Cioran sau ispita nazismului (II)

Citiți prima parte a acestui capitol aici.

Isteria punk

Luând forma exclusivă a unei pasiuni platonice, gustul lui Cioran pentru aventura politică nu răspundea unor factori ideologici clar determinați. Prin intermediul hitlerismului, motivele histerogene subiective și-au găsit obiectivarea în real sub forma extremismului verbal. La început virtuale și abstracte, impulsurile thymotice ale lui Cioran aveau, în Germania, posibilitatea să se actualizeze și să se dezvolte, să intre în rezonanță cu dinamica urii. Cioran a încercat convertirea periculoasă și puțin probabilă a seriozității sale metafizice în seriozitate politică. Să te înflăcărezi pentru Hitler și pentru pretențiile sale milenariste însemna să dai frâu liber fantasmelor reprimate până atunci. Mândrie, orgoliu, ambiție și mai ales furie - toate se puteau descărca într-o pledoarie exuberantă pentru dezlănțuirea unei voințe politice interpretate drept o ambiție metafizică.

Analogia îndrăzneață a filosofului german Peter Sloterdijk între angajamentul nazist al lui Heidegger și mișcarea britanică punk a anilor '70, bine cântărită, poate fi reluată pentru perioada germană a lui Cioran. Deprimat și plictisit din naștere, Cioran a înclinat în mod natural spre compensarea disperării ontologice - grija sa, în limbaj heideggerian - printr-o implicare retorică agresivă în favoarea monstruosului, doar monstruosul fiind capabil dacă nu să desfacă, măcar să neutralizeze obsesia lui pentru neant. El avea de gând să realizeze o legătură directă cu o mișcare telurică imanentă lumii și în stare să rivalizeze cu groaza lui existențială. Furia lui Cioran avea drept țintă centrală nici mai mult, nici mai puțin decât lumea în sine și ofertele sale false pentru pactizări emoliente (democrație liberală, raționalism, umanism...).

Cioran a optat pentru terapeutica respingerii maniace a tot ce reprezentau valorile morale sau raționale ale vremii sale. În felul acesta, el își manifesta certitudinea de a nu fi înșelat. Și, în același timp, își afirma superioritatea consimțământului său la suferință, exprimată prin sentimentul de vid, despre umplerea existenței cu simulacre de convingeri. Alegându-l pe Hitler și dictatura germană ca pe o promisiune de re-istoricizare a lumii, el intenționa să-și exporte suferința la o scară globală.

Totuși, spre deosebire de Heidegger, Cioran nu a dorit să convoace Ființa, ci Istoria înțeleasă ca o cucerire devastatoare a slavei, pentru a putea astfel să obțină o scăpare dincolo de golul existenței.

Pentru Cioran, faptul de a fi fost fascist - dacă ținem neapărat la acest termen -, însemna conectarea la o pasiune supremă, adică o obsesie disproporționată, care a exercitat un efect de transcendență fără precedent. Fascismul discursiv, frivol și stupefiant în același timp, a ieșit într-adevăr din neajunsul de a se fi născut. Dintr-un punct de vedere filosofic, Cioran a fost un punk cinic, rătăcit în meandrele și iluziile politice ale începutului secolului XX, conceput ca o mobilizare totală. Desigur, pe atunci nu era nici libertar și nici anarhist, dar Marele Refuz al său, mult mai rău și mai rebel, își avea originea într-o dorință apocaliptică lipsită de formă.

Integrarea scrierilor tânărului Cioran în domeniul determinat al ideilor politice este o încercare deosebit de limitată și o sursă de neînțelegeri; ar fi mai potrivit să plasăm aceste scrieri în câmpul pasiunilor, acolo unde o luare de poziție intelectuală nu este altceva decât o mise en abyme a idiosincraziilor chinuite. Or, temperamentul lui Cioran nu era altul decât acela al unui depresiv impulsiv, obsedat de lacrimi (și-a dorit, după cum o spunea chiar el, să-și scrie teza de doctorat pe această temă!), în așteptarea unei mărețe implozii interioare sau a unui gest de un răsunet senzațional. Aceste stări negre și agonizante dădeau naștere unor proclamări incendiare și lipsite de orice rezervă, dar contrariate de nehotărârea lui latentă.

