Paradis

Abdulrazak Gurnah s‑a născut în anul 1948 și a fost profesor de limba engleză la Universitatea din Kent. Este autorul a zece romane: Memory of Departure (1987), Pilgrims Way (1988), Dottie (1990), Paradis (Paradise, 1994, finalist la Booker Prize și Whitbread Award), Admiring Silence (1996), Pe țărm (By the Sea, 2001, nominalizat la Booker Prize și finalist la Los Angeles Times Book Award), Abandon (Desertion, 2005, finalist la Commonwealth Writers' Prize), The Last Gift (2011), Gravel Heart (2017) și Vieți în derivă (Afterlives, 2020, finalist la Orwell Prize for Fiction și nominalizat la Walter Scott Prize).

În anul 2021 i s‑a decernat Premiul Nobel pentru Literatură, "pentru abordarea fără compromisuri și plină de compasiune a efectelor colonialismului și a destinului refugiaților suspendați între culturi și continente". Locuiește în Canterbury.
Yusuf duce o viață liniștită cu familia sa într-un orășel din Africa de Est, iar când e înștiințat că urmează să plece departe de casă primește vestea senin. Nu-i trece prin minte să întrebe de ce trebuie să-l însoțească pe unchiul Aziz și de ce a fost organizată atât de rapid expediția; nu întreabă nici măcar când se va întoarce. Adevărul este că "unchiul" e un negustor bogat și puternic, iar Yusuf i-a fost încredințat drept zălog pentru datoriile tatălui său.

Paradis este o tapiserie complexă în care se întrețes mituri, vise și tradițiile biblică și coranică, povestea maturizării unui băiat într-o Africă măcinată de colonialism și violență.

"O carte poetică, vădind o forță evocatoare impresionantă, despre Africa și puterea sumbră a necunoscutului." (Independent on Sunday)

"Gurnah își descrie lumea într-o proză poetică deopotrivă pură și lucidă - un mic paradis în sine... Desenate cu un penel fin, plăcerile, tristețile și dorul din fațetele splendide ale acestei cărți rămân mult timp în memoria cititorului." (Guardian)

"O lume dispărută este adusă la viață cu o măiestrie de vrăjitor." (Sunday Times)
 
"Un bildungsroman cu meandrele leneșe ale unui fluviu din Africa." (Spectator)



Băiatul mai întâi. Îl chema Yusuf, și plecase de acasă în al doisprezecelea an de viață. Își amintea că era anotimpul secetos, când fiecare zi era leită celei de dinainte. Flori neașteptate înfloreau și mureau. Insecte bizare se strecurau afară de sub pietre și se zvârcoleau până la moarte sub razele de foc. Soarele făcea arborii din depărtare să tremure în aer și casele să se înfioare și să se umfle, disperate să respire. Nori de praf se înălțau la fiecare pas mai apăsat, iar orele zilei erau învăluite într-o nemișcare tăioasă. Își amintea din anotimpul secetos momente precise ca acelea.

Atunci zări doi europeni pe peronul gării, primii pe care-i văzuse vreodată. Nu se sperie, cel puțin la început. Mergea des la gară, ca să vadă trenurile intrând zgomotos și elegant, după care le aștepta să-și facă ieșirea demnă la ordinele impiegatului indian dotat cu fanioane și fluier. Yusuf aștepta câteodată ore întregi apariția trenului. Cei doi europeni așteptau și ei, stând sub un umbrar de pânză, cu bagajele și niște cutii cu aspect important stivuite ordonat în apropiere. Bărbatul era masiv, atât de înalt încât trebuia să-și aplece capul ca să nu atingă pânza sub care se adăpostea de soare. Femeia stătea mai în spate, la umbră, cu fața lucind de transpirație ascunsă parțial de două pălării. Bluza albă cu volane era închisă cu nasturi la gât și la încheieturile mâinilor, iar fusta lungă îi atingea pantofii. Și ea era înaltă și masivă, dar în alt fel. Dacă ea arăta ca un bulgăre maleabil, ca și când ar fi putut să-și schimbe forma, el părea sculptat dintr-o singură bucată de lemn. Se uitau în direcții diferite, ca și când nu s-ar fi cunoscut. Yusuf o văzu pe femeie ducându-și batista la buze ca să îndepărteze cojile de piele uscată. Fața bărbatului era marmorată cu roșu, iar ochii lui se plimbau agale peste peisajul gării înghesuite, observând magaziile din lemn și uriașul steag galben având în mijloc o pasăre neagră fioroasă. Yusuf avu răgazul să-l studieze. Apoi însă, bărbatul se întoarse și-i observă privirea cercetătoare. Întâi se uită în altă parte, dar peste câteva clipe ochii săi reveniră asupra băiatului. Yusuf încremenise parcă. Dintr-odată, bărbatul își dezgoli dinții într-un rânjet involuntar și-și încovoie degetele ca pe niște gheare. Yusuf luă în seamă avertismentul și o rupse la fugă, mormăind cuvintele pe care fusese învățat să le spună când avea nevoie urgentă de ajutorul lui Dumnezeu.

