Paradis (II)

Citiți primele 2 părți ale acestui capitol aici.


Unchiul Aziz își petrecea după-amiaza trăgând un pui de somn în camera de oaspeți. Lui Yusuf i se părea o întârziere insuportabilă. Și tatăl lui se retrăsese în dormitor, așa cum făcea în fiecare zi după masă. Băiatul nu putea înțelege de ce voiau să doarmă oamenii după-amiază, de parcă ar fi existat o lege pe care trebuiau s-o respecte. Spuneau că se odihnesc, și uneori până și mama lui făcea asta, dispărând în dormitor și trăgând draperia. Când încercase el, o dată sau de două ori, se plictisise atât de tare, încât se temuse că n-avea să se mai poată scula niciodată. A doua oară își zisese că așa trebuie să fie moartea, să stai treaz în pat, dar să nu fii în stare să te miști, ca și când ar fi o pedeapsă.

În timp ce unchiul Aziz dormea, Yusuf trebuia să deretice prin bucătărie și prin curte. Nu putea să se sustragă dacă voia să aibă un cuvânt de spus în privința resturilor de la masă. În mod surprinzător, mama îl lăsă de capul lui și se duse să stea de vorbă cu tatăl. De obicei îl supraveghea cu strictețe, separând resturile de dat de cele care urmau să alcătuiască masa de a doua zi. Yusuf strica mâncarea cât putea, punând deoparte o cantitate cât mai mare de resturi, freca bine și clătea vasele, mătura prin curte, apoi se posta la umbră lângă ușa din spate, suspinând la gândul corvezilor pe care le avea de îndurat.

Când mama îl întreba ce face, îi răspundea că-și trage sufletul. Nu voia să se exprime pompos, dar îi ieșea astfel, ceea ce o făcea pe mama să zâmbească. Se întindea dintr-odată să-l îmbrățișeze și să-l ridice în aer, în timp ce el se zbătea aprig să fie eliberat. Detesta să fie tratat ca un bebeluș, ea o știa foarte bine. Picioarele lui căutau demnitatea pământului din curte pe când se zvârcolea cu o furie reținută. Faptul că era mic pentru vârsta lui o îndemna să se poarte așa - îl lua pe sus, îl ciupea de obraji, îl strângea în brațe și-l săruta cu foc, după care râdea de el ca și când ar fi fost un copilaș. Avea deja doisprezece ani. Spre uimirea lui, acum mama nu-i mai dădu drumul. De obicei îl elibera de îndată ce începea să se agite prea tare, plesnindu-l peste fund când fugea. Acum îl ținea strâns la pieptul ei cald, fără să spună nimic și fără să râdă. Spatele corsajului îi era ud de transpirație, iar trupul îi mirosea a fum și a oboseală. Peste câteva clipe, Yusuf încetă să se mai zbată și-și lăsă mama să-l îmbrățișeze.

Aceasta fu cea dintâi prevestire rea. Când zări lacrimile din ochii mamei, inima dădu să-i sară din piept de spaimă. N-o văzuse niciodată astfel. O văzuse bocind la căpătâiul unui vecin ca și când lumea ei s-ar fi prăbușit și o auzise implorându-l pe Atotputernic să se milostivească de cei vii, cu trăsăturile schimonosite a implorare, dar nu-i mai văzuse niciodată acele lacrimi tăcute. Se gândi că tatăl lui făcuse ceva, că o dojenise cu asprime. Poate că mâncarea nu-i plăcuse unchiului Aziz.
− Mămico, spuse rugător, însă ea îi ceru să tacă.

Poate că tatăl lui povestise iar cât de grozavă fusese cealaltă familie a lui. O făcea adesea când era furios. Odată, Yusuf îl auzise spunându-i mamei că ea era fiica unui amărât din tribul Taita care trăia într-o colibă afumată și purta piei de capră puturoase și căruia i se părea că cinci capre și doi saci de fasole erau un preț bun pentru orice femeie. "Dacă tu pățești ceva, o să-mi vândă pe alta ca tine din țarcurile lor", zisese. Ea nu trebuia să-și dea aere numai pentru că i se întâmplase să crească pe coastă, printre oameni civilizați. Yusuf era îngrozit când se certau, simțea cum îl străpungeau cuvintele lor ascuțite și-și amintea poveștile altor copii despre brutalitate și părăsire.

