Abandon (II)

Citiți începutul acestui capitol aici.


În momentele fără clienți la prăvălie, când se sătura să înșire rugăciuni ca să-și treacă timpul, Hassanali nu putea împiedica vălurelele de anxietate care apăreau de nicăieri să-i întretaie respirația. Se iveau pe neprevăzute, și adesea din chestiuni neînsemnate. În aceste situații, un fleac întors prea mult pe toate părțile devenea uriaș și împovărător, iar unul dintre aceste lucruri era teama că și aprecierea Malikăi avea să se transforme într-o zi în dispreț.

Rehana s-a așezat pe un taburet de lângă ușa din spate și, oftând, s-a sprijinit de perete ca s-o aștepte pe Mamake Zaituni. Hassanali s-a îndepărtat puțin de ea, reprimându-și sentimentul de vină. Accepta prea repede să ia vina asupra lui. Trebuia să se oțelească față de acele acuzații nerostite. S-a rezemat de stâlpul umbrarului de paie și a privit la grămăjoara cenușie formată de omul pe care-l adusese acasă. Și-a amintit ce plăcere îi făcuse să-l aibă acolo, în curtea lui, și a surâs gândindu-se că Hamza încercase să i-l fure. Hamza nu se putea abține, mereu voia să fie cel mai bun, mereu voia să se împăuneze. Oare Hamza ar fi încercat să-l fure pe străin dacă ar fi fost un sălbatic împuțit, așa cum zisese Rehana? Probabil că nu. Hamza avea o grămadă de păreri despre sălbatici, printre care călătorise și făcuse negoț în tinerețe: cât de imprevizibilă era furia lor, cât de necugetată lăcomia lor, cât de incontrolabile episoadele de foame. Niște animale. Oare Hassanali însuși l-ar fi adus pe sălbatic acasă? Gândul l-a făcut să rânjească. Sigur că nu, cu toții erau înspăimântați de sălbatici. Toată lumea spunea povești cu sălbatici tot timpul. Nimeni nu supraviețuia acolo, în ținutul nelocuit, în afară de fiare și de sălbatici, și unii și alții netemându-se de nimic, și, bineînțeles, fanaticii somalezi și abisinienii, habashi^[i], și rudele lor, care de mult își pierduseră judecata în certuri fără sfârșit. S-a uitat spre Rehana și a văzut că-l urmărea în timp ce zâmbea pentru sine. A clătinat încet din cap, cu ochii mari și treji acum.
- Masikini^[ii]. Bietul de tine.
- Mă gândeam la Hamza. Voia să-l ducă la el acasă.

Moșul ăla vrea întotdeauna să fie el primul.
- Dar tu l-ai împiedicat, nu-i așa? a spus ea cu o admirație sarcastică în glas.

În acel moment s-a auzit un strigăt de peste zidul curții. Sosise Mamake Zaituni. Când Hassanali a deschis ușa, a văzut că bătrânii magi ședeau pe targa de funie așteptând desfășurarea evenimentelor, iar cei doi tineri se foiau în spatele lui Mamake Zaituni ca pentru a o proteja de rele. Tămăduitoarea a dat buzna pe lângă el, mititică și neobosită, recitând rugăciuni pe un ton jos, monoton, derulându-și mosorul vieții. Hassanali nu se așteptase să găsească toată acea mulțime afară. I-a îndemnat să plece cu un gest anume ambiguu, în caz că vreunul s-ar fi simțit jignit, a închis poarta și a tras zăvorul.
- Totul e bine acolo?

Era Hamza, făcându-se auzit peste toți ceilalți, ca de obicei.

Hassanali a deschis iar poarta și le-a făcut iar semn cu blândețe, însă era mulțumit să vadă că cei trei bărbați se ridicaseră în picioare, iar cei doi tineri apucaseră zdravăn targa de funii și se pregăteau să plece. A fluturat din mână a rămas-bun și a închis poarta repede.
- Hassanali, când ai de gând să deschizi prăvălia? l-a întrebat Jumaane peste zid.

Voiau să-l scoată de acolo cât mai repede cu putință, ca să afle ce se petrecea.
- Vin, fraților, le-a spus tare.
- Noi o să ne rugăm acuma, a strigat Ali Kipara, poate ca să-l ispitească pe Hassanali să li se alăture.