Anul acela când plecase de acasă fusese și anul când carii roseseră stâlpii verandei din spate. Tatăl lui dădea câte un pumn mânios în stâlpi ori de câte ori trecea pe lângă ei, informându-i că știa ce puneau la cale. Carii lăsau în lemn urme asemenea brazdelor ce marcau tunelurile săpate de animale în albia torentului uscat. Stâlpii sunau a gol ori de câte ori îi lovea Yusuf și răspândeau în aer granule minuscule de putregai. Când puștiul bombănea că-i e foame, mama lui îi spunea să mănânce cari.
− Mi-e foame, se văita într-o litanie compusă de el însuși, pe care o recita tot mai posomorât de la un an la altul.
− Mănâncă niște cari, îi sugera mama, râzând apoi de reacția lui teatrală de scârbă. Haide, poți să te îndopi cu ei oricând. Nu te teme c-o să te împiedic.

Ca să-i arate ce glumă jalnică făcuse, el ofta în maniera dezabuzată pe care o testa în ultima vreme. Uneori mâncau oase, pe care mama le fierbea ca să facă o supă lungă la suprafața căreia luceau steluțe rare de grăsime, pe când în adâncuri pândeau bulgări spongioși de măduvă. În cel mai rău caz primeau doar tocăniță de bame, dar, oricât de flămând ar fi fost, Yusuf nu putea înghiți sosul cleios.

Tot atunci începuseră și vizitele unchiului Aziz. Venea rar și stătea puțin, de obicei însoțit de un grup pestriț de călători, hamali și muzicanți. Poposea împreună cu ei în lungile călătorii pe care le făcea de la ocean până la munți, până la păduri și lacuri și peste câmpiile aride și dealurile stâncoase și golașe din interior. Expedițiile lui erau adeseori acompaniate de tobe și tamburine și corni și siwa^[i]; când alaiul său intra în oraș animalele se răspândeau înnebunite care-ncotro, iar copiii o luau razna. Unchiul Aziz emana un miros straniu, o combinație de piele de animal și parfum, rășină și mirodenii, plus un alt miros, mai greu de definit, care-l ducea pe Yusuf cu gândul la pericol. Ținuta lui obișnuită consta dintr-un kanzu^[ii] subțire, croit lejer din bumbac fin, și o tichie croșetată împinsă spre ceafă. Cu ifosele lui de rafinament și atitudinea sa politicoasă, impasibilă, părea mai curând un plimbăreț la ceas de seară sau un credincios în drum spre moschee decât un negustor care-și croise drum prin tufe spinoase și cuiburi de vipere care scuipau venin. Chiar și în vâltoarea sosirii, în haosul și dezordinea lăzilor rostogolite, înconjurat de hamali obosiți și gălăgioși și angrosiști vigilenți, cu gheare ascuțite, unchiul Aziz reușea să fie calm și în largul lui. De data asta însă venise singur.

Lui Yusuf îi făceau întotdeauna plăcere vizitele unchiului. Tatăl lui spunea că era o adevărată onoare, deoarece era un negustor bogat și renumit - tajiri mkubwa^[iii] -, dar, oricât de binevenită ar fi fost onoarea, și mai important era faptul că, ori de câte ori trecea pe acolo, unchiul Aziz îi dădea negreșit o monedă de zece anna. Băiatului nu i se cerea nimic altceva decât să se înfățișeze la momentul potrivit. Unchiul Aziz venea la el, îi zâmbea și-i dădea bănuțul. Și lui Yusuf îi venea să zâmbească de fiecare dată, dar se abținea, gândindu-se că nu s-ar fi cuvenit. Pielea netedă a unchiului Aziz și mirosul lui plin de mister îl fascinau. Chiar și după ce pleca, parfumul lui rămânea în aer câteva zile.

