Limba lui Hristos

Adrian Lesenciuc este poet, prozator și eseist. S-a născut în Câmpulung Moldovenesc, la 21 august 1975. Este profesor universitar abilitat.
A debutat editorial cu volumul de versuri Antifilosofia (1998). A colaborat la publicațiile Tribuna, România literară, Steaua, Caiete silvane, Apostrof ș.a. Din 2013 este președintele filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor din România, al cărei membru este din 2000. I-au fost publicate numeroase volume de versuri, studii de critică și istorie literară, precum și romane. Pentru Cimitirul eroilor, a primit Premiul Cartea Anului la Colocviul Romanului Românesc, Alba-Iulia (2018). Romanul Limbile vântului a fost nominalizat la Premiile Uniunii Scriitorilor din România pe anul 2018. Romanul Cimitirul eroilor, tradus în franceză de Raymond Clarinard și Iulia Badea-Guéritée și publicat la Les Éditions Bleu et Jaune din Paris, a fost nominalizat la premiul Salon du livre de Chaumont.
O poveste despre limba lui Hristos care ne poartă din primul deceniu creștin până în luptele din Orientul secolului XXI.

Există un loc unde se vorbește limba lui Hristos, nu departe de Drumul Damascului, la o abatere de câțiva kilometri, în munții Antiliban. Locul se numește Maaloula și înseamnă "poartă" în aramaica occidentală. Acolo s-a retras, urmărită de soldații romani, Sfânta Tecla, prima ucenică a Apostolului Pavel și prima muceniță a creștinătății. Pe același drum urmează să pășească, aproape două mii de ani mai târziu și fără să cunoască povestea întemeierii locului, un arab creștin din nordul Libanului, izgonit din țara sa. Arabul ajunge pe Drumul Damascului în plin război civil sirian, după ce și-a risipit averea pentru a cumpăra demnități în țara de adopție.

Romanul Limba lui Hristos e povestea revelării întâmplătoare a faptelor din primul deceniu creștin, în contextul unor întâmplări petrecute între 1975 și 2013, dintr-un Orient la fel de incert ca acela din Antichitate și la fel de volatil ca parfumurile Arabiei. O ultimă cruciadă interioară este dusă pe teritoriul fluid al Orientului.

Există un loc unde încă se mai vorbește limba lui Hristos. Exista.

"Adrian Lesenciuc scrie versuri, romane, critică și istorie literară, eseuri, cu aceeași învățată dezinvoltură și pedantă aplecare asupra paginii, căci eleganța descinderilor sale în atâtea zone se sprijină pe o bibliotecă impresionantă. Știe ce înseamnă ordinea și disciplina, așa încât poate cocheta liber cu formele haosului și ale neorânduielii, dispus oricând să le împrumute rigori. Gândește viața cu exuberanța unui locuitor lucid și implicat al viului, dar cântărește sobru și manifestările muritudinii. Toate astea, într-o elegantă limbă românească, atât de bine și bogat stăpânită, încât își poate îngădui și să se lase - cu încântare - în voia jocurilor ei de sonuri și cuvinte." (Irina Petraș)

"Pot bănui că [...] Adrian Lesenciuc a pus, mai presus de scriitură, întreaga sa forță de compoziție literară, că a mărunțit în gând fiece frază și fiece tablou izvodit din istoria unei alte Lumi." (Părintele Constantin Necula)

"Nota distopică din romanele mele are legătură cu dorința de a avertiza asupra formelor de alunecare subtilă. Dacă istoria mare ar fi ascultat ficțiunea, ar fi fost mai atentă la personajele politice care aplică tehnica piciorului în prag. O lectură a romanului Noi al lui Evgheni Zamiatin, din 1920, ne-ar fi ținut departe de escaladarea hitleristă. Ar fi existat vocile opoziției care să oprească mai devreme intenția de măcel sau chiar Holocaustul însuși. Asta face distopia: stopează alunecările societății în mâinile unor indivizi cu porniri dictatoriale, care sacrifică totul pentru propria putere și pentru propria statuie. Nu lumea este distopică, ci ficțiunea care avertizează, care își câștigă astfel rolul social." (Adrian Lesenciuc)