Mamake Zaituni a făcut schimb de sărutări de mâini cu Rehana și Malika, deși nu le-a îngăduit să-i sărute mâna cu adevărat, pe când ea le-a sărutat mâinile. Era un truc al celor smeriți, să săruți mâna celuilalt și să ți-o retragi pe a ta înainte ca sărutul să poată fi returnat. Faptul că nu permitea nimănui să-i sărute mâna era modul ei de a se arăta smerită chiar și în fața celor mai umili, și toată lumea spunea că asta era o dovadă a sfințeniei ei și unul dintre motivele pentru care Dumnezeu o înzestrase cu darul tămăduirii, așa cum făcuse și cu tatăl ei înainte. Mormăind rugăciuni în barbă, și-a scos buibuiul^[iii] și l-a împăturit cu grijă, de parcă ar fi fost țesut din cea mai fină mătase și ar fi mirosit a lemn de santal, nu din bumbacul cel mai subțire, care mirosea a fum și grăsime. Vechiul ei șal de bumbac era prins strâns în jurul feței și cobora până la încheieturile mâinilor, astfel că numai mâinile și chipul ei cu trăsături precis dăltuite erau vizibile. Și-a scos sandalele și a pășit pe rogojină, apoi i-a dat ocol bărbatului fără să-l atingă, uscățivă și încovoiată ca o bătrână pasăre de pradă. După ce a rostit o rugăciune, implorând ajutor și protecție față de cele necunoscute, le-a cerut Rehanei și Malikăi să intre în casă, pentru a-l feri de rușine pe străin. Vorbea iute, nervoasă, ca și când femeile ar fi căutat să obțină cine știe ce plăcere necuviincioasă zăbovind pe acolo. Era întotdeauna așa, energică și aspră, întotdeauna știind foarte limpede ce se cuvine și ce nu. Rehana a scos un pufnet de nerăbdare, dar nu s-a opus. Datorită combinației de smerenie și asprime, era cu neputință s-o refuzi pe Mamake Zaituni, și ea era singura care avea întotdeauna prezența de spirit pentru a ști ce era de făcut. A tăiat cămașa cu o lamă fină fără să-l miște pe bărbat, despicând-o de la guler până la gleznă. Avea pielea albă și trăsături de european. Corpul îi era slab și osos, și în lumina strălucitoare a dimineții părea fragil și straniu. La început, Hassanali se gândise că era unul dintre arabii aceia cu piele deschisă la culoare din nord, despre care auzise, cu ochi cenușii și păr ca aurul, dar când i-au scos sandalele și pantalonii au văzut că nu era circumcis. "Mzungu"^[iv], a zis pentru sine Mamake Zaituni. Un european. Era plin de vânătăi, dar nu avea răni pe partea din față a trupului sau pe laterale. Abdomenul lui era atât de albicios și de neted, încât părea rece și mort, iar mâinile ciolănoase ale lui Mamake Zaituni se plimbau peste aceste părți șovăielnic, cu un amestec de fascinație și groază, cum i s-a părut lui Hassanali, ca și când ar fi vrut să-l atingă din curiozitate. Erau aceleași mâini neobosite care frământau pâinea pe care Mamake Zaituni o făcea și o vindea în fiecare zi, aceleași mâini care o modelau și-o trânteau pe grătar, apoi o întorceau și apoi o luau fără să se ardă. Aceleași mâini care masau un rinichi inflamat ori pansau o gleznă sângerândă ori se adânceau fără să ezite în agonia umană. Acum se plimbau peste abdomenul albicios al bărbatului.

L-au întors pe o parte. El a gemut și a deschis ochii, iar Hassanali s-a așteptat să vină spre el un miros urât, însă mirosea a carne uscată și a praf, a zdrențe lăsate prea mult la soare, a drum. Trebuie să se fi rătăcit cu câteva zile în urmă, judecând după aerul lui înfometat și mirosul de praf și de soare. Pe spate mai avea niște vânătăi și zgaibe, precum și o umbră verde-închis în jurul umărului drept, dar nici o rană, nici un pic de sânge.

După ce l-au culcat iarăși pe spate, Mamake Zaituni l-a acoperit cu cămașa ruptă și le-a strigat pe femei. Când i-a pipăit fața, el a gemut iar, deschizând derutat ochii.
- Dați-i niște miere cu apă caldă, a spus tămăduitoarea cu bruschețea-i obișnuită. O parte miere, trei părți apă, într-o ceașcă de cafea.

S-a uitat la Rehana doar o clipă, iar Rehana i-a întors privirea cu un zâmbet batjocoritor. "Nu eu", și-a închipuit Hassanali că gândea.
- După aceea lăsați-l să doarmă. N-are nimic. E istovit și însetat, asta cu siguranță. Are o vânătaie urâtă la umăr, deci se poate ca osul să fie rupt sau dislocat. O să vadă Rupătorul de Oase ce e. Eu mă duc să-mi termin de copt pâinea, am o grămadă de oameni care așteaptă. O să-i aduc niște supă mai încolo.
- N-are vreo boală? a întrebat neîncrezătoare Rehana.
- Nu văd nici un semn, i-a răspuns Mamake Zai-tuni. N-are febră, mâncărimi ori diaree, nici nu pute. Limemkausha na kumtia kizunguzungu^[v]: după mine, soarele l-a secătuit și l-a făcut să amețească. O să mă întorc mai târziu, după ce-i dați mierea și-l vede Rupătorul de Oase. Acuma mă duc la pâinea mea.