În a treia zi a vizitei, era limpede că se apropia plecarea. În bucătărie era o forfotă neobișnuită și se simțeau aromele inconfundabile ale ospățului. Mirodenii dulci puse la prăjit, sos de nucă de cocos fierbând la foc mic, chifle și turte, biscuiți în cuptor și carne clocotind pe plită. Yusuf se ținea aproape de casă, în caz că mama avea nevoie de ajutor la gătit ori îi solicita opinia în privința vreunui fel. Știa că-i aprecia părerile în aceste chestiuni. Sau poate uita să amestece într-un sos, ori rata momentul în care uleiul pus la încins începea să tremure, iar legumele trebuiau puse în tigaie. Era o treabă deloc ușoară, fiindcă, deși ținea să supravegheze treburile din bucătărie, nu voia ca mama să-l surprindă trândăvind pe-acolo. Atunci l-ar fi trimis să facă diverse comisioane, ceea ce l-ar fi putut împiedica să-și ia rămas-bun de la unchiul Aziz. Moneda de zece anna își schimba proprietarul tocmai în momentul plecării, când unchiul Aziz își întindea mâna spre a fi sărutată și-l mângâia pe Yusuf pe capul aplecat. Apoi, cu o ușurință îndelung exersată, strecura bănuțul în palma puștiului.

De obicei, tatăl lui era la muncă până după prânz. Yusuf presupuse că avea să-l aducă pe unchiul Aziz cu el, așa că-i rămânea timp berechet. Tatăl lui administra un hotel, aceasta fiind cea mai recentă dintre numeroasele afaceri prin care încercase să-și facă un nume și să se îmbogățească. Când era binedispus le povestea despre alte proiecte care ar fi trebuit să-i aducă prosperitatea, făcându-le să pară ridicole. Alteori Yusuf îl auzea plângându-se că viața lui o luase pe o cale complet greșită și că tot ce încercase se sfârșise cu un dezastru. Hotelul, de fapt o ospătărie cu patru paturi curate în camera de la etaj, se afla în orășelul Kawa, unde locuiau de peste patru ani. Înainte de asta trăiseră în sud, în alt orășel dintr-o zonă agricolă unde tatăl lui ținea o prăvălie. Yusuf își amintea un deal înverzit și umbrele îndepărtate ale munților și un bătrân care stătea pe un taburet în fața prăvăliei, brodând tichii cu fir de mătase. Veniseră la Kawa deoarece localitatea înflorise atunci când nemții o transformaseră în depou pentru calea ferată ce urma să ducă spre podișul din interior. Însă avântul trecuse rapid, iar acum trenurile opreau numai ca să se alimenteze cu lemne și apă. În ultima lui călătorie, unchiul Aziz folosise linia spre Kawa, după care o luase spre vest pe jos. În următoarea sa expediție, spunea, avea să meargă atât cât era posibil pe calea ferată înainte de a o apuca spre nord-vest sau nord-est. Încă se puteau face afaceri bune în ambele părți, zicea. Uneori, Yusuf își auzea tatăl bombănind că întregul oraș se ducea dracului.

Trenul spre coastă pleca la începutul serii, și Yusuf își închipuia că unchiul Aziz avea să fie la bord. Ghicise din atitudinea lui că unchiul Aziz era în drum spre casă. Dar nu puteai niciodată să fii sigur în privința oamenilor; la fel de bine putea să ia trenul spre munți, care pleca la mijlocul după-amiezii. Yusuf era pregătit pentru ambele situații. Tatăl lui se aștepta să-l vadă la hotel în fiecare după-amiază, după rugăciunile de la prânz - ca să afle cum se gestionează afacerea, îi explicase, și să învețe să trăiască pe picioarele lui; în realitate, trebuia să-i ajute pe cei doi tineri care spălau vasele, făceau curat în bucătărie și le duceau mâncarea clienților. Bucătarul hotelului bea și înjura și persecuta pe toată lumea, în afară de Yusuf. Se întrerupea în toiul unei tirade presărate cu ocări ca să-i zâmbească mieros atunci când îl zărea, dar puștiul tot se temea de el și tremura în fața lui. În ziua aceea nu se duse la hotel, nici nu-și făcu rugăciunile de prânz; în vipia cumplită, nu credea că ar fi catadicsit cineva să-l caute. În loc de asta, se ascunse prin colțurile umbrite și în spatele cotețului găinilor din curtea din spate, până când mirosurile sufocante stârnite de praful de la începutul după-amiezii îl obligară să plece. Se piti în magazia de lemne de lângă casă, un loc cu umbre purpurii și acoperiș de paie boltit, unde ascultă furișarea precaută a șopârlelor în timp ce pândea cu mare atenție clipa înmânării celor zece anna.

