Cioran sau ispita nazismului

Cu toată admirația pe care o au cititorii din România și din Franța pentru opera lui Cioran, scrierile sale de extremă dreaptă, favorabile Germaniei naziste, din anii '30, rămân un motiv de stupefacție. Julien Santa Cruz analizează peste o sută de articole și câteva dintre lucrările de tinerețe ale filosofului pentru a înțelege acest moment exaltat și isteric din biografia sa. Orientarea fascizantă a tânărului Cioran nu poate fi explicată doar printr-o lipsă de maturitate și prin circumstanțele în care se afla, ci ține de gustul său pronunțat pentru lipsa de măsură și de o paradigmă de gândire ostilă democrației. Nu este vorba de o adevărată adeziune ideologică la tezele hitleriste, ci mai degrabă de un răspuns prin violența verbului la sentimentul golului, la chinurile identitare și metafizice care-l asaltau pe Cioran în acea perioadă. Julien Santa Cruz, profesor de istorie, identifică în lucrarea de față originea și cheia faimosului nihilism cioranian. Astfel se înțelege mai bine profunzimea scepticismului filosofului și alegerea etică a renunțării ulterioare la orice formă de angajament față de o idee, de orice natură ar fi aceasta.


Bucuria unei transformări


Așa începe Scrisoarea germană scrisă în noiembrie 1933, la o lună după ce tânărul Cioran, în vârstă de douăzeci și doi de ani, ajunge în țara barbarilor. E limpede că a găsit în această Germanie în schimbare o situație capabilă să-i canalizeze nihilismul, ba chiar să-l transforme, în sensul unei afirmări mondene, al unui angajament asumat, nu pentru o doctrină, ci pentru un elan vital a priori irezistibil.

Chestiunea politică a fost multă vreme ținta disprețului tânărului român - de unde și ușurința avantajoasă cu care acesta a putut să eticheteze drept anarhist clocotul său juvenil. Ca divertisment în sens pascalian, politica era considerată de către filosof drept o activitate superficială, străină de problemele vitale ale existenței care îl obsedau. Desolidarizată de orice grijă metafizică, politica era nedemnă să figureze în lista preocupărilor unui om problematic, așa cum se caracteriza pe sine însuși. În ianuarie 1933, Cioran se plângea în continuare, cu intransigența obișnuită, de superficialitatea chestiunii politice din România și de caracterul artificial al pretinselor idealuri care se băteau cap în cap:

În această profesiune obscură de credință antipolitică ni se dezvăluie orientarea inflexibilă a gândirii sale: sentimentul inexpugnabil al irealității tuturor lucrurilor, indisolubil legat de intuiția că existența n-a fost niciodată altceva decât o simplă mascaradă, iar consistența aparentă a agitației omului, o compensație deșartă și goală.

Tânărul Cioran a refuzat și a detensionat seriozitatea atribuită de obicei chestiunii politice: aceasta țintește mereu prea jos și se împotmolește în substanța vulgară a iluziilor cotidiene. Activitate utilă, politica îi răpește individului concentrarea pe sine însuși. Stupidă și alienantă, ruptă de viața interioară, politica gestionează un domeniu extern monadei individuale, confruntate cu durerea existenței. Cei pe care îi acaparează sunt sustrași propriului eu și se lasă pradă unui simulacru de existență, ca să nu moară de plictiseală. Pentru că nu reprezintă pe nimeni altceva decât pe sine, sfera politică este un simptom al separării moderne a omului de el însuși. Pe scurt, politica este un spectacol care îl îndepărtează întotdeauna pe om de esența tragică a condiției sale, îl împiedică să se înțeleagă pe sine într-o unitate individuală și creatoare. Nenorocirea lumii nu poate fi anulată prin intermediul propunerilor ideologice, care nu sunt niciodată îndeajuns și cărora le lipsește esențialul: agonia individului, zdrobit de chinurile unei creații ratate, dislocat într-o lume haotică și aberantă, pradă voracității timpului. Cioran, care ajunge uneori la un grotesc discursiv, se concentrează asupra pretențiilor metafizice care îi interzic să cedeze platitudinilor obișnuite ale simțului comun.

Astfel înțelegem că lipsa unui angajament efectiv din partea lui își are baza nu într-o formă de ezitare sau de repulsie față de acțiune, ci în disprețul unui intelectual obsedat de întâietatea spirituală, înțeleasă ca formă de autocontemplare interioară. De altfel, amicii lui din "tânăra generație" românească, inițial apolitici, nu începuseră încă, în marea majoritate, trecerea la preocuparea de a regenera națiunea printr-un angajament politic, mai mult sau mai puțin asumat, alături de Garda de Fier.