Mama lui fusese cea care-i vorbise despre prima nevastă, istorisind povestea cu zâmbete și cu tonul pe care-l folosea pentru basme. Fusese o arăboaică dintr-o veche familie din Kilwa, nu chiar o prințesă, dar de neam bun. Tatăl lui Yusuf se însurase cu ea în ciuda opoziției părinților ei, care nu-l considerau demn să intre în familia lor. Asta pentru că, deși avea un nume respectabil, oricine avea ochi putea să vadă că mama lui trebuie să fi fost o sălbatică, iar el însuși nu fusese binecuvântat cu prosperitate. Și, cu toate că numele nu poate fi dezonorat de sângele matern, lumea în care trăiau ei impunea unele necesități practice. Aveau pentru fiica lor aspirații mai mari decât să devină mama unor copii săraci cu trăsături de sălbatici. Îi spuseseră: "Îi mulțumim lui Allah și-ți mulțumim dumitale pentru bunăvoință, dar fiica noastră e prea tânără ca să se gândească la măritiș. În oraș e plin de fiice mai vrednice decât a noastră."

Tatăl lui Yusuf apucase însă s-o vadă pe tânără și nu și-o mai putea scoate din minte. Se îndrăgostise de ea! Cum iubirea îl făcuse nechibzuit și temerar, căutase o cale prin care să ajungă la ea. Era un străin la Kilwa, se afla acolo numai ca să livreze un transport de rezervoare de apă în numele angajatorului său, dar se împrietenise cu căpitanul unui dhow^[i], un nahodha^[ii]. Acel nahodha îi susținu cu entuziasm pasiunea pentru tânără și-l ajută la stratagemele menite s-o cucerească. Dincolo de orice altceva, familia ei înfumurată avea să se supere peste poate, îi zise nahodha. Tatăl lui Yusuf se întâlni în secret cu fata și până la urmă o fură. Căpitanul, care cunoștea toate locurile de acostare de pe coastă de la Faza, în nordul îndepărtat, până la Mtwara, în sud, îi duse pe furiș la Bagamoyo, pe continent. Tatăl lui Yusuf își găsi de lucru la un depozit de fildeș aparținând unui negustor indian, întâi ca paznic, apoi ca funcționar și curtier. După opt ani, femeia cu care se însurase își făcu planuri să se întoarcă la Kilwa; întâi le trimisese o scrisoare părinților ei, prin care le implora iertarea. Cei doi băieți, încă mici, urmau s-o însoțească, pentru a șterge orice urmă a reproșurilor părintești. Se îmbarcară pe un dhow numit Jicho, "Ochiul". Nu mai fu zărit niciodată după ce plecă de la Bagamoyo. Yusuf îl auzise și pe tatăl lui vorbind despre această familie, adesea când era supărat sau dezamăgit. Știa că amintirile îi provocau tatălui durere și-i stârneau crize de furie teribile.

În cursul uneia dintre certurile lor înverșunate, când păreau să fi uitat că băiatul stătea în fața ușii deschise în timp ce ei își scoteau ochii, își auzise tatăl gemând:
− Iubirea mea pentru ea n-a fost binecuvântată. Știi câtă durere stârnește lucrul ăsta.
− Cine nu știe? îi replicase mama. Cine nu știe câtă durere stârnește asta? Sau crezi că nu cunosc chinurile dragostei care se termină prost? Crezi că nu simt nimic?
− Nu, nu, să nu mă acuzi, nu tu. Ești lumina ochilor mei, strigase el răgușit. Nu mă acuza pe mine. N-o lua de la capăt.
− N-o s-o fac, îi zisese ea coborându-și vocea până la un șuierat.

Yusuf se întreba dacă se certaseră iar. O așteptă să vorbească, vrând să afle care era necazul, iritat de neputința lui de a o face să-i spună ce-i adusese lacrimile pe chip.
− O să-ți spună tatăl tău, îi zise în cele din urmă.

Îi dădu drumul și intră în casă. Într-o clipită, bezna din hol o înghițise.