O vreme, modelul dictaturii totalitare și carismatice i-a părut o cale de mântuire pământească, tangibilă, pentru a-și satisface nevoile de putere. Germania hitleristă a fost o pentru el o mană cerească, permițându-i să-și proiecteze asupra ei fantasmele - iar singurele entități a căror recunoștință i-ar fi putut fi de-ajuns nu erau, probabil, decât locurile fără adresă, Dumnezeu sau cosmosul. Cert este că această aderare delirantă în favoarea Germaniei a implicat o situație de époché morală, adică o suspendare a valorilor care hrăneau trama umanismului european. Dezordinea, lipsa de măsură, violența nu mai erau categorii demne de a fi reprimate, ci demne de a fi promovate în numele unei realități superioare, cea a iraționalității ireductibile a vieții.

Democrația, regimul morților-vii

Focalizarea asupra semnificației radicale a vieții îl va determina să opereze o unire între irosirea exuberantă de sine și entuziasmul pentru voința politică naționalistă. Vitalismul ignoră echilibrul pacificator și interdicțiile morale de tip democratic. Ce este democrația în planul gândirii dacă nu parcursul politic lipsit de raționalitate? Dacă Cioran contestă democrației statutul de regim pozitiv prin excelență, o face pentru că nu are în minte procedurile formale sau efectele practice, ci semnificația sa antropologică.

În conformitate cu sociologia germană a kulturkritik, democrația este asociată atomizării dizolvante a unei modernități care nivelează formele de viață holistice. Abandonând apartenențele lor tradiționale și constrângerile, indivizii se reduc din ce în ce mai mult la infinitul mic al eu-lui lor monadic; electronii liberi și abstracți, invizibili oricui și trimiși către lipsa de importanță originară, acești indivizi fantomă sunt incapabili să se piardă într-un corp comun. Prin dezintegrarea miturilor unificatoare, democrația subminează bazele unei voințe naționale, împărtășită unanim.

Aici Cioran nu este deloc original și se alătură fluviului de opinii intelectuale europene care consideră democrația liberală ca fiind depășită și menită să dispară. Marea poveste a progresului nelimitat și continuu a fost decredibilizată de brutalitatea primului conflict mondial. O altă poveste vine după aceasta și câștigă încrederea multor conștiințe în epocă: optimismul cedează locul pesimismului și decadenței. Ruptura poate fi datată simbolic, așa cum se obișnuiește, prin apariția acelui opus magnum al lui Spengler, Declinul Occidentului, în 1919. Mai mult decât conținutul cărții, probabil spiritul titlului său își impune legea în spațiul reflexiv european.

Ca mulți alții - datorită forței de contaminare sau de reproducere mimetică a ideilor în sânul aceluiași mediu -, Cioran a simțit depășirea idealului democratic ca pe o evidență imparabilă. Vigoarea modelelor totalitare concurente, în fază de creștere, atesta ineluctabilitatea trecerii mai departe a ștafetei. "Comparați forța regimurilor dictatoriale cu deficiența regimurilor democratice!", strigă scriitorul român (AB., noiembrie 1935). Democrația, în imaginarul fermecat de grandoare, devine sinonimă unui regim de pensionari ai Istoriei, care nu mai au alte aspirații decât acelea de a conserva ceea ce au cucerit și de a gestiona cursul obișnuit al lucrurilor, fără a vedea sau auzi prăbușirea formelor considerate ca fiind stabile. Senilitatea organică a acestui regim politic părea să interzică însăși posibilitatea de luare a deciziilor dictate de pericolele timpului prezent.