Cu toate acestea, conversiunea hotărâtă a lui Cioran la politică s-a produs în Germania, dar la o politică amplificată și ridicată la un nivel superior. Exaltat de atmosfera complet irațională existentă în Germania hitleristă, Cioran a trecut de la dezgustul față de chestiunea politică la fascinația pentru aceasta. Pentru că în Germania era în joc ceva fundamental. Politica nu i-a mai părut a fi un spațiu de confruntări sterile, pentru exercitarea unei puteri nesigure, ci un spirit. Activismul politic nazist era însoțit de o ardoare spirituală opacă și dezordonată, îndeajuns de densă încât să excite nervii tânărului, deja întinși la maximum. Tânărul intelectual român a cedat, în timpul șederii sale la Berlin, în inima vortexului totalitar, mai mult expansiunii nesfârșite a politicii decât estetizării acesteia.

Cioran a fost cu siguranță uluit de politizarea totală a unei țări întregi. Poate că a fost singura perioadă din viața lui când acest nehotărât s-a decis să-și contrarieze singurătatea despre care pretindea că este cosmică, printr-o implicare simbolică, pe măsura obsesiilor sale.

Este limpede că l-a subjugat capacitatea hitlerismului de a se desfășura și de a se impune în sânul societății germane ca o operă totală. Tensiunea imperialistă a mișcării l-a făcut să prevadă posibilitatea unei întorsături decisive în mersul lucrurilor, o eliminare a agoniei indolente a epocii respective. Banalitatea politicului era depășită prin reînnoirea unei credințe atotputernice. Politicul devenise, dintr-un fenomen periferic, unul central, prin capacitatea de a invada tot spectrul practicilor de exprimare și structurale ale unei societăți. Astfel, Germania nazistă scăpa de "nulitatea iremediabilă" specifică democrațiilor. Concentrată pe ea însăși și fără vreo implicare în diversele componente ale societății, politica este lipsită de forța de a convinge. Invers, atunci când este pusă în poziția de încastrare în toate activitățile și toate normele, ea acționează din interior, le manipulează și le stăpânește după bunul plac, într-o mișcare unidirecțională, le pliază voinței sale și le izgonește într-un spațiu secundar, derivat din al său, dezvăluind în același timp stratagema arhitecturii sociale:

Politica încetează să mai existe ca sferă separată, ea guvernează și leagă cu atât mai bine toate capacitățile ființei-colective, care este reunită din nou într-o totalitate organică. Hitlerismul, conform părerii lui Cioran, ridică politica la statutul de comandament structural al unei națiuni. Este o provocare metapolitică de o amploare nemaiîntâlnită, despre care Cioran se gândea să mărturisească și căreia i-a adus un omagiu prin articolele sale înfierbântate.

Promisiunea a ceea ce e mai rău

Calitatea fundamentală a efortului de reconstruire existent atunci în Germania nu era neapărat reprezentată de noua societate pe care erau chemați s-o construiască, într-un elan perturbator, și care divorța de civilizația europeană extenuată, fără vreo altă perspectivă decât aceea a unei staze fără sfârșit. În hitlerism, negarea, înțeleasă ca virtute purificatoare, găsea o aplicare empirică vizibilă și de amploare prin efectele sale. Decadența unei modernități mumificate în cămașa de forță a valorilor golite de sens, ruptă de orice creativitate regeneratoare, avea să fie depășită cu ajutorul unei negații neîngrădite. În Germania apăruse o priveliște insolită, deschisă către ce era mai rău și deci către reapariția unei odisee accelerate.

Cioran a trecut la fapte: a aderat la ceea ce, în opinia sa, constituia dovada unui cutremur, a unei unde de șoc care contribuia la o discontinuitate importantă. Istoria era relansată. A resimțit, în compania bestiilor blonde din universitățile germane, de pe străzi și din cafenele, dincolo de diversitatea confuză a magmei ideologice, încrederea unei națiuni în ea însăși. Martor subjugat de această metamorfoză, câștigat de o ambianță explozivă și agresivă, pe care o căutase în zadar în propria țară, Cioran vede în Hitler un monstru cu o putere carismatică fără egal. Hitler întruchipa afirmarea unui popor, încrederea acestuia într-un destin excepțional.