Tatăl lui veni să-l caute. Abia se trezise din siestă, și ochii încă îi erau roșii de somn. Obrazul stâng îi era umflat, poate că dormise pe el. Își ridică un colț al maioului și se scărpină pe burtă în timp ce cu mâna cealaltă își masa firele țepoase din bărbie. Barba îi creștea repede, așa că de obicei se rădea în fiecare după-amiază, după odihnă. Îi zâmbi lui Yusuf, iar apoi zâmbetul i se lărgi. Băiatul stătea lângă ușa din spate, acolo unde-l lăsase mama. Acum tatăl lui se așeză pe vine lângă el. Yusuf ghici că încerca să pară nepăsător, iar asta îl neliniști.
− Ai vrea să mergi într-o excursie, caracatiță mică? îl întrebă trăgându-l spre corpul lui mirosind a sudoare bărbătească.

Yusuf îi simți greutatea brațului pe umăr, dar rezistă presiunii de a-și îngropa fața la pieptul tatălui său. Era prea mare pentru genul acela de lucruri. Ochii i se înălțară spre chipul tatălui, ca să deslușească ce voise să spună. Tatăl chicoti, strângându-l mai tare preț de câteva momente.
− Nu pari prea încântat, observă el.
− Când? întrebă Yusuf, strecurându-se de sub brațul puternic.
− Azi, îi spuse tatăl ridicând glasul cu voioșie și apoi căscând ca să-și arate netulburarea. Chiar acum.

Yusuf se ridică pe vârfurile picioarelor și-și flexă genunchii. Simțea o nevoie urgentă de a merge la toaletă și se uita încordat la tatăl lui, așteptând restul explicațiilor.
− Unde mă duc? Și unchiul Aziz?

Teama umedă și bruscă pe care o simțise fu înăbușită de gândul la moneda de zece anna. Nu putea să plece nicăieri până n-o obținea.
− O să pleci cu unchiul Aziz, îi spuse tatăl lui cu un zâmbet subțire, amar.

Zâmbea astfel atunci când Yusuf făcea o remarcă prostească. Băiatul așteptă, dar tatăl nu mai spuse nimic. Peste câteva momente, râse și se întinse spre el să-l prindă. Yusuf i se feri din cale râzând la rândul lui.
− O să pleci cu trenul, continuă tatăl. Departe, până pe coastă. Îți plac tare mult trenurile, nu-i așa? O să ai parte de ditamai călătoria până la ocean.

Yusuf îl așteptă să spună mai multe; nu-și dădea seama de ce nu-l bucura perspectiva călătoriei. Într-un final, tatăl lui îl plesni peste coapsă și-i zise să meargă la mama ca să-și pună în bagaj câteva lucruri.

Când sosi momentul plecării totul i se păru ireal. Își luă rămas-bun de la mama la ușa din față a casei și-i urmă pe tată și pe unchiul Aziz până la gară. Mama nu-l îmbrățișă, nu-l sărută și nici nu vărsă lacrimi. Se temuse de asta. Mai târziu, Yusuf nu-și putu aminti ce făcuse ori zisese mama lui, dar ținea minte că arăta bolnavă sau năucită, rezemată fără vlagă de tocul ușii. Când se gândea la acele clipe, imaginea care-i venea în minte era cea a drumului șerpuitor pe care mergea în spatele celor doi bărbați. Înaintea tuturor era hamalul care căra pe umeri bagajul unchiului Aziz. Lui Yusuf i se îngăduise să-și care singur bocceaua: două perechi de pantaloni scurți, un kanzu încă nepurtat de la ultimul Idd^[iii], o cămașă, un exemplar din Coran și vechiul șirag de mătănii al mamei. Ea învelise totul, în afară de mătănii, într-un șal vechi, apoi îi înnodase capetele strâns. Zâmbind, trecuse un baston prin nod astfel încât Yusuf să-și poată căra bocceaua pe umăr, așa cum făceau hamalii. Mătăniile din gresie roșie i le dădu ultimele, fără s-o vadă nimeni.

Nu-i trecu nici o secundă prin minte că urma să se despartă de părinții lui pentru mult timp sau că era posibil să nu-i mai vadă niciodată. Nu-i trecu prin minte să întrebe când avea să se întoarcă. Nu se gândi să întrebe de ce-l însoțea pe unchiul Aziz sau de ce se luase hotărârea atât de brusc. La gară, Yusuf văzu că, pe lângă steagul galben cu pasărea neagră mânioasă, mai era unul, cu o cruce neagră cu margini argintii. Pe acela îl arborau când erau în tren ofițeri germani de rang înalt. Tatăl se aplecă la nivelul lui și-i strânse mâna. Îi vorbi câteva minute, iar la sfârșit în ochi îi apărură lacrimi. După aceea, Yusuf nu-și putu aminti ce-i zisese, dar fără îndoială fusese vorba de Dumnezeu.