Epoca liberală apărea drept era Neutralizării (pentru a prelua un termen al unui jurist german, Carl Schmitt): morală și umanitară, democrația se dorea regimul exemplar al neutralizării. Ca postură etică a pacificării integrale, democrația constituie pentru filosoful român o afabulație, o lume înapoiată, printre cele care trebuie eliminate. Ce poate însemna cultul normei legale și impersonale într-o epocă traversată de o serie de crize nemaiîntâlnite? Confruntată cu această situație excepțională, neputința democratică trebuia compensată fie de decizionism (pentru a continua cu Schmitt), fie de necesitatea unei autorități supreme lipsite de febrilitatea paralizantă a preceptelor etice și juridice ale statului de drept.

Pentru Cioran, democrația suferă din cauza incapacității sale de a impune o voință univocă și un scop precis. Ea favorizează cele mai contradictorii tendințe și însoțește pătrunderea relativismului valoric în sfera socială. Regim al modestiei și al indeciziei, democrația este sortită inconsecvenței clare în juxtapunerea barocă a stilurilor și a convingerilor pe care le creează. Dușman al absolutului, democrația zădărnicește astfel forța însăși a idealurilor exclusive. În opoziție cu această carență, statul totalitar își propune recompunerea unei forme de viață fără compromisuri, concentrate pe un caracter cultural categoric, ridicat la rangul de dogmă suverană. Nesupus, statul totalitar se hrănește cu propria intoleranță, în timp ce complacerea democratică se mulțumește să satisfacă toate modele, să slăbească în mod constant până la anemie. Regimul totalitar iese, așadar, învingător cu adevărat, deoarece doar el poate rezolva insatisfacția psiho-politică a individului izolat, rupt de semenii săi, o monadă a cărei conștiință este strivită de singurătate.

Pe scurt, dictatura răspunde unei nevoi metafizice. Prin ea se împlinește dorința obscură a indivizilor de a se dizolva în colectiv. Utopia totalitară se străduie în mod fantasmagoric să reunească ce este dispersat într-o singură unitate superioară. Astfel, oamenii nu vor mai trebui să dea seamă de ei înșiși în fața vreunei instanțe reflexive, gata să ceară de la ei vot și responsabilitate. Dictatura este promisiunea de anulare spirituală a sinelui și a durerii proprii, o formă paradoxală de nirvana politică. În intenția sa radicală, dictatura ușurează nevoia de a exista pentru sine. Având o putere de uniformizare totală, ea este o întoarcere de la segregarea politică. Dictatura nu are valoare prin modelul ideologic pe care pretinde să-l ridice la rang de lege normativă absolută, ci datorită epuizării idealului său într-o soluție definitivă și exclusivă. Infestate cu iluzii bolnave, idealurile nu se judecă pornind de la conținutul lor, ci de la consecințele lor practice. Nazismul este nul din punct de vedere teoretic și nu-și datorează interesul și reușita decât prin ceea ce a reușit să realizeze în calitate de mobilizator magnetic. Eliminarea triplei separări care alcătuiește nenorocirea omenească, aceea dintre sine și lume, dintre sine și ceilalți și dintre sine cu sine însuși, adică depășirea alienării ontologice, iată dorința profundă și fantasma proiectată pe remediile totalitare. Or, această alienare sau, în limbaj cioranian, mai degrabă această condiție a omului de după Adam este întărită, dacă nu produsă, de democrația modernă, iată de ce aceasta din urmă este respinsă, pentru că este condamnată de Istorie.