Da, Cioran a fost hitlerist. Dar ce înseamnă asta? Că a adoptat doctrina rasistă a stăpânului Germaniei? Sau că a făcut din persoana lui Hitler un idol, din intențiile sale de regenerare a culturii, a Europei, o necesitate ideologică înscrisă în legile naturii? Ar însemna să scăpăm din vedere esența entuziasmului scriitorului. Ce l-a mișcat nu a fost o ideologie, ci energia pasiunii germane. Se minuna de acest fanatism colectiv prin care un popor era absorbit, electrizat de atracția magnetică a unui șef. Și-a dat seama de amploarea acesteia într-o scenă incredibilă de devoțiune față de Führer, dovada clară a posibilității de a urni o masă atrasă ca de un magnet de o dorință obscură de fuziune:

Această tetanizare a conștiinței germane a avut efectul unei revelații, care l-a convertit cu zel la barbaria hitleristă, înțeleasă ca un potențial de atracție mesianică exercitată asupra unui popor întreg. Fascinat de această tensiune cristalizată de către și asupra unui singur om, Cioran n-a rezistat tentației de a-i ceda. El a văzut în Germania galvanizată o forță mistică aptă de a transcende epuizarea lumii moderne.

Iraționalismul propovăduit de Cioran, până atunci abstract, s-a deplasat din sfera intuitivă în realitatea concretă. Aici, în întâlnirea dintre o mișcare barbară și un popor, s-a produs improbabilul: conexiunea politicului la vital, legătura sa fatală cu organicul. Din politizarea integrală izvora puterea vieții. Hitlerismul avea drept avantaj misiunea de a convoca și de a consacra dimensiunea irațională a vieții, de a o ridica pe o poziție de suveranitate hegemonică.

Prin Hitler, avea loc o întrunire colectivă pentru izbucnirea irațională a vieții, pentru posibilitățile fără limită ale acesteia, fără verificările de rigoare prin categoriile alienante ale conștiinței și moralei. Barbaria, lăudată de luni bune într-un mod eteric, își găsise locul unei ecloziuni fizice: Germania nazistă.

Cel care nu credea în nimic s-a hotărât, printr-o intoxicare voită, să creadă în delirul hitlerist, să-l topească în delirul propriilor obsesii. Această coluziune spirituală l-a împins pe Cioran să facă, fără nicio reținere, apologia Germaniei totalitare. Vraja se amestecă cu înclinațiile spontane cu care unui individ îi place să se confrunte sau nu, dar intensitatea vrăjii e dictată de posedarea obscură exercitată de voința de a crede, încăpățânată în a se implica în ceva, cu orice preț, pentru a nu dispărea. Putem spune despre Germania, pe drept cuvânt, că a acționat asemenea unei găuri negre asupra lui Cioran, dar și faptul că acesta a căutat-o cu disperare și în cele din urmă a provocat aspirația irezistibilă în vortexul ei, fără a mai putea scăpa.

La fel cum misticismul religios include întotdeauna amenințarea posibilă de a cădea în erezie și un risc de a comite un sacrilegiu, pentru că adeptul misticismului caută să îl atingă pe Dumnezeu cât mai aproape, e posibil ca și Cioran să fi văzut în această Germanie mesianică o promisiune de erezie politică salvatoare, speranța unui punct de contact cu zona interzisă omului căzut, aceea a unei beatitudini sinonime cu o uitare existențială în lumea de jos. Să te dai uitării în demență, să te consumi în ea, pentru a nu fi nevoit să trăiești Căderea. Totuși nimicul a rămas în continuare la linia orizontului, ca un remediu împotriva ispitei de a se lăsa prins de către monstru. Ce-a citit Cioran în Germania? Pe maeștrii budiști. După cum a mărturisit el însuși, încerca astfel să alunge atracția magnetică a hitlerismului.

Hitlerismul ca "stil de viață"?

Quid conținutul efectiv al politicii naziste, dimensiunea sa dictatorială și rasistă pe față? Aici se interpune un contraargument cu greutate față de pledoaria hitleristă, pe care Cioran l-a respins fără tergiversări sau prefăcătorii:

