr. Bravo!

Bărbatul în pulover negru se ridică aruncându-i iute o privire și o strâmbătură surprinsă, apoi se duce să își ia premiul. Ceva se trezește la viață în ea și nu înțelege ce. Îi zvâcnesc palmele de atâta aplaudat și se bucură pentru el, zău că da. Pare un tip drăguț, dar în același timp nu îi place ideea că a obținut punctaj mai mare ca ea la concursul ăsta. Și habar nu are de ce contează așa de mult pentru ea, ce încearcă să dovedească, fiindcă e doar un concurs insignifiant și stupid și...
-...iar titlul de Poliglot al anului, cu un incredibil punctaj de o sută șaizeci și patru de puncte, adică la doar un punct distanță, doamnelor și domnilor, de stimatul nostru loc doi... îi revine lui Grace Adams. Multe, multe felicitări, Grace. Ai tot respectul nostru!

Îi ia câteva secunde să proceseze faptul că David Turner i-a rostit numele. Toată lumea din barul studențesc se răsucește în scaun.
- Hai, Grace, vino încoace! strigă David Turner.

Și când se ridică în picioare, toată lumea se uită la ea. Fiindcă a câștigat. A venit să câștige și să dea naiba dacă nu a câștigat. Se duce în fața încăperii, încercând fără succes să păstreze o expresie impasibilă pe față. Își dă seama că ziua aceasta i-a umplut sufletul. A făcut-o fericită. Și e prima dată că se simte așa de când Marc - de când ea și Marc - au decis că relația lor se încheiase. De fapt, de cu mult înainte de asta.

Cineva îi dă un pahar cu șampanie și i se înmânează un trofeu argintiu. Mai e și un plic, dar are mâinile ocupate și nu îl poate lua.
- Ei bine, continuă David Turner îndoind plicul, pot să îți spun că datorită minunaților noștri prieteni de la Language Matters ai câștigat un weekend pentru doi la superbul hotel Kerensa din Cornwall...

Grace nu își dă seama cât durează până se risipește mulțimea din jurul ei. A zâmbit și iar a zâmbit, a băut și iar a băut, și o doare fața de efort, apoi deodată, au rămas doar ea cu bărbatul în pulover negru cu găuri la manșete, unul lângă altul la bar.
- Știam că tu aveai să fii câștigătoarea.

Își înclină tot trupul către ea, de mai că se ating.
- De cum am văzut toate pixurile alea aliniate pe masă, ca o mică armată de papetărie, am știut că pierdusem. La diferență de un singur punct, totuși.

Face cu limba un zgomot ca un clic.
- Îți suflu în ceafă.

Dintr-o sticlă de pe bar, Grace își toarnă vin roșu în paharul de șampanie.
- Of, fir-ar să fie, măcar să fi primit și tu drept premiu un voucher de la Marks & Spencer. Știi că îți trebuie un pulover nou, da?
- Asta a fost bună, Grace.

Și ceva din felul în care îi folosește el numele așa... de parcă ar cunoaște-o, îi topește măruntaiele.
- Și zi așa, un weekend la un hotel de fițe... nu e rău deloc.
- Mda. Chestia e că nu mă pot duce.
- Ce? De ce nu?
- Nu am cu cine.

Grace își pune paharul pe bar.
- Bine, îmi dau seama cum sună, dar m-am despărțit acum o lună de prietenul meu. Toată lumea e... Ajungem la vârsta aia, știi tu...

Lasă fraza neterminată, nu vrea să se gândească la asta.
- Nasol. Îmi pare rău.
- Ei, aia e.

Ridică din umeri.
- Deși ar fi fost mai nasol dacă rămâneam împreună. Eu nu vreau copii și s-a dovedit a fi un obstacol de nedepășit.

Cel puțin, așa dăduse de înțeles Marc. Dar acum, gândindu-se la seara aceea oribilă de la restaurantul etiopian din Kentish Town, Grace știe că și dacă ar fi zis că își dorește cu disperare să întemeieze o familie, tot ar fi fost răspunsul greșit. Îmi pare rău, scumpo, îi spusese el privind-o în ochi de pe cealaltă parte a măsuței. Te iubesc, dar nu cred că mai pot continua așa. O spusese pe tonul unui veterinar care o sfătuia să eutanasieze un animal de companie bolnav. Mâncau lipie injera cu tocană de carne, iar ea și-a stăpânit cu greu impulsul de a se apleca peste masă ca să-i întindă mâncarea pe toată mutra excesiv de îngrijorată. Orice, numai să alunge senzația aia de prăbușire în gol pe care o simțea în piept.