Democrația reprezintă, pentru Cioran, fasonarea figurativă a mediocrității românești. Sterilă pe plan spiritual, ea împrăștie energiile unui popor zăpăcit de libertățile fantomă și incapabil, în felul acesta, de a se mobiliza colectiv. Acest regim delicvescent, distrus din start, se bazează pe un lucru extrem de hotărâtor: acela al necesității întrupării ființei colective într-o entitate supra-elevată în raport cu toate celelalte. Democrația împiedică, în trivialitatea valorilor și a raporturilor sociale pe care le promovează și care o caracterizează, voința însăși de Alegere. Să tinzi către absolut, să te confunzi cu o putere fără limite, iată către ce s-ar putea orienta o Românie încorsetată într-o democrație fără altă ambiție decât aceea de a fi, când a fi ar trebui să însemne a vrea mereu mai mult.

Democrația este un echilibru, înseamnă căutarea măsurii - meson-ul aristotelic care constituie într-un fel justificarea filosofică a unui asemenea regim -, desfășurată în proceduri formale, destinate în exclusivitate propriei reproduceri. Dar doar un dezechilibru major ar putea să submineze formele plate ale liniștii politice, temătoare față de un alt viitor. Or, viața nu înseamnă voința de conservare, ci voința de creștere. Deschisă unei culturi a compromisului, democrația liberală reprezintă obiectul disprețului pentru exaltații care caută să taie în carne vie și să se ridice la rangul de profeți. Smerenia politică nu este potrivită celor care vor să se lupte cu lumea, trăită ca o angoasă metafizică supremă.

Lucru și mai grav, cultura promovată de antropologia democratică este o piedică în calea profunzimii vieții interioare. Prin pretenția de universalitate a valorilor pe care le propovăduiește, democrația duce tocmai la devalorizarea acestor valori. Respingând în mod arbitrar tragicul, ea favorizează superficialul și artificialul, inclusiv prin munca intelectuală. Uniformizarea realizată prin cultura modernă lipsește individul de însăși posibilitatea de a avea acces la o tensiune metafizică internă.

Viața interioară nu se intensifică decât prin confruntarea sinelui cu fondul interior. "Să-ți trăiești intens problemele" este o formulă pe care Cioran a tot bătut monedă, iată calea unei existențe autentice. Aceasta nu se împlinește decât pentru omul chinuit - "omul problematic" - și nu pentru "omul obișnuit", ale cărui idei nu pot fi, în cel mai bun caz, decât niște gânduri, nu o trăire. Or, democrația voalează această dimensiune problematică și conjură obiectele care lucrează conștiința subiectivă. Individul este astfel deturnat de la ființa sa, de la fondul său privat unic. Sustras experienței propriei existențe, nu-i este permis să adere cu putere și ferm la sine însuși. Individul universalizat scapă de ce îi este cel mai specific, unicitatea ființei sale particulare. De unde epuizarea paralelă a liberalismului și a culturii moderne, incapabile să reînvie instinctul creator, asfixiat de carantinarea tragicului individual. Sărăcit spiritual, omul obișnuit al culturii moderne trebuie să piară sau să evolueze.

De asemenea, lupta partidelor politice apare ca o substituire derizorie conflictului existențial al națiunii și o piedică împotriva convertirii țării la misiunea sa istorică. Principiul reprezentativ specific democrațiilor parlamentare nu reprezintă altceva decât iluzia unui câștig de control pacificat asupra destinului colectiv. Democrațiile sunt reduse la starea de "simulacre sărace ale existenței politice" (AB., noiembrie 1933). Experiența românească a democrației, oscilând între autoritarismul larvar, corupție și ineficiență, a întărit această convingere că un regim instituțional, construit pe un ideal democratic simulează, mai degrabă decât întrupează, împlinirea libertății individuale. Totuși, chiar dacă o consideră condamnată, Cioran nu denunță democrația ca atare, ba chiar vede în ea o forță de atracție majoră: aceea a confortului material pe care l-ar putea genera în societățile până acum obișnuite cu sărăcia. Dar momentul confortului a trecut, iar momentul deciziilor cheamă alte căi.