Eliberat de căutarea Binelui, specifică tradiției occidentale, Cioran a părăsit registrul a ceea ce este drept, confundat cu exigența adevărului. Doar pasiunea avea valoare, înțeleasă ca o voință de voință, desprinsă de rațiune, adică îndemnul la hybris, pe care îl condamnaseră deja grecii antici. N-avea nicio importanță teoria limitată sau imbecilitatea infernală a maeștrilor germani, Cioran exalta intensitatea transformatoare a experienței în curs de desfășurare. Judecata rațiunii pierea în fața remodelării irezistibile a unei națiuni întregi. Conform interpretării sale, de încercare de a reintra în posesia resurselor culturale germane pentru un viitor unic, sub pecetea puterii, spiritul german își era suficient sieși, pentru a judeca extraordinara dictatură hitleristă. Împotriva nebuniei spirituale și politice intolerabile a democrațiilor, acest regim al morților-vii, zguduirea adusă de o putere exorbitantă și hotărâtă să crească ar fi dus la o ruptură euforizantă. Lucru minunat, acest extremism politic, tocmai din pricina narcisismului său etnocultural suprematist, câștiga fervoarea pasională a unui popor.

Nazismul nu trebuia să răspundă de actele și motivațiile sale în fața tribunalului moralității umaniste, pentru că el corespundea unei necesități istorice: era o fatalitate. Hitlerismul era, desigur, pentru Cioran, o reacție la moartea psihologică și culturală a epocii. Era un răspuns la atrofierea resurselor creatoare ale unui conținut fără orizont, care avea să se zdrobească într-o istorie stagnantă și haotică. În osmoză cu spiritul german, nazismul era singura configurație posibilă a Germaniei viitoare. Sub tirania hitleristă, Germania trăită și interiorizată de Cioran a fost asemănătoare unui spațiu geo-istoric imaginar, care își trăgea forța de atracție dintr-o interpretare aproape suprarealistă, suprapusă unor divagații depresive. Ce înfățișa această Germanie dacă nu o fantasmă a misticii puterii, actualizată într-o formă politizată extremă și aureolată de calitatea autenticității? Fenomenul Hitler nu se argumentează și nici nu se justifică. În sine și pentru sine, el era această necesitate ireductibilă la orice determinare exogenă:

Acest stil de viață a luat forma unei climatologii integrale, care umple trupurile și sufletele unei comunități naționale sigure pe poziția sa în vârful lumii, în legătură cu lumea de dincolo, invizibilă, cea a cauzei finale și triumfătoare a Istoriei. Iraționalul devine stimmung, adică tonalitatea stării de spirit fundamentale a acestui moment german.

Oricât de dezlănțuit i-a fost entuziasmul, Cioran nu a simțit niciodată că aparține acestei euforii pur germane. Străin de drept, el a rămas mereu așa și n-a putut niciodată, nici măcar în imaginație, să simtă că ar face parte din comunitatea Volk-ului. Avea deja statutul de exilat, ca pe un fatum propriu. Hitlerismul nu-i părea un program sau un model translocabil într-o altă cultură: fiind de esență exclusiv germană, el n-ar fi putut fi altceva decât arătarea unei căi originale și naționale, care divorța de resemnarea indolentă a spiritului democratic și liberal. Sub impulsul hitlerist, se construia în Germania o operă de distrugere creatoare, care promitea o sciziune decisivă; acest lucru era lăudat de Cioran, atunci când vorbea despre mesianismul german:

Uimit de forța orgoliului german, Cioran n-a intenționat niciodată să facă din acest mesianism ceva rațional, ci dimpotrivă, să-i justifice expresia dementă și, dacă era cu putință, să exagereze și mai mult caracterul său eliminatoriu.

Francezul Cioran, adesea disprețuitor față de propriul trecut, va regreta alegerea făcută, nu fără o anumită condescendență față de acest popor german care fusese obiectul adulației sale în tinerețe. Fără îndoială onest, se va învinovăți pentru sentimentele excesive de care s-a lăsat cuprins în acea perioadă, simptome ale idealizării lipsite de fundament a unei națiuni ermetice la orice asimilare de către un corp străin:

Această remușcare tardivă și lăcrămoasă reflectă foarte bine această chemare irezistibilă față de celălalt, pe care îl întruchipa Germania nazistă. A fost atât de atras de această Germanie barbară și de acest conformism al unei supuneri gregare față de autoritatea unui stăpân, percepută atunci drept o voință unică și infailibilă a unui popor, pentru că această Germanie a rămas pentru el misterioasă și de neînțeles. Să fii german - să fii aspirat de forța unui naționalism narcisic lipsit de măsură - nu-i era accesibil, așa că s-a lăsat îmbătat asemenea unui spectator invidios pe faptul că nu poate să fie și el pe scenă, și nu orice scenă. A trăit, în această Germanie aflată într-o tensiune maximă și în regizorul ei demiurgic, promisiunea unui seism demn de cele mai mărețe episoade ale Istoriei. Germania îl trimitea înapoi la mizeria lui, a lui și a țării sale, o glumă botezată România.