Tata a prins Războiul de Independență din '43 ca luptător, deși era doar un copil pe vremea aceea. S-a înscris apoi în Partidul Comunist Libanez, care promitea calea de mijloc: apărarea deopotrivă de influența franceză stabilită de Liga Națiunilor, de influența sionistă din sud și de radicalismul religios musulman, în ambele-i forme, a mișcării sunnite din nord și a celor șiite din sud. Într-o țară în care partidele s-au dovedit a fi mai puternice prin proclamarea unei singure căi, Partidului Comunist nu i-a rămas decât această situare la mijloc, ca o voce minoră în raport cu oricare dintre amenințări. Ba mai mult n-a putut să transforme țara într-una oficial recunoscută de blocul comunist, în timp ce alte partide socialiste au apucat prin acțiunile lor sângeroase să se apropie de Moscova. Socialiștii panarabi s-au apropiat de Uniunea Sovietică prin culoarea sângelui vărsat mai mult decât au reușit comuniștii libanezi prin culoarea ideologiei, prin fluturarea steagului roșu cu bandă albă, de pe care zâmbește cedrul cel veșnic. Dar poate asta înseamnă politica și eu încă nu am aflat.

Inițial, tata a crezut în politica lui Camille Nimr Chamoun, și ar fi vrut să se alăture mișcării liberale pe la sfârșitul de mandat al președintelui libanez, dar cu alunecarea mai pronunțată spre politica Israelului, presiunea din familie a fost mult prea puternică. Așa zicea el. Nu cred să-l fi văzut pe tata alăturându-se "Tigrilor libanezi", dar să admitem că sângele lui tânăr și în clocot i-ar fi permis și o asemenea alăturare. Totuși, sub presiunea familiei sau din convingere, tata a ales varianta moderată a partidului comunist. Într-o țară în care nu știi de unde vine amenințarea, n-ai cum să fii în același timp și împotriva Yehudim, a evreilor, și să ai întâietate la alegeri în raport cu Hezbollahul, nici împotriva mișcărilor palestiniene și naționaliștilor arabi, nici împotriva mișcărilor sunnite radicale din nord și de pe Valea Bekaa, nici împotriva șiiților din sud. Și azi când îl întâlnesc pe tata, crezul lui în Partidul Comunist e intact, dar nu în doctrina comunistă a egalității tuturor, ci în moderația pe care partidul ar fi putut-o aduce în Liban. Nu știu dacă a ales calea comunistă în spiritul Revoluției Franceze transmis în perioada de ocupație ori din nevoia de deschidere spre alții și de afirmare a identității prin moștenirea vechiului Liban. Eu cred că nici el nu știe și că nimic rațional nu se află în spatele opțiunii. Mama zice, în schimb, că opțiunea lui a avut și o componentă rațională. Eu cred, însă, că nu există om în Liban care să știe, când susține un partid sau o acțiune, care este motivația rațională a opțiunii lui.
- Tată, l-am întrebat într-o zi, cum ai ales dumneata să te alături comuniștilor, câtă vreme partidul s-a născut în sud, în comunitatea șiită?
- Fiul meu, mi-a răspuns el, neamul nostru vine din sud, chiar dacă din familiile creștine, și nu din cele șiite. Cumva, noi am fost împinși spre Tripoli de atacurile sioniștilor din Haganah, dar în familia noastră se găsește sânge libanez, și probabil și sânge evreu. Bunicul tău, de pildă, era druz. Îți dai seama că, în condițiile astea, dacă am fi fost cu o sută de ani în urmă, n-avea cum să fie acceptat fiul druzului în chiar inima comunității maronite. Acum lucrurile s-au schimbat din punctul ăsta de vedere, dar parcă blestemul conflictului fără de sfârșit ne pune să ne luptăm între noi, invocând indiferent tot felul de diferențe. Și-apoi, dacă vorbim despre sânge, cine te poate judeca după sângele pe care-l ai în vine? Și cui să mă fi alăturat, în condițiile astea, după separarea partidelor pe etnii și religii sau secte, și nu după doctrine? Cărui partid să mă fi alăturat câtă vreme ura mocnită este singura doctrină a tuturor? Am ales partidul comunist pentru că, până la urmă, era singurul care își dorea pacea și poate singurul care n-a avut niciodată o facțiune militară.
- Vezi, dumneata, și Lenin spunea la fel, dar a supus până la urmă popoarele Rusiei cu armele și a vorbit despre revoluția comunistă ca despre o formă de pace!
- Pe vremea mea, fiul meu, mi-a răspuns împăciuitor tata, partidul acesta comunist venea să afirme identitatea libaneză, nu identitatea panarabă. Nu întâmplător mai întâi s-a numit Le Parti du Peuple Libanais, sau Partidul Poporului. Cum n-a avut nicio șansă să reușească, a ales să promită sau să invoce că lucrurile se vor egaliza și șansele vor fi ale tuturor. Partidul a reușit să ofere speranța într-o lume mai bună, într-o lume egală. Eu am ales partidul pentru că trăiam cu speranța într-un viitor și mai bun față de cum erau acele timpuri, nu în reconstrucții idioate de califate imaginare și de povești despre originile unei orientări sau alteia în dogma islamică veche de aproape o mie cinci sute de ani. Și apoi, într-o lume ca a noastră, cu oameni al căror sânge se aprinde prea repede și cu mișcări religioase extremiste, cum să faci față tuturor amenințărilor dacă nu printr-o pace laică? Noi am fost singurii care ne-am opus tuturor.
- Păi tocmai asta v-a adus sfârșitul: lipsa unei orientări ferme, a unei direcții.
- Lasă-mă, bine că am plecat. Nu vezi ce înseamnă acum lipsa noastră, când nenorociții ăștia s-au alăturat Hezbollahului.
- Au găsit un dușman mai mare, tată, și acesta e extremismul sunnit.
- Ai dreptate întrucâtva, fiul meu, căci comuniștii libanezi au fost masacrați în nord de sunniții radicali din gruparea Harkat al Tawhid al Islam. Totuși, nimic nu scuză lipsa de poziție față de sirieni sau față de grupările satanice care au apărut pe teritoriul lor, cum ar fi al-Nusra, partenerul Hezbollahului.
- Nu, tată, nimic nu scuză, și poate că acum mai mult ca oricând un Liban comunist, adică laic, ar avea o șansă mai bună.