Or, democrațiile nu înțeleg nimic din limbajul misiunii, iată de ce sunt sortite pieirii. Regim al separării, democrația izolează politicul, îl sustrage pătrunderii ramificărilor spirituale care irigă venele unei țări. Oricât de extraordinară ar fi ambiția idealurilor democratice, acestea se condamnă la o existență de fantome, care plutesc deasupra realității fără s-o pătrundă, fără să o remodeleze din interior. Din cauză că mențin în societate o distanță față de dorințele inexprimabile într-un limbaj al compromisului sau al măsurii, idealismul democratic se lovește de o țintă imposibil de atins și devine un absolut pacificator himeric.

O vocație structurală pentru exces

Unui ziarist german care, la mijlocul deceniului '80, îl întreba agresiv dacă a cedat fascinației fascismului nazist, bătrânul Cioran îi răspundea, laconic, printr-un "nu". De obicei atât de prolix în interviuri și destul de generos în anecdote legate de trecutul său, Cioran era de data aceasta ferm și suspect de concis. Să fi fost oare o minciună spusă cu bună știință? Și dacă da, cu ce scop? Lipsă de onestitate? Rușine de nemărturisit? Lașitate? Sentiment de iresponsabilitate? Poate puțin din toate acestea. De asemenea, este posibil să fi existat o neînțelegere legată de sensul întrebării pentru că, așa cum mărturisea în același interviu, el ar fi fost atras de entuziasmul euforic trezit de fascismul românesc (cel al Gărzii de Fier), dar n-a simțit în schimb niciodată simpatie pentru ideologia rasistă a regimului nazist. Care ar fi fost răspunsul său dacă întrebarea suna așa: ați simțit vreodată fascinație pentru Hitler?

Printr-o atenuare a responsabilității personale legate de alegerea sa politică, francezul Cioran a considerat drept primă cauză gustul său pentru extreme. Germania hitleristă a fost ispita de tinerețe la care a cedat spiritul agitat de pofta de furie. Această scufundare în monstruos, cu o misiune metafizică, i s-a părut a fi un răspuns la antagonismul său ireductibil față de lume și de existență. Insomnia bolnăvicioasă, de care suferea de la vârsta de douăzeci de ani, a jucat un rol, dacă ne luăm după spusele scriitorului, în fascinația legată de efervescența dictaturii germane:

Oare Cioran a încercat astfel să se dezvinovățească, în primul rând față de sine însuși? A încercat să ascundă preferințele politice în spatele obsesiilor lui patologice? Este cert faptul că - iar dovada este dată de prezența recurentă a acestei teme în cărțile lui - insomnia a fost într-adevăr o experiență hotărâtoare în existența și în gândirea sa, de aceea suntem îndreptățiți s-o catalogăm, la fel cum făcea și el, drept catastrofală. Aflat într-o stare de hipnoză, din pricina lipsei somnului, Cioran ar fi căzut în nebunia politică din lipsa barierelor mentale imunizante. "Aveam gustul excesului, aș fi aderat la orice era excesiv, chiar și la o sectă religioasă morbidă" (ibid.). Astfel rezuma românul starea de spirit pe care o trăise în anii '30 și, ca exemplu, îi mărturisea interlocutorului o anecdotă aproape dadaistă: cufundat ca în fiecare zi în lectură într-o cafenea din Brașov, oraș românesc în care a predat în 1937, a refuzat să vorbească cu unul dintre colegii săi sub pretextul că singurul om căruia, la acel moment, ar fi catadicsit să-i vorbească, ar fi fost Shakespeare...