Liniștea și întunericul din magazie nu-l descumpăneau, deoarece era obișnuit să se joace singur. Tatăl lui nu-i dădea voie să se joace prea departe de casă. "Suntem înconjurați de sălbatici", îi spunea. "Washenzi, care nu cred în Dumnezeu, ci venerează duhuri și demoni ce trăiesc în copaci și în pietre. Nimic nu le place mai mult decât să răpească plozi și să-i folosească după bunul-plac. Sau o să te duci cu ceilalți, cărora nu le pasă, trântori și copii de trântori, iar aceia n-o să aibă grijă de tine și-o să te lase la îndemâna câinilor sălbatici. Stai aici, unde ești în siguranță, astfel încât să te vadă tot timpul careva." Tatăl lui Yusuf prefera ca el să se joace cu copiii prăvăliașului indian din cartier, doar că micii indieni îi aruncau cu nisip în ochi și-și băteau joc de el când încerca să se apropie. "Golo, golo", intonau, scuipând în direcția lui. Uneori stătea cu grupurile de băieți mai mari care pierdeau vremea la umbra copacilor sau sub streșinile caselor. Îi plăcea compania lor, deoarece întotdeauna spuneau glume și râdeau. Părinții lor lucrau ca vibarua^[iv] pentru nemți pe șantierul căii ferate, trudeau cu ziua la capătul de linie sau făceau pe hamalii pentru călători și comercianți. Erau plătiți doar pentru cât munceau, și uneori nu era nimic de muncit. Yusuf auzise de la băieți că nemții îi spânzurau pe cei care nu vădeau destulă hărnicie. Dacă erau prea tineri ca să-i spânzure, le tăiau boașele. Nemții nu se temeau de nimic. Un puști zise că tatăl lui văzuse un neamț vârându-și mâna în mijlocul flăcărilor fără să se ardă, ca și când ar fi fost o fantomă.

Părinții lor veneau de pretutindeni, din munții Usambara de la nord de Kawa, de lângă fabuloasele lacuri din vestul regiunii înalte, din savanele sfâșiate de război de la sud, precum și de pe coastă. Băieții râdeau de ei, ironizându-le cântecele de muncă și descriindu-și unii altora felul dezgustător în care miroseau când ajungeau acasă la sfârșitul zilei. Născoceau porecle pentru locurile de unde se trăgeau părinții lor, denumiri comice și răutăcioase pe care le foloseau ca să-și bată joc unii de alții. Uneori se băteau, rostogolindu-se și lovindu-se și provocându-și reciproc durere. Dacă li se ivea ocazia, cei mai mari lucrau ca slujitori sau băieți de prăvălie, dar în cea mai mare parte a timpului stăteau la umbră și căutau prin resturi, așteptând să devină destul de puternici încât să facă o muncă de bărbat. Yusuf stătea cu ei când îl lăsau, ascultându-le conversațiile și făcându-le comisioane.

Ca să-și treacă vremea bârfeau sau jucau cărți. De la ei află Yusuf prima oară că bebelușii trăiesc în mădulare. Când un bărbat vrea un copil, vâră bebelușul în burta unei femei, unde are mai mult loc să crească. Nu era singurul căruia această poveste i se părea incredibilă; își scoteau penisurile și le măsurau în timp ce dezbaterea se încingea. În curând uitau de bebeluși, căci deveneau mai interesante penisurile ca atare. Băieții mai mari erau mândri să și le expună și-i sileau pe cei mai mici să-și arate micile abdalla spre distracția generală.

Uneori jucau kipande. Yusuf era prea mic ca să i se dea voie să lanseze, pentru că vârsta și forța determinau ordinea aruncătorilor, dar ori de câte ori i se permitea se alătura mulțimii de jucători care alergau frenetic pe terenul prăfos după bucata zburătoare de lemn. Într-o zi, tatăl lui îl văzuse fugind pe stradă într-o gloată isterică de copii care voiau cu toții să prindă kipande. Îl străfulgerase cu o privire de dojană și-l plesnise înainte de a-l trimite acasă.