Se părea că femeile nu mai aveau nevoie de Hassanali; își dădeau reciproc indicații în timp ce Mamake Zaituni se pregătea să plece. Hassanali a plecat fără tragere de inimă, sperând că bărbatul avea să vorbească sau să se uite la el ori în direcția lui. Nu i se părea corect să-l lase în seama altora după ce el îl găsise. Însă bietul om nu putea vorbi, sau cel puțin n-a fost în stare până când Hassanali s-a decis în cele din urmă să intre în casă și să deschidă prăvălia.
- Să-mi ziceți dacă aveți nevoie de ajutor, a strigat. Și să nu uiți de cafeaua mea, Malika.
- Prea bine, stăpâne, a spus Malika parodiind supușenia unei slujnice.

Astfel și-a făcut apariția englezul Pearce, stârnind senzație și o înșiruire de întâmplări dramatice de care n-a aflat niciodată întru totul.

Hassanali era un tip mărunt. Se considera mărunt și nițel caraghios în ochii celorlalți, rotofei și supraponderal. Când începeau discuțiile pline de haz, întotdeauna avea de înfruntat valuri de glume și de bășcălii, așa că rămânea tăcut ca să nu-și înrăutățească situația. Trăia permanent în această stare de timiditate plină de neliniște, așteptându-se la batjocură și inevitabil ajungând să-i cadă victimă. Nu-și putea ascunde anxietatea, lucru pe care cunoscuții lui îl știau bine, neratând nici o ocazie să-l ironizeze. Indienii sunt lași, se spunea, țopăie de colo-colo ca niște fluturi speriați. Tatăl lui nu era timid. În tinerețe fusese mare petrecăreț, cânta și dansa și se lua la întrecere pe stradă cu oricine, era indianul pursânge. Dumnezeu era cel care-l făcuse așa, n-avea nimic de-a face cu sângele, și cine era el să se pună de pricină? Alhamdulillah. Era mereu vigilent, pândind posibilele necazuri, și credea că mai mult de atât nu putea face. Cu trecerea anilor și-a construit o relație anume cu oamenii alături de care trăia, deși asta nu l-a ferit întotdeauna de probleme. Le încasa zeflemelele fără ranchiună, pretindea că în spatele lor nu se ascundea pic de răutate, doar bună dispoziție și o prietenie aspră, bărbătească. De asemenea, a căpătat o atitudine de ușoară superioritate față de clienți și vecini, în ciuda aerului său rezervat. Era un tip mărunt, fără îndoială, dar era un tip mărunt și șiret. Era prăvăliaș, îndeletnicire care-i impunea să fie mai isteț decât clienții, să-i facă să plătească mai mult decât ar fi vrut, să le dea mai puțin decât le-ar fi plăcut să obțină. Trebuia să procedeze cu finețe, nimic frapant sau agresiv. Când auzea despre vicleșugurile unor negustori și despre profiturile cu care se alegeau de pe urma acestora, se cutremura îngrozit și panicat la gândul riscului, dar și invidios. Așa că ei râdeau de el, iar el îi punea la plată, nu exagerat. I se părea un aranjament convenabil.

Uneori se gândea că râdeau de el deoarece știau câtă plăcere îi făcea să profite de ei, chiar și foarte puțin. Uneori își dorea să aibă altă meserie, să fie brutar sau tâmplar, ceva util. Dar era prăvăliaș, ca atâția alții. Tatăl lui fusese prăvăliaș, iar fiul lui, când Dumnezeu avea să-i dea un fiu, avea să fie prăvăliaș. Erau oameni mărunți.

Când a deschis prăvălia în dimineața aceea, îl așteptau deja trei clienți. Asta l-a făcut să se agite, chiar dacă unul dintre ei era doar un copil și ceilalți doi erau tinerii care-l căraseră pe europeanul rănit până la el acasă, iar acum veniseră ca să le mulțumească. "Te-am așteptat atâta timp", i-au zis tinerii, "și acuma sigur o să întârziem la muncă." De obicei avea răgaz să deschidă prăvălia la întoarcerea de la rugăciunea de dimineață, când nu era nimeni prin preajmă. Era o chestiune complicată. Partea din față era formată din scânduri groase, fiecare late de două palme, optsprezece cu totul.