Insomnia a fost, fără îndoială, factorul agravant al tulburărilor sale obsesionale. Dar chiar dacă aceasta i-a afectat parțial judecata, nu a fost unicul factor care a declanșat implicarea sa în barbarie. Deși s-a căit sincer, omul Cioran din perioada franceză nu poate fi absolvit de violența și de conținutul scrierilor sale politizate. A refuzat, de altfel, să nege vigoarea furiilor sale retorice din tinerețe, ceea ce ar fi însemnat să trădeze această vitalitate nechibzuită pe care a considerat-o întotdeauna semnul cel mai sigur al afirmării de sine. Inflexibilitatea gândirii, exagerarea irațională, aberațiile cele mai scandaloase, fanatismul au fost întotdeauna pentru el de admirat, după cum a mărturisit în minunatul său eseu despre Joseph de Maistre:

Prin temperament, Cioran era predispus să sărbătorească plin de efuziune tot ce era sinonim cu negarea. Cedând influenței dominante a ceea ce, în lipsa unor opțiuni mai potrivite, o vom numi pulsiune de moarte, Cioran a fost înghițit de o nevoie nestăvilită de negare, iar fascismul i-a furnizat expresia concretă a acesteia. Să negi, să negi mereu și, încă o dată, să negi lumea, cosmosul, pe Dumnezeu, toată pleiada anesteziantă a valorilor umaniste. Cioran era fundamental incapabil să adere pozitiv la ceva, indiferent dacă era vorba de credință sau de ideologie, dacă această adeziune nu însemna și distrugere.

Transformarea Germaniei oglindește visul său de deraiere de la realitate. A văzut în triumful lui Hitler o putere de negare în acțiune și s-a bucurat. O seninătate paradoxală, mereu neliniștită, îl invadase atunci, conform amintirilor relatate în jurnalul din anii '60: "Nu pot să-mi imaginez o tinerețe mai chinuită, mai nefericită decât a mea. Și totuși câtă plenitudine în acești ani sumbri!" (Caiete). Nihilist convins, a înțeles fenomenul Hitler drept venirea Marelui Refuz. A avut fără îndoială sentimentul că trăiește, asemenea unui prizonier subjugat, apariția acestei contingențe improbabile prin care s-a împlinit un destin deosebit.

Cumințit de vârstă, Cioranul perioadei franceze și-a asumat rolul scepticului ireductibil și amoral și a relativizat în mod radical toate luările de poziție din trecut, văzute acum din perspectiva unei puteri de convingere sau a unei opțiuni partizane, pentru a se înfățișa în rolul exclusiv al celui care neagă veșnic:

Și nu contează că negarea și confruntarea cu lumea au recurs la cea mai aberantă justificare. În fond și la urma urmei, Cioran s-a considerat mereu pe el însuși, chiar și în accesele de frenezie intense din tinerețe, drept o entitate biologică superfluă, mișcată de umorile sale ostile, care se vărsau în furie și până la abulie.

Într-un fel, apatrid spiritual din naștere, nevenit niciodată pe lume, Cioran a încercat o reteritorializare prin includerea sa în lipsa măsurii. Să cedezi în fața unei infernale mașinării politice antagonice era echivalentul unei linii de fugă, nu pentru că ar fi vrut să fugă, ci pentru că visa să pună pe fugă greutatea insuportabilă a lumii. În loc să aleagă o cale mai ușoară, disiparea nervozității în ariditatea insipidă a muncii intelectuale, el s-a abandonat agresivității retorice. Dar orice linie de fugă este amenințată de pasiunile triste care o alimentează și care ridică abolirea la rang de soluție: "Ele [liniile de fugă] emană o disperare stranie, ca un miros de moarte și de aneantizare, ca o stare de război din care ieșim zdrobiți [...]". Împotriva acestei aneantizări, Cioran reușește pe ultima sută de metri să scape de sub influența instinctelor sale belicoase printr-o nouă convertire, epuizantă și niciodată sigură, la rigoarea civilizată a limbii franceze.