Yusuf își făcuse o kipande și adaptase regulile astfel încât să se poată juca de unul singur. Adaptarea consta în faptul că el ținea și locul celorlalți jucători, cu avantajul că așa putea să lanseze ori de câte ori avea chef. Alerga de colo-colo pe stradă în fața casei, țipând surescitat și încercând să prindă o kipande pe care tocmai o aruncase în aer cât de sus putea, ca să-și lase timp să ajungă în dreptul ei.


Prin urmare, în ziua plecării unchiului Aziz, pe Yusuf nu-l deranja câtuși de puțin să piardă câteva ore în timp ce pândea moneda de zece anna. Tatăl lui și unchiul Aziz veniră împreună la ora unu. Le zărea trupurile licărind în lumina lichidă în timp ce se apropiau agale pe aleea pietruită dinspre casă. Mergeau în tăcere, cu capetele plecate și umerii gârboviți ca să se apere de căldură. Prânzul le fusese deja așezat pe cea mai bună carpetă din camera de oaspeți. Yusuf însuși dăduse o mână de ajutor în faza finală a pregătirilor, ajustând poziția unor vase ca să fie totul perfect și obținând astfel un zâmbet recunoscător din partea mamei sale istovite. Dacă tot era acolo, Yusuf profită de ocazie ca să cerceteze meniul. Două tipuri diferite de curry, cu pui și cu carne tocată de oaie. Cel mai bun orez din Peshawar, strălucind de atâta unt topit și presărat cu stafide și migdale. Chiflele dolofane și condimentate, maandazi și mahamri, dădeau pe dinafară din coșul acoperit cu un ștergar. Spanac în sos de cocos. Un platou cu fasole boabe. Fâșii de pește uscat fripte în jăraticul aproape stins pe care fuseseră gătite celelalte feluri. Îi venea să plângă la vederea acestei abundențe atât de diferite de mesele lor de zi cu zi. Mama lui se încruntă văzându-l, dar fața lui căpătă o expresie atât de tragică, încât până la urmă o făcu să râdă.

Odată ce bărbații se așezară, Yusuf intră cu o carafă de alamă și un bol și un șervet curat de in trecut peste brațul stâng. Turnă apa încet, în timp ce unchiul Aziz și apoi tatăl lui își clătiră mâinile. Îi plăceau foarte mult oaspeții precum unchiul Aziz. Se gândi la asta pe când se ghemuia în fața ușii, în caz că-i erau solicitate serviciile. Ar fi fost fericit să stea înăuntru și să-i privească, însă tatăl lui îl alungase cu o căutătură încruntată. Se întâmpla ceva deosebit ori de câte ori era unchiul Aziz prin preajmă. Lua toate mesele la ei acasă, chiar dacă dormea la hotel. Asta însemna că la sfârșit rămâneau adesea bucățele apetisante - dacă nu cumva mama lui le observa prima, caz în care ajungeau în casa unui vecin sau în burta unuia dintre cerșetorii zdrențăroși care băteau câteodată la ușă, bolborosind laude la adresa lui Dumnezeu. Mama lui spunea că e mai bine să le dăruiești mâncare vecinilor și nevoiașilor decât să te dedai lăcomiei. Yusuf nu vedea nici o noimă în asta, dar mama îi spunea că virtutea e propria-i răsplată. Din tonul ei ritos înțelegea că, dacă mai făcea vreun comentariu, avea să fie silit să asculte încă o predică lungă, și din acelea încasa de ajuns de la profesorul de la școala coranică.