Scăpase ca prin urechile acului, știe bine, chiar dacă nu o și simte, fiindcă fuseseră și altele cât au locuit împreună. Așa bănuiește; în adâncul sufletului știe sigur. El nici măcar nu prea și-a bătut capul să fie discret, dar ea a ales să nu vadă. Era dependentă de el, ca o proastă, iar până la urmă s-a dovedit că el nu ținea cine știe ce la ea, așa că uite cum s-au dus trei ani pe apa Sâmbetei.

Lângă ea, Ben își drege glasul.
- Scuze, spune ea, clipind. Să mor eu dacă am cea mai vagă idee de ce ți-am zis.
- Fiindcă a fost o zi lungă? sugerează el, iar ea începe să râdă.
- A fost o zi lungă. Și sunt pilită zdravăn.
- Cine-ar fi crezut că o să fie așa un chef nebun?

Atunci se uită unul la altul și ea descoperă că nu vrea să-și mai ia ochii de la el. Aerul din jurul lor pare cumva instabil. De parcă ceva a făcut lumea să își piardă brusc echilibrul.
- Am putea să împărțim premiul.

Cuvintele îi ies de pe buze înainte să aibă timp creierul să le proceseze.
- Păi, pe bune acum, am fost doar la un punct diferență. Am câștigat eu, dar la fel de bine ai fi putut câștiga și tu.

Își ia plicul de pe bar și i-l flutură sub nas.
- Vrei să vii cu mine?

De cum a spus-o, nu-i vine să creadă că a făcut așa ceva. Vrea să ia vorbele înapoi, dar în același timp, nu vrea. O părticică din ea își spune Zarurile au fost aruncate.

Bărbatul în pulover negru își trece mâna prin păr și o studiază atent.
- Bine, răspunde el după o pauză. De ce nu?
- Bine, repetă și ea, dând din cap, de parcă încearcă să interpreteze cuvintele lui.
- Mă rog, aș prefera trofeul, dar dacă tot ce-mi oferi e celălalt premiu...

Și acum râd amândoi la gândul nebuniei ăsteia pe care o propun. Un râs dezlănțuit, sălbatic, la limita isteriei, fiindcă în clipa aceea, știu amândoi că o vor face. Știu - cu toată superba certitudine a unui verb regulat - că se va întâmpla.

Acum

Grace încă strânge în pumn cheile de la mașină, cu aruncătorul de flăcări al soarelui îndreptat spre ceafa ei, când își dă seama că o să meargă pe jos până acolo. Aude mârâitul traficului oprit o stradă mai încolo, cu claxoanele țipând de parcă e zi de paradă, iar ușurarea pe care o simte mergând, mergând pur și simplu pe picioarele ei după îmbâcseala sufocantă din mașină, e uriașă. E eliberatoare. O taie prin aleea dintre localul cu pui jamaican și magazinul de feronerie, care o va scoate în drumul principal. În ciuda desenelor de pe ziduri, a buruienilor încâlcite și a mirosului dulce-prăfuit de pișat pârjolit de soare, gândește cu o claritate pe care nu a mai avut-o de zile, de săptămâni în șir, poate chiar mai mult. Va merge pe jos până acolo, până la apartamentul lui Ben din cealaltă parte a Londrei, să ducă tortul fiicei ei, la împlinirea celor șaisprezece ani. Asta o să facă. Fără probleme.

Trebuie doar să îl ia - ofranda de două sute de lire, care pare mai degrabă mită. E invitația pe care ea nu a primit-o și cu care va apărea triumfătoare, ca și cum ea ar fi blestemul dintr-un basm sucit, vrăjitoarea cea rea.
- Nu!

Cuvântul țâșnește din ea acolo, în alee, de parcă ar fi o nebună care vorbește singură. Nu o să fie așa. Tortul acesta e un gest de iubire și Lotte va înțelege. Cu siguranță. Și o va ierta.