După ce-și revine amețit din rătăcirile demenței politice, scriitorul nu se sustrage examinării motivelor apologeticii sale hitleriste. Dacă igiena sa mentală poate să se tulbure și să se pervertească până în punctul de a înnobila nebunia, el nu o face sub influența premiselor unei nebunii psihice sau ale unui mimetism colectiv, ci printr-o aplecare spontană către o disperare dezlănțuită. Cu toate acestea, atracția față de lipsa de moderație s-a oprit la o formă de discurs gălăgios, fără urmări în lumea reală. În anii '50 îi va aduce aminte prietenului său Constantin Noica de elucubrațiile din tinerețea petrecută în România, atunci când, încântat de fuga provocatoare și chinuită declanșată de demonii interiori, pleda pentru exterminarea tuturor compatrioților săi care ajunseseră la vârsta de patruzeci de ani, pentru a împiedica astfel fosilizarea țării sale.

În izbitoarea lucrare Istorie și utopie, mărturisindu-și experiența din centrul barbariei, Cioran insistă asupra răsturnării exaltante produse de ambiție, de dorința de epuizare fără sfârșit: "Ambiția este un drog: cel ce i-a dat de gust devine un dement potențial" (IU., 1960). Dorința încăpățânată de a fi primul, până la a intra în concurență cu Dumnezeu, îi îngăduia eliberarea celor mai ostile sentimente.

Să învingi mediocritatea înseamnă să te smulgi din genealogia obișnuitului, a rezonabilului, a raportului pacific cu alții, pe scurt, din tot ce alcătuiește în opinia Inconsolabilului un compromis. Să-l tolerezi pe celălalt nu devine o opțiune decât cu condiția să obții capitularea lui definitivă.

Dacă Cioran dă vina, pentru frenezia sa de atunci, pe aplecarea din tinerețe pentru ce este disproporționat, pentru "tristețea bestială" care îl stăpânea, aceeași pe care o identificase și la Hitler, la fel și abandonul său nu este pus pe seama unei lucidități regăsite după o rătăcire nefericită și efemeră, ci pe seama efectului involuntar al vârstei. Dacă dorințele sale de radicalitate au fost înfrânate, s-a întâmplat fără voia lui: a învățat toleranța dintr-o nevoie biologică, nu morală. Cioran și-a menținut mereu vie convingerea că pierderea vitalității este cea care îl împinge pe individ să se schimbe. Organismul te trădează și te îndepărtează de exigențele cele mai îndrăznețe și mai nerăbdătoare ale tinereții. Spiritul de toleranță te copleșește fără să-l fi căutat, iar lucrarea de subminare a pretențiilor proprii se extinde irezistibil. Începe extenuarea programată a tuturor delirurilor, chiar și a celor care erau menite să te imunizeze împotriva acestei concesii făcute dreptului la recunoaștere a celuilalt. Mașinațiunea corpului atrofiază violența poftelor și grăbește eșecul destinului. Nu alinierea la bunul-simț, nu compasiunea pentru ceilalți sau etica morală fac democrația, ci declinul vitalității interne. Vârsta vine de hac iresponsabilității asumate a exceselor, nu celălalt, ci noi înșine suntem cei care ne predăm. Să devii democrat înseamnă să fii alungat din tinerețe.

Totuși, în ciuda pertinenței, explicația legată de vârstă pare destul de reductivă. Cioran nu și-a ascuns niciodată caracterul deplorabil al maniilor trecute și nu a putut să se adapteze lor interior, așa cum era incapabil să le justifice cu ajutorul rațiunii. Cioran evocă de altfel, tot în Istorie și utopie, discret și fără să ne dezvăluie sensul, dialogurile interioare prin care a ajuns să scape de tendințele sale negativiste cele mai extreme. Ca de obicei ambivalent, refuzând o sinteză frauduloasă, exprimă și o nostalgie neliniștită pentru această perioadă de feerie entuziastă, în care voința de putere egotică nu era înfrânată de niciun obstacol, nici viciată de vreo nuanță. În preajma vârstei de cincizeci de ani, vorbind despre renunțarea la fanatism, pe care înaintarea în vârstă îl diminua ireversibil, Cioran descrie lenta desprindere față de intoleranța spiritului său drept o decrepitudine angoasantă... și, din fericire, incompletă: