Florida

Lauren Groff (n. 1978) este autoarea a cinci romane și a două volume de povestiri. A fost recompensată pentru opera ei cu premiile literare The Story Prize, ABA Indies Choice Award și Grand Prix de l'Héroine Madame Figaro, fiind de asemenea nominalizată de trei ori pentru National Book Award for Fiction și de două ori pentru Kirkus Prize. Are un masterat în ficțiune obținut la Universitatea Wisconsin-Madison. Operele ei au fost traduse în peste treizeci de limbi. La Curtea Veche Publishing i-a apărut în traducere romanul Matrix (2023). Locuiește împreună cu soțul și cei doi copii în Gainesville, Florida.
Centru gravitațional care adună la un loc personaje, orașe, decenii, chiar secole, Florida, cu peisajul, clima și istoria ei, este loc de reședință și în același timp energie, stare de spirit. Lauren Groff ne transportă într-o lume deopotrivă domestică și sălbatică, în care pericolele lumii naturale par să stea veșnic la pândă. Însă cele mai mari amenințări și mistere sunt de natură emoțională, psihologică.

Scriitura, amintind de existențialism și realismul magic, este străbătută de valuri de tristețe, de câte o străfulgerare de cruzime, iar senzația de singurătate și obsesia trecerii timpului sunt omniprezente. Cu o precizie și o eficiență uimitoare, autoarea punctează momentele, deciziile și legăturile din spatele plăcerii și durerii umane, al speranței și al disperării, al iubirii și al furiei - tot ce ne face să ne simțim vii.

Florida este o ficțiune revigorantă pentru aceste vremuri presante. (The New York Times)

Peisajul lui Lauren Groff pare impregnat de atmosfera lui David Lynch: exotic și strălucitor, dar pulsând de un rău ascuns. (The Economist)

O vitalitate periculoasă, susținută de amănunte tulburătoare, străbate noua colecție de povestiri ale lui Lauren Groff, în timp ce personajele ei se confruntă cu șerpi, uragane și propriul comportament autodistructiv. (Time)

Luate împreună, povestirile au o tentă autobiografică, deși, ca într-un tablou de Salvador Dalí, dezvăluirile emoționale sunt codificate în fantasmagorie. (The New Yorker)

Cititorii pot simți efectiv bâzâitul țânțarilor în timp ce se afundă în poveștile lui Lauren Groff. (The Wall Street Journal)

Florida degajă vibrații puternice de realism magic: șerpii, dolinele și panterele iau locul satului Macondo din universul lui Márquez. (The Palm Beach Post)


De Sf. Valentin, observ de la distanță luminițe albe și roșii în curtea călugărițelor și grăbesc pasul, sperând că e vreo sărbătoare a iubirii, o seară disco, dar în loc de asta, văd o ambulanță care se îndepărtează, iar în următoarea zi, temerile îmi sunt confirmate: efectivele de călugărițe au fost din nou reduse, n-au mai rămas decât două. Să te abții de la plăcerile cărnii întru gloria Domnului pare un anacronism în epoca noastră hedonistă și, în virtutea fragilității lor și a imensității locuinței prin care se învârteau, s-a decis ca femeile rămase să ridice tabăra. Vin să le văd în seara plecării, așteptându-mă să fie vreun camion special pentru mutat, dar sunt doar câteva valize de piele și o cutie sau două puse în partea din spate a unui break. Pe chipurile ridate li se citește ușurarea în momentul în care mașina demarează.