Aflat într-un război de apărare a pozițiilor împotriva tuturor formelor de idealizare politică sau doctrinară, scriitorul s-a atașat în mod paradoxal de politica hitleristă cu zelul arogant al unui proaspăt convertit. Un acord timid ar fi însemnat o capitulare și supunerea la un ideal limitat. Astfel formulele incisive, încărcate de neînțelegeri ulterioare, au umplut articolele din perioada germană. Stilistica trebuia să fie la înălțimea monstruosului care se petrecea, iar fraza, contaminată de real, la fel de feroce ca și acesta, pentru a prelungi efectul de siderare. Doar amplificarea produsă de un verb tunător și implacabil, transferând abrupt sentimentele blasfematoare ale tânărului filosof, era capabilă să surprindă din interior gestul hitlerist barbar și să-l însoțească.

Pentru Cioran, hitlerismul și-a primit acordul de onorabilitate prin proba faptelor. Astfel, legitimitatea ultimă a mișcării naziste a fost sancționată de "Noaptea cuțitelor lungi"4. Departe de a fi dezgustat sau de a-și pierde simpatia pentru dictatura germană, evenimentul i-a întărit acordul dat noului regim și șefului acestuia. Acest episod sanctificator valida, în opinia lui, și deci a Istoriei indiferente față de căldicei, faptul că demersul hitlerist era unul valabil:

Acordul practicilor cu furia discursului se săvârșise. Cioran, antiumanist consecvent, mărturisește că este îngrețoșat de dulcegăria reacțiilor ofuscate la anunțul evenimentului. "Umanitarismul este mai mult decât o iluzie, iar pacifismul este o simplă masturbație politică" (ibid.). Ce să faci cu mila când crezi că ești martor la împlinirea apariției unei noi lumi? Cât cântărește viața unui om, viața unor paraziți, în comparație cu învierea unui destin? Istoria a trecut mereu și trebuie să treacă în continuare prin hemoragia omenirii. Viața omului n-ar trebui să fie o valoare sacră și respectul față de ea o inhibiție pentru acțiune.

Există alte porunci mai cruciale și mai imperioase decât cea de a proteja viața unor mediocri ambițioși, cum ar fi dorința de a zdrobi orice valență contestatară față de un ordin politic dictatorial, cu scopuri supreme. Abandonul oricărei compasiuni paralizante se justifică pe deplin. Din punct de vedere etic, refuzul de a-ți fi milă sau de a tergiversa în numele unui moralism umanitar se impune ca regulă de conștiință a priori. "Dezgustul de om își găsește o legitimare atât de grozavă, încât nu te poate impresiona moartea câtorva nulități" (ibid.). Se înțelege, așadar, că dreptul la viață nu era o mantra pentru tânărul român. Mai trebuie însă să precizăm faptul că asentimentul față de acest asasinat politic "de sacrificiu" era determinat de calitatea victimelor, acei perturbatori de neiertat din sânul dinamicii hitleriste înseși. În schimb, Cioran recunoștea în teorie legitimitatea, ba chiar necesitatea, unei revolte populare, motivată de mizeria materială, pe scurt, o revoltă de jos în sus: "Un dictator n-are drept să înăbușe revolta celor flămânzi, dar este obligat să distrugă și să înăbușe revolta celor sătui" (ibid.). Dacă trădătorii, sau cei care au fost identificați ca atare, meritau să fie pedepsiți cu moartea, aceasta era din cauză că amenințau lucrarea politică în curs de desfășurare prin voința genială a arhitectului său suprem.

Cioran își declara astfel apartenența la o antropologie în definitiv vulgară și schematică, atinsă de un nietzscheanism denaturat, în care raporturile dintre oameni sunt supuse confruntării dualiste între cei slabi și cei puternici. Totuși, cei puternici erau, în mod paradoxal, oamenii turmentați de existență, convertiți prin tristețea lor la o fermitate a sufletului și la simțul acțiunii. Ca de obicei, la acea vreme, linia de demarcație esențială la Cioran îi separa pe cei care resimțeau dimensiunea traumatică a existenței lor de cei care o ignorau, naivii dotați cu conștiință. Astfel, este negată atât întreaga pertinență a ideii de egalitate universală între oameni, cât și valoarea în sine a omului, această entitate generică la fel de invizibilă ca Dumnezeul teologic.