Trenul se pusese în mișcare de ceva timp când senzația de noutate începu să se disipeze; curând, ideea că plecase de acasă deveni irezistibilă. Se gândi la râsul mamei, auzit atât de des, și-l podidi plânsul. Se uită spăsit la unchiul Aziz, așezat lângă el, dar acesta ațipise cuibărit între banchetă și geamantan. Peste câteva clipe, Yusuf își dădu seama că lacrimile îi secaseră, dar nu-i venea să renunțe la sentimentul de tristețe. Se șterse la ochi și începu să-și studieze unchiul. Urma să mai aibă multe prilejuri, dar asta era prima oară când putea să-l privească drept în față. Unchiul Aziz își scosese tichia după ce se urcaseră în tren, iar Yusuf fu surprins să-i descopere înfățișarea dură. Fără tichie, fața lui arăta mai turtită și disproporționată. În timp ce moțăia cu capul dat pe spate, manierele elegante cu care atrăgea atenția lipseau cu desăvârșire. Încă mirosea foarte frumos. Lui Yusuf îi plăcuse întotdeauna asta, la fel cum îi plăceau cămășile vaporoase și tichiile brodate cu mătase. Când intra într-o încăpere, prezența lui plutea lin ca și când ar fi fost distinctă de persoană, anunțând exces și prosperitate și îndrăzneală. Acum, în timp ce se sprijinea de geamantan, o burtică rotundă i se profila sub piept. Yusuf n-o mai observase până atunci. Urmări cum burta se ridica și cobora odată cu respirația, iar la un moment dat zări o mișcare de-a latul ei, ca o undă.

Punguțele cu bani îi atârnau la cingătoare ca întotdeauna, asigurate cu un ham petrecut printre coapse, ca într-un fel de armură. Yusuf nu-i văzuse niciodată cingătoarea cu bani desprinsă de trup, nici măcar în timpul somnului de după-amiază. Amintindu-și de rupia de argint pe care o ascunsese în crăpătura de la baza zidului, începu să tremure la gândul că avea să fie descoperită, iar vinovăția lui avea să fie dată în vileag.

Trenul era foarte zgomotos. Praful și fumul intrau pe geamurile deschise, și odată cu ele venea și mirosul de foc și de carne arsă. În dreapta lor, ținutul pe care-l străbăteau era o câmpie întinsă, cu umbre lungi în lumina amurgului. Din loc în loc se zăreau ferme și gospodării care se agățau parcă de pământul ce se deplasa prin fața ochilor lui. Pe partea cealaltă se aflau siluetele greoaie ale munților; culmile lor erau învăpăiate de razele soarelui la apus. Trenul nu se grăbea, clătinându-se și gâfâind în timp ce înainta anevoie către coastă. Uneori aproape că se oprea complet, abia mișcându-se, după care țâșnea înainte cu proteste ascuțite din partea roților. Yusuf nu-și amintea să fi oprit prin vreo gară, dar ulterior înțelese că trebuia s-o fi făcut. Primi și el din mâncarea pe care i-o pregătise mama unchiului Aziz: maandazi^[iv], carne fiartă și fasole. Unchiul despachetă mâncarea cu mare grijă, murmurând bismillah și zâmbind ușor, apoi, cu palma pe jumătate deschisă, într-un gest de invitație, îl pofti pe Yusuf să se împărtășească. Unchiul îl privi blajin și surâzător cât mâncă, veghindu-l parcă.

Nu putu dormi, căci stinghiile băncii îi intrau adânc în carne. În cel mai bun caz moțăia ori stătea pe jumătate treaz, presat de nevoia de a se ușura. Când deschise ochii în toiul nopții, imaginea vagonului pe jumătate plin, în penumbră, îl înspăimântă. Bezna de afară era un abis nesfârșit, și se temea că trenul pătrunsese prea adânc în el ca să poată ieși teafăr. Încercă să se concentreze asupra zgomotului roților, dar ritmul lor neregulat nu făcea decât să-i distragă atenția și să-l țină treaz. Visă că mama lui era un câine chior pe care-l văzuse odată zdrobit de roțile unui tren. Mai târziu visă că putea să-și vadă lașitatea acolo, licărind sub clar de lună, acoperită cu o placentă vâscoasă. Știa că era lașitatea lui pentru că cineva din umbră i-o spusese, iar el însuși o văzuse respirând.