Frigul zăbovește până în martie. A fost o iarnă grea pentru toți, deși nu atât de cruntă ca în Nord, și mă gândesc la prietenii și la familia de acolo, cu zidurile lor de zăpadă murdară, și încerc să-mi aduc aminte că aici cameliile, piersicii, arbuștii de corn și portocalii sunt înfloriți, se văd chiar și în întuneric. Simt parfumul puternic de iasomie în părul meu a doua zi dimineață, așa cum îmi mirosea a fum de țigară și a sudoare după o noapte în club pe vremuri, pe când eram tânără și capabilă să fac astfel de lucruri inimaginabile. Există un stil arhitectural local care se numește, fără intenția de a jigni, cracker, de la numele primilor coloniști anglo-saxoni veniți în Florida, și e caracterizat de verande și tavane înalte. Spre mijlocul lui martie începe renovarea uneia dintre cele mai vechi case în stil cracker din Florida central-nordică. Fațada rămâne neatinsă, dar tot restul e eviscerat. Seară de seară, văd ce rămâne din casa demolată puțin câte puțin în timpul zilei, până într-o seară, când casa a dispărut cu totul: dimineața, se prăbușise peste un muncitor, care a supraviețuit, ca Buster Keaton, pentru că stătea în cadrul ferestrei când a cedat structura. Cercetez gaura unde un fragment modest și neremarcat de istorie a existat timp îndelungat, fiindcă această casă a văzut orașul ridicându-se de la pământ și întinzându-se în jurul ei și încerc să mi-l imaginez pe muncitorul care a ieșit teafăr de acolo, la ce se gândea în acel moment? Într-o seară, chiar înainte de Crăciun, mă întorceam acasă după o plimbare târzie, soțul meu era la baie și computerul lui era deschis, astfel că am văzut ce am văzut, o conversație care nu-mi era destinată, o bucată de piele goală care nu era a lui, așa că, fără să-i spun că am fost acasă, m-am răsucit pe călcâie și am ieșit din nou afară și am hoinărit până s-a făcut prea frig, până spre zori, când roua putea fi foarte bine înghețată.

Stau în fața casei dărâmate, când femeia cu dogul german se strecoară pe lângă mine în penumbră și observ că paloarea i-a devenit agresivă, e atât de slabă, încât probabil că obrajii i se ating în interiorul gurii, iar peruca strâmbă îi dezvăluie o porțiune de scalp deasupra bretonului. Poate că, la rândul ei, mi-a observat ghimpii întunecați ai neliniștii, dar abia murmură un bună seara, iar câinele mă privește cu un soi de compătimire omenească, apoi se îndepărtează amândoi, impunători și delicați, în beznă. (...)

Înainte să rămână singure în cabana de pescuit, pe acea insulă din mijlocul oceanului, erau cu Smokey Joe și cu Melanie. Nu îi cunoșteau. El purta o bandană roșie pe cap. Ea avea tricouri de sub care i se revărsau cărnurile.

Fata mai mare știa că cei doi sunt nervoși, fiindcă fumau țigară de la țigară și se certau în surdină în timp ce ele două se uitau la Albă-ca-Zăpada a nu știu câta oară. Era singura casetă pe care o aduseseră. Într-o după-amiază, Smokey Joe le luă pe fete la plimbare pe malul lacului din centrul insulei. Era un loc tare ciudat. Dincolo de golful cu nisip unde se afla cabana, terenul devenea mai dur, cu un soi de piatră spongioasă, iar arborii păreau că s-au micșorat, îndoiți de vânturi.

Ia fiți atente la mine, le spuse el. Chiar aici, pe vremuri, s-a turnat un film produs la Hollywood și mai multe maimuțe au scăpat. Dacă nu stați departe de ele, o să vă smulgă părul din cap, o să vă fure mâncarea din farfurii și o să arunce cu caca în capul vostru. Probabil că glumea. Greu de spus.

Nu văzură nicio maimuță, în schimb descoperiră niște gândaci de palmieri, negri, uriași, un șarpe dintr-o specie care se hrănește cu șobolani, făcând plajă pe o cărare cu nisip, și niște păsări albe cu gât lung cărora Smokey Joe le spunea ibiși.

Odată întoarse la cabană, Melanie le dădu să mănânce hamburgeri, fără ketchup și fără chifle, și le avertiză să lase câinele în pace, că e un mic ticălos. Fata cea mică n-o ascultă și, într-o clipă, se trezi cu mâna sângerând. Melanie ridică din umeri: Eu v-am zis. Sora cea mare luă un absorbant igienic din trusa maică-sii și i-l înfășură, cu partea lipicioasă în afară, în jurul mâinii.

Smokey Joe rămase afară toată după-amiaza, așezat sub arborele violet cu banane verzi și noduroase în formă de degete. Asculta radioul. La un moment dat, se ridică și o strigă pe Melanie, care ieși în grabă, cu sânii și pântecul mișcându-i-se pe sub tricou în toate direcțiile. Fata cea mare îl auzi pe Smokey Joe spunând: E mai sigur să plecăm fără ele. Melanie vârî capul pe ușa cabanei. Era palidă pe sub bronzul portocaliu. Le spuse: Stați aici. Oricine apare, nu mergeți cu nimeni. Fetelor, ascultați-mă bine. Rămâneți aici și fiți cuminți. O să trimit o doamnă să vă ia peste câteva ore.

Fetele ieșiră afară și îi văzură pe Smokey Joe și pe Melanie alergând pe ponton. Melanie strigă după câine, dar câinele nici nu se clinti, nu voia s-o urmeze. Joe desfăcu cablurile și Melanie sări în barca cu motor, cât pe ce s-o rateze. Un picior îi ajunse în apă, dar reuși să-l ridice și demarară în trombă.

Înainte de asta, cu exact o zi înainte ca Smokey Joe și Melanie să le părăsească, mama lor venise să le vadă în cabana lor, era îmbrăcată frumos și mirosea ca o grădină. Ea și iubitul ei, Ernesto, vor face un tur cu vaporașul lui, le anunțase ea. Vom fi plecați o oră, două, dragile mele. Le-a strâns tare în brațe, avea pleoapele fardate cu albastru și genele atât de lungi și grele, că era o minune că putea să vadă pe sub ele. Urmele buzelor ei rujate cu roșu le rămaseră întipărite pe obraji.

Dar orele trecură, iar mama lor nu se întorsese. Noaptea, fetele fuseseră nevoite să doarmă în cabana lui Melanie și a lui Smokey Joe, iar Melanie și Smokey Joe șușotiseră în spatele ușii camerei lor până dimineața. (...)

Întunericul s-a întețit, zgomotul s-a amplificat. Vene bleumarin pulsau în norii grei. Mi-am amintit de-o expediție de vânătoare împreună cu soțul meu, când văzusem măruntaiele unui cerb împrăștiate pe jos. Camforul, magnolia și liliacul indian se curbau până la pământ ca niște acrobați. Masa mea din lemn de tec din grădină o pornise pe șosea stângace ca o matahală, pe urmele scaunelor care zburaseră mai devreme. Cea mai bună găină ouătoare a mea a fost smulsă de sub casă și a descris o oribilă diagonală, izbindu-se de fereastră. Pentru câteva clipe, ne-am uitat una la alta, ochii mei umani în ochii ei de reptilă. Am respirat din nou. Geamul s-a aburit, iar când aburul a dispărut, găina nu mai era. În acel moment, o perdea de apă părea să se ridice de pe oglinda lacului și să se izbească de casă. Adusă de vânt, apa a inundat șoseaua, iar grădina s-a transformat într-o fosă, unde un zărgan și un pui de aligator s-au apucat să scobească furioși în sol. Dindărătul afinilor s-a ivit o creatură de coșmar, plină de noroi, pășind încovoiată împotriva vântului. Mi-am dat seama că e o ființă umană doar în clipa în care vântul a luat-o pe sus și a izbit-o de ușă. Fără să stau pe gânduri, am alergat să deschid ușa, iar bărbatul s-a rostogolit înăuntru. Am fost smulsă din loc, dar am reușit să mă apuc de clanță, ca să nu-mi iau zborul. Vârtejul a apucat un ghiveci de flori și l-a trântit de cuptorul cu microunde. Bărbatul s-a târât până la mine și m-a ajutat să împing ușa, care în cele din urmă s-a închis, iar furtuna a urlat de furie că a fost lăsată din nou afară. (...)

Apartamentul pe care îl închiriase în Salvador avea tavan înalt, marmură pe jos și ferestre imense. Era mereu răcoare, chiar și când soarele brazilian se strecura înăuntru, în după-amiezile târzii. Aplecată peste balcon, Helena vedea fosta mănăstire curbându-se pe după colțul străzii. Pe deasupra acoperișurilor cu țigle roșii, privirea ajungea până în portul care se deschidea înspre ocean. Era atât de aproape, încât putea să simtă mirosul putreziciunilor de pe mal și să guste sarea adusă de vânt. În primele câteva dimineți, ieșea cu cafeaua pe balcon, în cămașa ei de noapte de bumbac și privea valurile verzi îndepărtându-se spre orizont, acolo unde cerul și oceanul se contopeau într-o ceață ușoară.

Într-o dimineață, în timp ce se afla pe balcon, în cămașa de noapte care i se freca plăcut de glezne, și se bucura de lumina vioaie a soarelui de vară, coborî privirea spre stradă și îl surprinse pe proprietarul magazinului de peste drum uitându-se la ea. Avea o mătură în mână, dar n-o folosea. Fața rotundă și întunecată, strălucind de parcă ar fi fost frecată cu unt topit, era ridicată spre ea. Prin gura întredeschisă i se vedea limba frecându-se de strungăreață, roșie, umedă, libidinoasă.

Intră înăuntru, trântind ușa balconului în urma ei, și puse cu mare atenție ceașca de cafea pe măsuța de sticlă. Se simțea rău. Merse în dormitor să se privească în oglindă. Aceeași lumină de pe balcon intra întretăiată prin ferestrele de aici și Helena rămase în mijlocul camerei să vadă ce văzuse bărbatul. În oglindă, totul era la vedere, literalmente: își putea vedea corpul în întregime - picioarele, pubisul întunecat, sfârcurile brune, rotunde -, ca și cum cămașa de noapte n-ar fi fost decât o umbră palidă a pielii sale. Helena își imagină ce putuse zări bărbatul de jos, tălpile trandafirii presând pe motivele în formă de gaură de cheie ale pardoselii balconului, coloanele zvelte ale picioarelor urcând spre bust, capul ei încununat de claia de păr ciufulit, vopsit blond.

Doamne sfinte, arăt ca o prostituată, spuse ea. Râse la acest gând, iar râsul rupse vraja. Făcu duș, se îmbrăcă și se pregăti pentru o nouă zi. Când trecu prin dreptul magazinului, privi țintă înainte, nevrând să-i dea băcanului satisfacția de a o vedea scrutând întunericul dinăuntru.

Helena înainta prin anii vâscoși din apropierea vârstei de patruzeci și simțea cum frumusețea o părăsește încet, încet. Într-o vreme fusese fermecătoare, apoi drăguță, atrăgătoare, iar în acel moment, dacă nu făcea nimic să oprească transformarea, avea să ajungă la vârsta mijlocie arătând binișor, ceea ce nu o încânta deloc. Era fata mai mică a unei mame prea bolnăvicioase ca să se descurce singură, și cum încă nu era măritată când debutase boala mamei sale, Helenei i se încredințase rolul de îngrijitoare. În cea mai mare parte a timpului, viața lângă mama ei era liniștită, chiar plăcută, cu partide de vist și belotă și puzzle-uri și uitat la televizor, cu toate slujbele alea de duminică, în latină, anticipate cu neplăcere, cu vălurile acoperindu-le fețele. Helena nu credea în niciun dumnezeu, în afară de cel care apărea pe chipul mamei când aceasta îngenunchea pe perna de catifea și uita cât e de bolnavă.

În general, îi conveneau toate astea, n-o deranja să se îngrijească de mama sa. Dar trebuie spus că o viață amoroasă era imposibilă cu o mamă bolnavă și cuprinsă de sfințenie, care își îndura cu stoicism nopțile de insomnie în camera de alături. Nu se punea problema nici de ieșit la întâlniri, fiindcă mama ei avea nevoie de ajutor o dată la fiecare câteva ore, să meargă la toaletă sau să i se amintească să ia pastilele sau să i se facă injecția, să i se țină capul în poală și să i se șteargă sudoarea de pe tâmple.

Surorile ei se simțeau groaznic de vinovate văzând-o pe frumoasa lor soră ofilindu-se în acea servitute devotată și fiecare dintre ele îi dădea câte o sumă frumușică, s-o cheltuie în două săptămâni, timp în care îi luau locul la căpătâiul mamei. O lună pe an, Helena avea libertatea și banii necesari să-și petreacă timpul oricum voia. Prefera să viziteze locuri liniștite, impregnate de romantism -, Verona, Ialta, Davos, Aracataca - și, ca să-i ajungă banii cât mai mult timp, stătea în apartamente închiriate și mânca doar seara în oraș. Își petrecea zilele în muzee, cafenele și grădini botanice, iar seara, de cele mai multe ori, se întorcea acasă râzând, cu sandalele într-o mână și sărutându-se pasional cu vreun necunoscut în lift. (...)

Vântul îi tăie respirația, ploaia i se năpusti în ochi. Merse de-a-ndăratelea până dădu cu mâinile de peretele aspru al hotelului. Nu se mai vedea nici ușa, nici covorașul pe care, cu puțin timp înainte, zăbovise o clipă, și nu putea respira decât dacă își proteja fața ținând-o în încheietura brațului. Nu era genul care să dea înapoi, asta în niciun caz. Apartamentul era la câțiva metri distanță. Mai devreme, îi luase cel mult un minut de alergat în picioarele goale. Aruncă pantofii și înaintă orbecăind, urmând curba clădirii fostei mănăstiri și ajungând la grilajul de fier forjat din fața curții. Aici era mai ușor, fiindcă putu să se apuce de bare și să înainteze ca un marinar care se ține de funii, ajungând în cele din urmă la peretele clădirii învecinate.

În fața porții imobilului izbucni în plâns. Se împinse cu întregul corp în ușa de sticlă încercând s-o deschidă, dar aceasta ori era încuiată, ori o bloca vântul. Rămase la adăpostul unei cutii poștale, respirând, până se opri din plâns, își șterse ochii umflați și porni din nou. Imbecilo, se apostrofă singură. Femeie imbecilă, cretină, îngrozitoare. O meriți cu vârf și-ndesat!

Avansa centimetru cu centimetru. Rămăseseră trei uși, socoti ea, până la clădirea unde locuia, cu un grilaj de fier forjat care se deschidea spre interior. Când îl va deschide, vântul îl va izbi cu putere, măturând-o și pe ea în interiorul curții. Sau poate erau patru uși? Nu-și amintea exact și nu-i venea să creadă că n-a dat atenție acestui aspect. (...)

Deodată, din furtună o arătare se năpusti asupra ei, o prinse de încheietura mâinii și se simți târâtă pe pavajul ale cărui pietre îi zdrobeau membrele. Pe urmă, absența de pe fața ei mai întâi a vântului, apoi a ploii. Deschise ochii în beznă. Era atât de fericită că poate respira, încât nu se întrebă unde se află decât în momentul în care își recăpătă suflul și își înăbuși un geamăt pe care îl simțise pornind din piept. Un scrâșnet metalic acoperi zgomotul furtunii, urmat de izbitura vântului furios că fusese lăsat afară. Se ridică în capul oaselor cu greu și își trase picioarele spre ea, rănile o dureau îngrozitor și simți îndărătul ei ceva moale, acoperit de plastic. Pipăi obiectul, era un pachet cu suluri de prosoape de hârtie, și atunci mintea ei toropită înțelese că se află în magazin. Dintre toate ființele omenești de pe pământ, tocmai el o salvase. Locul mirosea a mucegai și făină. Îl auzi proptind ceva greu în ușă.

O senzație hidoasă de panică începu să i se extindă în piept. Se dădu înapoi cât putu, printre rolele de prosoape de hârtie, izbind cu spatele în etajeră, de pe care căzură alte role. Tremura din toate încheieturile și mușcă gulerul rochiei ca să-și oprească dinții să clănțăne. În acea beznă, singura sursă de lumină, inutilă, era o mică veioză roșie al cărei bec pâlpâia.