La Colegiul de Apărare am fost privit, cel puțin în primele zile, ca un ciudat. Mă refer la modul în care m-au primit colegii, nu la modul în care am intrat. De fapt, am dat un examen serios, pe care l-am picat mai întâi din cauza problemelor de limbă, iar mai apoi am dat din nou examenul. Peste un an. Atunci a fost altfel. Mă acomodasem cu limba, o vorbeam fluent, iar subiectul care mi-a picat a fost pe măsura așteptării în acel an ratat: Reconfigurarea hărții Orientului Mijlociu în contextul manifestării fenomenului Primăvara Arabă. Se întâmpla în toamna lui 2012, cursurile urmând să înceapă în ianuarie. Mi-a fost foarte simplu să explic comisiei nu numai configurația politică a țărilor arabe după izbucnirea violenței pe coasta sudică a Mediteranei, dar și să mă concentrez pe tendințele de regrupare a facțiunilor extremiste, pe problemele nerezolvate ale Siriei sub mandat alawit.
- Sunteți născut în Orientul Mijlociu? m-a întrebat un membru al comisiei.
- Sunt născut în Tripoli. Nu în capitala Libiei, ci în vechiul centru al cruciaților.
- Nu știam că există încă un Tripoli, a spus o profesoară tânără, despre care am aflat ulterior că se specializase pe relațiile cu China.
- Mă scuzați, există cel puțin trei orașe mediteraneene cu acest nume: primul e capitala Libiei, al doilea e cel mai important centru din nordul Libanului și al doilea oraș ca mărime al țării, iar al treilea e în Grecia. De fapt lucrurile stau exact pe dos: numele este grecesc și înseamnă trei orașe, fiecare dintre ele rezultat din alipirea a trei așezări. Dacă cel din Grecia nu ne spune acum foarte multe ca însemnătate istorică, deși e actuala capitală a Peloponezului, celelalte două, foste colonii grecești, au avut un rol important de-a lungul anilor...
- Bine, bine, mi-a tăiat brusc discursul profesoara. Să înțeleg că șansa dumneavoastră la acest examen a fost aceea că v-a picat un subiect confortabil, din zona dumneavoastră de proveniență?
- Întrebați-mă orice altceva, i-am răspuns eu pe un ton calm.
- Nu-mi spuneți mie ce să vă întreb și când să vă întreb! a pufnit ea. Știu eu mai bine ce să fac, de asta eu sunt în comisie și dumneavoastră sunteți cel evaluat!

Ceilalți doi membri ai comisiei s-au întors către profesoara țâfnoasă. Unul dintre ei i-a șoptit ceva, dar femeia a rămas în continuare bosumflată. Am privit-o mai bine, chiar insistent, și am văzut în ochii ei negri respingerea. "Asta e", mi-am zis, "nimic nu depinde de această admitere". Mi-aș fi dorit să-mi continui studiile în limba mea adoptivă, dar, mai mult decât mine și-ar fi dorit mama să o pot face.
- Vă voi adresa eu o întrebare suplimentară, mi-a zis unul dintre cei doi profesori, ceva mai în vârstă, cu cioc. Să ne ducem puțin mai în nord, la conflictul ruso-georgian din 2008.

Am povestit comisiei derularea conflictului din Osetia de Sud și, cred, i-am convins pe cei doi profesori. Pe unul dintre ei chiar l-am surprins plăcut. Mi-a zis-o după aceea. Am primit nota de trecere, chiar dacă asta se întâmplase în ciuda voinței unuia dintre membrii comisiei, profesoara care m-a notat cu calificativul insuficient.

Colegiul de Apărare fusese o cerință pe care mi-o impusese partidul, după ce mă alăturasem în țara adoptivă eforturilor unor moderați pro-europeni să ajungă la putere. Ei au crezut că, fiind arab, țin în grădina mea din Orient robinetul închis la pompa de țiței, dar că odată ce sunt propus pe listele lor voi deschide și robinetul, și punga să-i susțin în toate eforturile lor electorale.
- Nu te putem numi în nicio comisie dacă nu faci Colegiul de Apărare, mi-au zis ei.

Am înțeles și m-am străduit. Între timp, în anul acela în care eu doar cotizasem fără să beneficiez de ceva concret, partidul crescuse în sondaje și promitea să câștige alegerile. Prin urmare, legătura mea cu Colegiul de Apărare a fost întâmplătoare și impusă. Cea cu partidul a fost importantă pentru mine. De fapt, de aici au început toate problemele mele, pentru că în Orientul Mijlociu cred că există o percepție deformată asupra semnificației cuvântului "partid", iar eu am venit cu această percepție inoculată în minte și în suflet. Mi-a luat ani buni de exil în noua mea limbă și cultură să înțeleg, măcar să-mi dau seama puțin, la suprafață, că în Orient partidul e de fapt o extensie aparent laică, dar în esență o organizație construită pe arhitectura de influențe religioase ale clanului. Tot acum și tot de la distanță am putut observa că există și o oarecare mutație asupra islamismului în sine. Lumea arabă n-a priceput de la bun început ce este partidul - eu bănuiesc că nici acum nu înțeleg care este rolul unei asemenea grupări politice, care continuă să se impună politic prin structuri militare proprii. Partidele au devenit în Orient umbrele ideologice pentru înființarea diferitelor armate, în fapt a diferitelor organizații paramilitare, astfel justificându-și prezența în anumite regiuni și, mai ales, astfel justificându-și acțiunile. Or, când ai organizațiile paramilitare care nu respectă norma statului, ci pe cea a partidului care luptă pentru putere, de la acțiunea justificată la actul terorist e o simplă alunecare. Probabil că niciun occidental n-ar înțelege asta, dar lumea arabă de care m-am depărtat puțin, privită de la distanța altei limbi și a altei culturi, e o lume stranie și neadaptată vremurilor, întârziată în hățișul ideologiilor. Abia acum am priceput asta. Dar occidentalii nici nu vor să priceapă, din păcate. Iată, de pildă, Hezbollahul din țara mea natală. A devenit partid politic și conduce acum țara, direct sau prin interpuși, vânduți, cumpărați și răscumpărați, într-un joc de râsu'-plânsu', înroșit de mult sânge crud și nevinovat. Ei, o bună parte a lumii occidentale n-a scos niciodată gruparea șiită Hezbollah de pe lista organizațiilor teroriste. Partidul e, în lumea arabă, doar forma superficială și relativ nouă de legitimare a guvernelor militare, a guvernelor puternic încărcate de ideologia religioasă, chiar a guvernelor teroriste. Cumva, partidele au slăbit autoritatea clerului în Orient, pentru că au atras, mai ales în sudul Mediteranei, musulmanii moderați în jocul politic și i-au radicalizat nu în baza preceptelor islamiste, ci în baza nevoilor de accedere la putere. Primăvara Arabă n-a însemnat nimic altceva decât legitimarea radicalismului religios, care e în fapt pseudo-religios, pentru că presupune legitimarea a ceea ce depășește litera și spiritul Coranului. Religia păcii a devenit, în poza ei ideologică, religia războiului, iar occidentalii nu văd în islam decât violență. Or, în esență, lucrurile sunt exact invers. Dar clerul înlăturat de la decizie, înlocuit cu pseudoclericii radicali, promovează violența și teroarea. Cumva, islamul moderat al partidelor vechi a fost, în ochii radicalilor, consecința firească a voinței Occidentului, în timp ce radicalismul islamic ca răspuns la al‑wassatiyya^[i], este ceea ce oferă în replică Occidentului aceste culturi rămase în întârzierea lor prin vocea clanurilor care conduc și controlează totul. Partidul, în țara mea, e de fapt forma legitimatoare de expresie a unei orientări, căci lumea Orientului Mijlociu e lume a tendințelor, nu una a așezărilor, chiar dacă multe dintre aceste orientări sunt de fapt cantonări într-o realitate din urmă cu peste o mie patru sute de ani, care nu are nimic în comun cu cea a zilelor noastre. Nu știu la ce mă așteptam de la partid când am ajuns în țara mea adoptivă, solicitând să devin membru, dar ceea ce e clar e că știam că în Liban nu erai bărbat vrednic dacă nu erai membru de partid. Cert e că înțelegeam prin partid o formă de legitimare, or aici partidul e o formă de delegitimare, de compromitere a unei persoane publice integre. Față de Liban, unde se încearcă după războiul civil controlul cultural asupra întregii societăți, de fapt o formă de recunoaștere a întâietății clanurilor, o ierarhie a însemnătății acestora și a impunerii normelor la un nivel mai larg, în țara de adopție, prin partid nu ai niciun control cultural asupra societății, ci doar un control ideologic și o premisă în construirea de clanuri în jurul unor baroni locali, cum li se spune în presă.

Stau și privesc acum, după ani de cumplită prigoană în urma invaziei siriene și a războiului civil, de fapt în ordine inversă, după seria de atentate, după inflația fără control care s-a abătut asupra țării mele, după sărăcirea fără limită a celor rămași în țară, după morțile neștiute și nedeclarate în lunile de pandemie, la ce a putut duce anarhia sub umbrela partidelor, multelor partide, a sutelor de partide din Liban, care luptă să-și împartă puterea. Puterea asupra a ce? A pieței negre? A sărăciei? A unei țări ruinate? Privesc de la distanță încercând să înțeleg și, din păcate, văd că și în țara mea de adopție partidele devin o formă de enclavizare, de punere sub lumina ideologică a întâietății unor clanuri în raport cu altele. Cred că puterea pentru administrarea sărăciei încă ne ține în lumea animală de care chipurile ne-am desprins, indiferent cât de raționali și civilizați ne credem.

Totuși, aici, în țara mea adoptivă, partidul nu e un clan mai mare și nici nu poate fi. Aici partidul e o rețea de ajutor reciproc, mai degrabă, o cooperativă, deși despre ce înseamnă ajutor aici și în lumea arabă ar trebui să se cunoască. Partidul mi-a sugerat și mie și multor altora Colegiul de Apărare pentru că această instituție reprezenta cea mai înaltă formă de învățământ politico-militar și pentru că astfel partidul își forma cadrele pentru viitoarele funcții de decizie în comisiile parlamentare și ministeriale. Evident, privind astfel lucrurile, mie mi s-a oferit șansa aparentă, pentru că cei din partid ce absolvă cursurile colegiului sunt puțini, iar calitatea de absolvent înseamnă de fapt apartenența la o castă exclusivistă. Nimeni din conducerea partidului nu credea că eu voi fi în stare să trec de examenul de admitere. Probabil că nici nu aș fi intrat dacă nu mi-ar fi picat un subiect atât de accesibil, pe care-l cunoșteam mai în amănunt decât profesorii examinatori. Într-un fel, partidul a jucat onest aici: m-a informat. Nimeni nu ar fi putut să acuze. Dar, față de cazul altor colegi de partid, unde s-a insistat cu trimiterea solicitării de înscriere la examen prin adresă de la partid, în cazul meu lucrurile au fost lăsate în suspendare. Eu m-am dus de unul singur și mi-am depus dosarul. Cum, probabil, au mai făcut foarte puțini. De fapt, nici nu mi-a trebuit multă vreme să aflu cum s-au petrecut lucrurile odată începute cursurile. Dintre cei cărora partidul le-a sugerat că ar fi bine să intre la colegiu în această serie am fost doar eu și încă cineva: un profesor de teologie la cea mai importantă universitate din țară, pasionat de lingvistică la modul general, de limbile semitice mai exact și de istoria tulbure a Orientului Mijlociu. După prezentarea de la primul curs a venit direct la mine:
- Mă numesc Adelin și sunt interesat de lumea din care vii. I-am răspuns cu anumită sobrietate, mai degrabă cu anumită reținere, cum m-am manifestat mai întotdeauna, și asta în ciuda faptului că prin cotizația la partid mi-am cumpărat cumva cercul de relații. Mi-a fost teamă dintotdeauna de interacțiunea cu ceilalți, fie ei din Liban, de aici sau de aiurea.

Bărbatul din fața mea era de înălțime potrivită. Avea irisul de coloarea alunei în interior, dar vălurit ca Egeea în toate tonurile de verde-turcoaz în exterior, cum n-am văzut decât la levantini. Mai mult, avea o barbă de teolog, cum au nobilii noștri din munți și de pe Valea Bekaa. Mă frapase că tocmai el venise la mine să-mi spună că e interesat de lumea Orientului, pentru că tocmai pe el îl remarcasem la intrarea în colegiu: un bărbat atipic, cu aer de mediteraneean, de levantin, mai precis, dacă mă uit mai cu atenție, cu aer de fenician statornicit altundeva, păstrător și promotor al primului alfabet, care a abandonat negoțul cu vin, cu uleiuri și sulimanuri pentru negoțul cu vorbe.
- Adelin, ce nume ciudat! Nu l-am mai întâlnit pe aici.
- Are origini germane, mi-a zis el scurt, dar exuberant, zâmbind continuu, arătând un șir de dinți de un alb impecabil printre firele șaten-roșcate ale mustății tăiate deasupra buzei și a bărbii ușor ondulate.
- Avem și în arabă un nume asemănător, i-am zis, de aceea m-am mirat.
- Știu, Adel.
- Așa este. Înseamnă "om drept și bun". Nobil.
- Un nobil în spirit. Mi-ar plăcea să fiu așa.
- Mi-ar plăcea să fi cunoscut un nobil în spirit, i-am răspuns tăios, ca orice levantin.

Am aflat mai târziu că suntem propuși de același partid și că, vrând-nevrând, partidul s-a mulțumit ca noi să intrăm la colegiu pentru că alții n-au vrut sau n-au putut face față. Și lui Adelin i-a picat un subiect apropiat zonei lui de confort: Conflictele religioase din Orientul Mijlociu.
- Nu cred, i-am spus, simțind că mă pot deschide în fața acestui om.

I-am povestit ce mi-a picat mie. Și despre atitudinea profesoarei tinere i-am povestit. Dar, din nou surprinzător cum s-au așezat lucrurile, și lui i s-a răspuns oarecum la fel, doar că profesorii nu i-au mai adresat o nouă întrebare, ci l-au declarat admis la limită. Am aflat mai târziu că exista o listă cu cei care ar fi trebuit să intre și câțiva marginali cărora li s-a făcut această favoare, ca rezerve. Am aflat și că doi dintre cei care ar fi trebuit să intre nu s-au mai prezentat la examen, așa că eu și Adelin am fost declarați admiși.

La cursuri Adelin era foarte atent. Capta tot. Intervenea rar, iar când se întâmpla, o făcea doar pentru a schimba radical perspectiva profesorului. Începea simplu, de regulă în același fel al lui inconfundabil, pe tonul de teolog:
- V-ați gândit că problema poate fi pusă diferit, adică poate fi văzută prin ochii celorlalți? Cum ar fi, de pildă, să-i privim pe kurzi ca fiind cel mai mare popor fără țară, fără patrie, care încă nu are clar formulată ideea de destin comun ca popor? Sau care nu s-au închegat ca popor? Eu cred că dacă se încheagă nuclee kurde în zona de conflict, fie în nord-estul Siriei, fie în nordul Irakului, la Mosul sau la Tikrit, de pildă, lucrurile se pot schimba radical pe harta politică a lumii. Imaginați-vă cum va fi pusă în dezbatere problema kurdă de o Turcie puternic islamizată după vântul însângerat de pe Mediterana, cel care poartă numele de Primăvara Arabă, în raport cu o problemă kurdă care nu se mai rezumă la Öcalan. La asemenea intervenții colegii tăceau și priveau insistent. N-a fost o singură dată când Adelin să nu aibă dreptate în ceea ce privește refocalizarea asupra problematicii, schimbarea unghiului de vedere. L-am întrebat odată, la o întâlnire la restaurant. Ieșisem cu colegii, cum o făceam de obicei, după cursuri:
- Tu ai fost în Orient de vorbești cu atâta cunoaștere despre ceea ce se întâmplă acolo?
- Nu am fost niciodată, mi-a spus el. Cel mai estic punct al vizitelor mele a fost Ierusalimul, iar în țările majoritar musulmane, Ankara. E adevărat că pe colinele Ankarei am simțit Asia întreagă năvălindu-mi prin nări. Am văzut Asia de cum m-am apropiat cu avionul de aeroport, când am zărit colinele acelea galben-aurii cum nu mai sunt probabil niciunde în lume, acolo unde Atatürk a construit orașul. Dincolo de porțile Ankarei dinspre est nu am ieșit niciodată, chiar dacă mi-am dorit să văd măcar Cappadocia.
- Sunt cu adevărat surprins! Eu vin din această lume a Levantului și știu mai puține despre identitățile multiple ale lui decât știi tu!
- Eu cred că tu știi multe, mi-a zis el, dar ai o reținere pe care o înțeleg.
- Adică?
- Nu te-ai familiarizat destul cu lumea noastră.
- Ba da, am zis eu. E adevărat că aici m-am simțit, într-un fel, ca acasă. Aceleași valori ale societății, aceeași mizerie morală pe care a împrăștiat-o Imperiul Otoman în cele patru vânturi, aceleași metehne, aceeași delăsare și oarecare lene a spiritului, aceeași invidie ca ingredient special al poveștii neamului.
- Nu ești deplin familiarizat cu lumea noastră, încă mai ai temeri. Și nu ești stăpân pe limbă, de aceea ți-e teamă să spui ceva, să nu râdă lumea de tine. Și apoi, probabil că ai o poveste a familiei tale care, despărțită încă, nu se regăsește alături de tine.
 


Editura Corint are deosebita onoare să vă invite la evenimentul de lansare a cărții Limba lui Hristos, cel mai recent roman de Adrian Lesenciuc, poet, prozator, eseist și critic literar român.

Lansarea va avea loc vineri, 13 septembrie 2024, de la ora 19:00, pe terasa Librăriei Humanitas Kretzulescu (Calea Victoriei nr. 45)
Accesul este liber.

Invitați să vorbească alături de autor despre noua apariție editorială: Vasile Bănescu - teolog, realizator TV, eseist / Conf. univ. dr. Cristina Bogdan - scriitoare / Conf. univ. dr. Răzvan Voncu - scriitor / Ana Antonescu - coordonatoare Corint Fiction. Moderează: Simona Preda - istoric

Evenimentul va fi urmat de o sesiune de autografe din partea autorului.