Ochelarii cu ramă de aur

Giorgio Bassani s-a născut în 1916 la Bologna, dar și-a petrecut copilăria și tinerețea la Ferrara. A absolvit Facultatea de Litere a Universității din Bologna în 1939, în ciuda legilor antisemite promulgate în Italia în 1938. A activat în rezistența antifascistă, drept care a fost arestat și întemnițat în 1943. A fost eliberat imediat după îndepărtarea de la putere a lui Benito Mussolini. A fost director editorial al Editurii Feltrinelli, unde a publicat, printre altele, romanul Ghepardul al lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa. A murit în anul 2000 și a fost înmormântat în cimitirul evreiesc din Ferrara. Opera sa capitală este ciclul Romanul Ferrarei, din care face parte și Grădinile Finzi-Contini (Anansi.Clasic, 2023).

În orașul Ferrara al anilor 1930 sosește un doctor nou, Fadigati, un om optimist și modern în atitudine și, mai mult ca orice, un om care vrea să fie acceptat în noua sa casă. Dar aparențele se năruie imediat ce localnicii descoperă că e homosexual, iar tânărul pe care-l plătește pentru a-i fi amant îl umilește în public. Pe măsură ce antisemitismul se răspândește în Italia, naratorul evreu al poveștii începe să nutrească milă și înțelegere față de doctor. Ochelarii cu ramă de aur este un studiu pasionant, dar tragic, despre cum ne pot fi distruse viețile de către cei pe care-i considerăm apropiați. Romanul lui Giorgio Bassani a fost ecranizat în 1987, în regia lui Giuliano Montaldo, cu Philippe Noiret, Rupert Everett și Valeria Golino în distribuție.

"Vorbesc despre lucruri străvechi, dar scriu la prezent. Prin scris, vreau să mă înțeleg, poate să mă și vindec." (Giorgio Bassani)

"Primele trei capitole din au parte de o voce narativă ce pare întrucâtva corală: insinuantă, convențională, vicleană, bârfitoare, atotștiutoare și, mai presus de orice, complice. De parcă orașul în sine, o zonă de recrutare pentru fascismul militant plină de entuziasm, ar fi primit o voce colectivă. Este un procedeu genial, dar unul de care trebuia să se desprindă prin introducerea naratorului la persoana întâi, un soi de alter ego ce ar fi putut sta mărturie la evenimentele din acei ani." (Jamie Mc Kendrick)

"Talentul unic al lui Bassani este că personajele lui, atât de obișnuite, devin brusc, în mod înspăimântător, memorabile." (The Guardian)


Nu există ceva care să stârnească mai mult interesul indiscret al lumii bune din provincie ca dorința firească de a păstra distincția între viața particulară și cea publică. Ce se petrecea cu Athos Fadigati după ce infirmiera închidea ușa cu geamuri a clinicii în urma ultimului pacient? Modul nu prea limpede sau, în orice caz, nu tocmai normal în care-și petrecea doctorul serile ațâța încontinuu curiozitatea în privința lui. Da, exista ceva greu de înțeles la Fadigati.

Dar la el și lucrul acesta plăcea, și lucrul acesta constituia o atracție. Toți știau cum își petrece diminețile și nimeni n-avea nimic de zis despre ele. La nouă era deja la spital și, ba cu vizitele, ba cu operațiile (pentru că opera; și nu era zi în care să nu aibă de scos niște amigdale sau de extirpat o apofiză mastoidă), o lungea așa până pe la unu. După care, între unu și două, putea fi deseori întâlnit întorcându-se pe jos, pe Bulevardul Giovecca, cu pachetul cu ton în ulei sau cu mezeluri agățat de degetul mic și cu Corriere della Sera ieșindu-i din buzunarul pardesiului.

Deci lua prânzul acasă. Și cum nu avea bucătăreasă, iar femeia de serviciu, angajată doar pentru jumătate de zi, care-i făcea curățenie în casă și în cabinet, se prezenta abia la trei, cu o oră înaintea infirmierei, însemna că-și pregătea singur tradiționalele spaghete, ceea ce era deja destul de ciudat. De asemenea, la cină, îl așteptau degeaba în singurele restaurante care, la vremea respectivă, se bucurau de un oarecare renume: la Vincenzo, la Sandrina, la Tre Galletti sau la Roveraro, pe Intrarea Granchio, a cărui bucătărie cu specific familial atrăgea atâția alți celibatari de vârstă mijlocie. Dar aceasta nu însemna că mânca acasă, ca la prânz. Seara nu rămânea niciodată acasă. Dacă treceai pe la opt, opt și un sfert pe Strada Gorgadello, era ușor să-l surprinzi chiar în clipa când pleca. Mai întârzia un moment în prag, privind în sus, la dreapta și la stânga, parcă nesigur de ora și de direcția în care s-o ia.

În fine, pornea, amestecându-se în mulțimea care, la ceasul acela, fie vară, fie iarnă, se preumbla încet prin fața vitrinelor luminate din Strada Bersaglieri del Po ca prin fața magazinelor venețiene. Unde se ducea? La plimbare, rătăcind la întâmplare, aparent fără nicio țintă. După o zi de muncă intensă, probabil că-i plăcea să se simtă în mijlocul mulțimii: mulțimea veselă, zgomotoasă, amestecată. Înalt, corpolent, cu pălăria lui moale cu boruri late, mănuși galbene, sau, iarna, cu paltonul căptușit cu blană de oposum și cu mânerul bastonului băgat în buzunarul drept, putea fi văzut între opt și nouă seara în oricare punct din oraș.

Uneori puteai avea surpriza să-l zărești stând nemișcat în fața vitrinei vreunui magazin de pe Strada Mazzini sau de pe Strada Saraceno și privind atent peste umărul celui ce se afla înaintea lui. Deseori se oprea lângă tarabele cu mărunțișuri și dulciuri ce se înșirau cu zecile de-a lungul părții sudice a Domului, în Piața Travaglio și pe Strada Garibaldi, uitându-se, fără să spună niciun cuvânt, la modesta marfă expusă. Dar Fadigati prefera să bată mai ales trotuarele înguste și arhipline din Strada San Romano. Dacă te întâlneai cu el sub porticurile scunde, unde stăruia un miros acru de pește prăjit, salamuri, vinuri și țesături ieftine, pline de lume, femeiuști, soldați, băieți, țărani ascunși în mantalele lor și așa mai departe, te uimea privirea lui vioaie, veselă, satisfăcută, zâmbetul ușor care-i plutea pe chip.
- Bună seara, doctore! striga careva după el.

Însă era un miracol dacă auzea și dacă, dus deja departe de valul de oameni, se întorcea să răspundă la salut. Mai târziu, după zece, își făcea apariția la unul din cele patru cinematografe din oraș: Excelsior, Salvini, Rex sau Diana. Dar și aici prefera ultimele rânduri din stal în locul celor de la balcon, unde lumea bună se simțea în largul ei, ca într-un salon. Și ce jenant era să-l vadă jos, pe el, atât de bine îmbrăcat, amestecat cu cea mai mizerabilă "lume interlopă". Era oare de bun-gust - suspinau ei întorcându-și întristați privirile în altă parte - să împingi atât de departe spiritul de bohème? De aceea este ușor de înțeles de ce, prin '30, când Fadigati avea deja vreo patruzeci de ani, nu puțini începuseră să se gândească că ar trebui să-și ia cât mai curând o soție. Șopteau despre asta pacienții de pe fotoliile alăturate, chiar în salonașele clinicii din Strada Gorgadello, așteptând ca doctorul, cu totul neștiutor, să apară în ușa anume rezervată acestor apariții periodice, invitându-i să treacă "dincolo".

O reluau, mai târziu, la cină, soții și soțiile, având grijă să nu priceapă copiii cu nasul în farfuria cu ciorbă, dar cu urechile ciulite, la cine se refereau. Și mai târziu, în pat - de data aceasta vorbind fără reținere - subiectul umplea de obicei cinci sau zece minute din jumătatea de oră atât de odihnitoare și plăcută, consacrată confidențelor și căscăturilor tot mai lungi, care precedau, de regulă, schimbul de săruturi și de "noapte bună" conjugale. Soților, ca și soțiilor, li se părea absurd ca un om de valoarea lui să nu se gândească să-și întemeieze totuși o familie.

Lăsând la o parte firea poate cam prea "de artist", dar, în general, liniștită și serioasă, ce alt diplomat universitar din Ferrara, sub cincizeci de ani, se putea lăuda cu o situație mai bună ca a lui? Simpatizat de toți, bogat (în privința câștigului, ce să mai spunem, câștiga o grămadă!); membru efectiv al celor două mari Cluburi din oraș și, drept urmare, acceptat în egală măsură atât de burghezia mică și mijlocie formată din profesioniști și negustori, cât și de aristocrația, cu sau fără blazon, posesoare de patrimonii și moșii; beneficiind până și de carnetul de membru în Partidul Fascist pe care, deși el se declarase cu discreție "apolitic din fire", secretarul federal în persoană ținuse să i-l dea cu orice preț; ce-i mai lipsea, dacă nu o femeie frumoasă, pe care s-o ducă duminică dimineața la San Carlo sau la Dom și, seara, la cinematograf, îmbrăcată în blănuri și încărcată de bijuterii, așa cum se cuvine?

Și de ce nu-și dădea deloc osteneala să privească un pic în jur și să găsească una? Dar poate, poate că era prins într-o relație de nemărturisit cu vreo femeiușcă oarecare, gen croitoreasă, guvernantă, servitoare și așa mai departe. Poate că, așa cum se întâmplă și cu alți doctori, îi plăceau numai infirmierele; și, cine știe, poate că tocmai de aceea cele care treceau an de an prin cabinetul său erau atât de drăguțe și atât de provocatoare. Dar chiar admițând că așa stăteau lucrurile (pe de altă parte, era curios că nu transpirase nimic precis în această privință), din ce cauză nu se căsătorea? Voia să aibă și el soarta pe care o avusese, la vremea lui, doctorul Corcos, directorul octogenar al spitalului, cel mai ilustru medic ferrarez, care, potrivit celor ce se spuneau, după ce se iubise ani în șir cu o tânără infirmieră, fusese constrâns la un moment dat de familia ei să rămână cu ea pe cap toată viața?

Și, în oraș, începuse deja căutarea febrilă a fetei cu adevărat demne să devină doamna Fadigati (dar una nu era bună dintr-un anumit motiv, alta din altul, niciuna nu părea destul de potrivită pentru însinguratul ce se îndrepta spre casă și pe care, în unele nopți, când ieșeau cu toții de la Excelsior sau de la Salvini în Piața Delle Erbe, se întâmpla să-l zărească departe, la capătul Străzii Listone, tocmai când dispărea în crăpătura întunecoasă, laterală a Străzii Bersaglieri del Po...) când, deodată, începură să circule, pornite nu se știe de unde, zvonuri ciudate, ba chiar foarte ciudate:
- Nu știi? Am impresia că doctorul Fadigati e...
- Stai să auzi noutatea. Îl cunoști pe doctorul Fadigati care locuiește pe Gorgadello, colț cu Bersaglieri del Po? Ei bine, am auzit că e...