A doua zi dimineață, când sosiră la destinație, unchiul Aziz îl mână calm și ferm prin mulțimile gălăgioase de negustori dinăuntrul și din afara gării. Nu-i adresă nici un cuvânt în timp ce străbăteau străzile pline de rămășițele sărbătoririi recente. Ușile încă erau împodobite cu arce din ramuri de palmier. Ghirlande de gălbenele și iasomie zăceau strivite pe alei, iar cojile de fructe, deja înnegrite, murdăreau strada. Un hamal le ducea bagajul în fața lor, asudând și gâfâind în căldura de la mijlocul dimineții. Yusuf trebuise să renunțe la boccea. "Lasă-l pe hamal s-o care", îi zisese unchiul Aziz arătând spre bărbatul zâmbitor care păzea restul bagajului. Hamalul țopăia și sălta în timpul mersului ca să-și menajeze șoldul beteag. Suprafața drumului era fierbinte, iar Yusuf, ale cărui picioare nu erau protejate, ar fi vrut să poată sălta și el, însă știa, fără să fi fost nevoie să întrebe, că unchiul Aziz n-ar fi fost de acord. Din felul în care era salutat de toată lumea, Yusuf înțelegea că unchiul său era un om de vază. Hamalul le striga trecătorilor să facă loc - "Lăsați-l pe seyyid să treacă, waungwana^[v]" - și, chiar dacă era un tip atât de zdrențăros și șoldit, nimeni nu se punea de pricină. Din când în când se uita în jur cu zâmbetul lui strâmb, făcându-l pe Yusuf să creadă că hamalul deținea niște secrete primejdioase de care el n-avea habar.

Casa unchiului Aziz era o clădire lungă și joasă de la marginea orașului. Se afla la mică distanță de drum, iar în față avea un teren înconjurat de copaci. Erau acolo arbori neem, cocotieri, un capochier și un manghier uriaș în colț. Mai erau și alți copaci pe care Yusuf nu-i recunoștea. La umbra manghierului ședeau deja câțiva oameni, deși era încă devreme. Pe lângă casă se întindea un zid lung, alb, cu creneluri, deasupra căruia Yusuf zări coroanele unor copaci și palmieri. Bărbații de sub manghier se sculară la vederea lor, ridicându-și mâinile și rostind saluturi călduroase.

Îi întâmpină un tânăr pe nume Khalil, care se repezi din prăvălia din fața casei cu strigăte entuziasmate de bun-venit. Sărută cu mult respect mâna unchiului Aziz și ar fi repetat gestul dacă unchiul nu și-ar fi retras mâna. Zise ceva pe un ton iritat în timp ce Khalil stătea tăcut în fața lui, cu degetele încleștate, ca și cum nu se putea abține să nu le întindă pentru a-i prinde iarăși mâna. Făcură schimb de salutări și vești în arabă sub privirea curioasă a lui Yusuf. Khalil avea șaptesprezece sau optsprezece ani și era slab și agitat, cu umbra unei mustăcioare deasupra buzei. Yusuf știa că vorbeau despre el, deoarece Khalil se întoarse să-l privească și încuviință din cap energic. Unchiul Aziz se duse spre partea laterală a casei, unde Yusuf văzu o poartă deschisă în zidul alb. Putu întrezări grădina dinăuntru, cu pomi fructiferi, arbuști înfloriți și un luciu de apă. Când dădu să-l urmeze, unchiul, fără să se întoarcă, întinse mâna cu palma spre el și o ținu astfel o clipă, apoi se îndepărtă. Yusuf nu mai văzuse niciodată acel gest, dar îi simți caracterul de interdicție. Uitându-se la Khalil, descoperi că acesta, zâmbitor, îl măsura din cap până-n picioare. Îi făcu semn și o luă spre prăvălie. Yusuf își culese bocceaua cu bățul, pe care hamalul le lăsase pe jos când dusese înăuntru bagajul unchiului Aziz, și merse după tânăr. Pierduse deja mătăniile din gresie roșie, le lăsase în tren. Trei bărbați în vârstă ședeau pe o bancă în fața prăvăliei, iar privirile lor îl urmăriră calm pe Yusuf când se aplecă pe sub tejghea și intră în magazin.