Era însă un cerșetor cu care Yusuf își împărțea bucuros resturile de la masă. Pe nume Mohammed, era un tip pipernicit, cu voce ascuțită, care duhnea a carne stricată. Yusuf îl găsise într-o zi așezat lângă peretele lateral al casei; mânca de zor pământ roșiatic pe care-l scobea din zidul deteriorat. Cămașa lui era înnegrită de funingine și pătată, iar coapsele îi erau acoperite de cei mai zdrențuiți pantaloni scurți pe care-i văzuse băiatul vreodată. Marginea tichiei era maro-închis de la sudoare și mizerie. Yusuf îl urmări câteva minute, întrebându-se dacă întâlnise în viața lui vreo ființă mai murdară, apoi îi duse un castron cu niște resturi de manioc. După câteva înghițituri pe care le intercală cu scâncete de recunoștință, Mohammed îi spuse că tragedia vieții lui era consumul de cânepă indiană. Odinioară fusese înstărit, cu terenuri irigate și câteva animale și o mamă care-l iubea. În timpul zilei își muncea pământul mult iubit cu toată puterea și sârguința, iar seara își asculta mama slăvindu-l pe Dumnezeu și istorisindu-i povești nemaipomenite din lumea largă.

Apoi însă îl lovise răul, cu o asemenea forță încât își părăsise mama și pământul ca să caute iarbă, iar acum bântuia prin lume încasând șuturi și mâncând tină. Nicăieri, în toate peregrinările lui, nu gustase o hrană atât de minunată ca aceea gătită de mama lui până la acea porție de manioc. Îi povesti lui Yusuf întâmplări din călătoriile lui în timp ce stăteau cu spatele sprijinit de zidul casei. Vocea subțire îi era însuflețită, iar chipul tânăr și zbârcit se destindea în zâmbete ce lăsau să se vadă dinții sparți. "Învață din exemplul meu îngrozitor, micul meu prieten. Ferește-te de iarbă, te rog din tot sufletul!" Vizitele lui nu erau niciodată lungi, dar Yusuf se bucura întotdeauna să-l vadă și să-i afle ultimele aventuri. Cel mai mult îi plăcea să-l audă descriind pământurile bine irigate de la sud de Witu și viața pe care o dusese în acei ani fericiți. Pe locul al doilea era povestea internării lui Mohammed la casa de nebuni din Mombasa. "Wallahi, nu te mint, puiule. M-au luat drept nebun! Poți să crezi așa ceva?" Acolo îi umpluseră gura cu sare și-l plesniseră peste față de câte ori încerca s-o scuipe. Îi dădeau pace numai dacă stătea cuminte în timp ce bulgării de sare i se topeau în gură și-i rodeau mațele. Mohammed vorbea despre tortură cutremurându-se, dar și amuzat. Alte povești nu-i plăceau lui Yusuf, precum cea despre câinele orb pe care-l văzuse omorât cu pietre și cea despre copiii lăsați în seama unor oameni cruzi. Mohammed pomeni despre o tânără pe care o cunoscuse cândva la Witu. Mama lui își dorise să-l vadă însurat, spuse, apoi zâmbi prostește.

La început, Yusuf încercă să-l ascundă, temându-se că mama lui avea să-l alunge, dar Mohammed se gudura și scâncea cu atâta recunoștință de câte ori o vedea, încât a devenit unul dintre cerșetorii ei preferați. "Cinstește-ți mama, te rog din suflet!", îl îndemna plângăreț pe băiat când ea era destul de aproape ca să-l audă. "Învață din exemplul meu îngrozitor." Nu era ceva nemaiîntâlnit, îi spuse mama lui Yusuf mai târziu, ca înțelepți sau profeți sau sultani să se deghizeze în cerșetori și să se amestece printre oamenii obișnuiți și cei amărâți. Întotdeauna trebuie tratați cu respect. Atunci când apărea tatăl lui Yusuf, Mohammed se ridica și pleca scheunând lingușitor.

Într-o zi, Yusuf fură o monedă din buzunarul hainei tatălui său. Nu știa de ce o făcuse. În timp ce tatăl se spăla după întoarcerea de la muncă, puștiul își vârâse mâna în haina puternic mirositoare ce atârna de un cui în dormitorul părinților și luase un ban. Nu fusese ceva plănuit. Mai târziu, când se uită la monedă, descoperi că era o rupie de argint și se temu s-o cheltuiască. Uimit că nu fusese prins, fu tentat s-o pună înapoi. De câteva ori se gândi să i-o dea lui Mohammed, dar îi era frică de reacția cerșetorului, ar fi putut să spună ceva nepotrivit ori să-l acuze. O rupie de argint întruchipa cea mai mare sumă pe care o ținuse vreodată în mână. Într-un final o ascunse într-o crăpătură de la temelia zidului; câteodată o mai împungea cu un băț, ca să se asigure că era acolo.

Citiți continuarea acestui capitol aici.