A desprins primele două scânduri și l-a servit pe copil de acolo. "Un polonic de ghee^[vi] și salutările mele celor de acasă." După aceea le-a dat celor doi tineri câte zece anna^[vii] de fiecare. Au acceptat monedele, dar nu s-au clintit, rămânând în fața lui cu zâmbete reținute. Erau băieți buni Salim și Babu. Și ei veniseră la prăvălia lui trimiși de mamele lor, ca puștiul căruia îi vânduse polonicul de ghee, și probabil aveau să-i fie clienți până ce închidea ochii. Le-a mai dat câte zece anna și apoi încă un rând; abia atunci au plecat, mulțumiți de felul în care-l împinseseră să fie mărinimos. Asta pentru că toți îl credeau mai bogat decât era, așa că-i luau cumpătarea drept zgârcenie. Era îngrozitor să fii considerat zgârcit, să încalci porunca lui Dumnezeu potrivit căreia cei înstăriți trebuie să fie generoși cu nevoiașii.

Oamenii îi plăteau întotdeauna cele câteva anna și rupii pe care le aveau prăvăliașului, care trona zi și noapte pe mormanele de bunuri dorite de ei, așa că-și închipuiau că tot ce avea el de făcut era să așeze banii în fișicuri. Asta se zicea despre prăvăliași, că trăiau ca niște săraci și-și ascundeau avuția într-o groapă din curtea din spate.

Hassanali a scos pe rând și celelalte șaisprezece scânduri și le-a stivuit la baza peretelui. Apoi a scos în afară plăcile rabatabile ce formau tejgheaua și le-a sprijinit pe platforma de scânduri, după care și-a aranjat marfa în locurile obișnuite. În cele din urmă și-a ocupat locul printre nenumăratele recipiente cu ulei, cu ghee, cu mirodenii, printre coșurile de pai cu linte, fasole și curmale și sacii de orez și zahăr. Toate astea durau destul de mult. Când a terminat, gândurile i s-au dus spre cafeaua pe care i-o promisese Malika; poate se alegea și cu o chiflă sau o turtă. În acel moment i-a venit în minte bărbatul care zăcea sub umbrar în curtea lui. A simțit un ghimpe în suflet. Ce fel de om își părăsește căminul ca să rătăcească prin sălbăticie la mii de kilometri depărtare? Era vorba de curaj, sau de un fel de nebunie? Ce era aici atât de bun în comparație cu ceea ce lăsase în urmă? Hassanali nu-și putea imagina impulsul care l-ar fi făcut pe el să-și dorească asemenea peregrinări. Oare făcuse o prostie lăsându-l pe străinul acela, fără glas și fără nume, în casă cu sora și nevasta lui? Dacă devenea violent sau încerca să facă lucruri de negândit, Hassanali nu și-ar fi putut-o ierta niciodată. S-a dus la ușa care făcea legătura dintre prăvălie și casă și a strigat-o pe Malika.
- Hai, repede, vino încoace!
- Vin, îți aduc cafeaua, a strigat la rândul ei, cu vocea înăbușită de sacii și cuferele ce se înșirau de-a lungul coridorului.
- Vino acum, a stăruit el, dar tonul ei începuse deja să-i potolească temerile, căci nu părea îngrozită.

Cu toate astea, voia ca Malika să se grăbească, astfel încât să-i poată spune să aibă grijă, s-o poată avertiza în privința relelor ce bântuiau prin lume.
- Ce se petrece? a întrebat-o când și-a făcut apariția cu un ibric de cafea și o pâinică de mei învelită într-un ștergar. Ce se petrece acolo?
- Păi, se vădește că e un demon care a luat forma unui bărbat, a zis Malika din prag; avea capul descoperit și-l privea pe Hassanali cu ochi înspăimântați. De îndată ce Rehana i-a dat o gură de miere și apă, s-a prefăcut în ruh^[viii] și acum e cocoțat pe acoperiș, așteptând ca unul din noi să moară, astfel încât să ne poată fura sufletele.
- Nu te mai prosti, a bombănit Hassanali, deși îi plăcea să fie tachinat de Malika. Nu poate fi un ruh. Ți-am mai zis, un ruh are nume, însă n-are trup, așa că nu poate fi cocoțat pe un acoperiș.

Mai mult, ruhul este spiritul indestructibil care părăsește sufletul după moarte, nu hoțul de suflete. Acel mzungu al lor era un trup fără nume, prin urmare, nu putea fi ruh. Ei nu-i păsa, și repeta greșit lucrurile pe care i le spusese el numai ca să-l necăjească. Îl tachina adesea când erau singuri. Unul dintre jocurile lor secrete era ca Malika să-l certe cu asprime în timp ce el își cerea iertare și o dezmierda. Viața lui se transformase de la sosirea ei.
- Atunci, ce crezi că se petrece? l-a întrebat ea. Bietul mzungu zace acolo, gemând și sorbind când Rehana îi dă cana, făcând bale și râgâind ca un prunc. Rupătorul de Oase a venit acum câteva minute și-l cercetează. Nu-ți face griji degeaba.