Băiatul sclipitor

Paul Auster (1947-2024) este originar din Newark, New Jersey. Pasiunea pentru citit a început încă din copilărie, iar de refugiul în bibliotecă își va aminti mai târziu, în volumul autobiografic Hand to Mouth, ca de un "exil în propria casă". Își face studiile superioare la Columbia University și călătorește în Franța, unde și locuiește pentru o scurtă perioadă. La revenirea în America se angajează și începe să scrie romanele În țara ultimelor lucruri și Palatul lunii.
Viața pariziană îl atrage din nou, așa încât la începutul anilor 1970 se mută în Franța, de unde se întoarce în 1974. Notorietatea în lumea literată vine odată cu Trilogia New Yorkului (1985-1986), urmată de În țara ultimelor lucruri (1987), Palatul lunii (1989), Muzica întâmplării (1990), Leviathan (1992), Mr. Vertigo (1994), Tombuctu (1999), Cartea iluziilor (2002), Noaptea oracolului (2003), Sunset Park (2010), 4 3 2 1 (2017). A devenit cunoscut și în cinematografie, ca scenarist sau regizor - Smoke (scenariu; film premiat în 1995 la Festivalul de la Berlin); Blue in the Face (scenariu și regie, alături de Wayne Wang; filmul îi are în distribuție pe Harvey Keitel și Lou Reed); Lulu on the Bridge (scenariu și regie); The Inner Life of Martin Frost (scenariu și regie). Cărțile sale au fost traduse în peste 40 de limbi. În prezent, locuiește în Brooklyn, New York. În seria Anansi. Contemporan au mai apărut Palatul lunii și Noaptea oracolului.
Stephen Crane, scriitorul care a transformat literatura americană de la începutul secolului trecut, este protagonistul cărții lui Paul Auster. Băiatul sclipitor urmărește aventura tânărului care, ca să-și scrie reportajele ce-i țin spiritul în viață, povestirile, nuvelele, poemele și romanele, trăiește fiecare zi ca pe o călătorie nebunească în necunoscut: se amestecă printre muncitorii și vagabonzii de pe chei ca să le învețe purtările și vorba, ia, donquijotesc, apărarea unei prostituate într-un celebru proces care a împărțit presa vremii în două tabere, schimbă cursul alegerilor prezidențiale printr-un articol scris în focul vârstei de douăzeci de ani, se lasă torturat de dragostea fără șansă care-și găsește împlinirea la bordel, supraviețuiește eroic unui naufragiu răsunător ca să emigreze până la urmă în Anglia, unde se împrietenește cu Joseph Conrad. Băiatul sclipitor oferă nu doar imaginea pasionantă a unei vieți trăite cu îndrăzneală, ci și biografia unui scriitor genial.

"Mai mult decât un roman, mai mult decât o biografie... O operă literară de mare însemnătate." (Russell Banks)

"Cea mai bună carte a anului 2021."(The Boston Globe)

"Un băiat sclipitor de o precocitate rară, care n-a avut parte de plenitudinea vârstei adulte, a fost replica Americii la Keats și Shelley, la Schubert și Mozart - iar dacă, asemeni lor, continuă să trăiască și azi, asta se întâmplă pentru că opera lui n-a îmbătrânit niciodată. La o sută douăzeci de ani după moarte, Stephen Crane strălucește în continuare." (Paul Auster)

"Spre finalul Băiatului sclipitor, Auster crede că viața lui Stephen Crane e abia la început și se întreabă ce-ar fi devenit dacă ar fi trăit mai mult. Un alt Céline, poate. Ce ar fi fost dacă Crane ar fi scris despre războiul din Europa din 1914? Ar fi devenit, poate, marele reporter pe care războiul nu l-a avut niciodată."(The New York Times)

"Nesăbuit, neliniștit, frenetic, Crane era de neoprit. A trecut prin viață de parcă ar fi fost urmărit. Aceasta e și imaginea pe care Auster o evocă prin titlul cărții sale - o viață plină de prospețime, arzând intens înainte de a se stinge."(Washington Independent Review of Books)


Mozart a compus prima sa bucată muzicală la cinci ani și prima simfonie la opt ani. Chopin, Bizet, Liszt și Glenn Gould au cântat cu toții la pian pentru public înainte de a împlini zece ani. Jascha Heifetz și Yehudi Menuhin au debutat ca violoniști la șapte ani. Sammy Davis Jr. uluia publicul de revistă dansând step la patru ani. Picasso era un pictor desăvârșit încă din adolescență. Bobby Fischer a câștigat Campionatul de Șah al Statelor Unite în al doilea an de participare la juniori, iar în anul următor a devenit cel mai tânăr mare maestru din istorie.

Copii-minune. Copii dăruiți de zei care ne atrag atenția pentru că pot ține piept adulților în domeniile lor. Cel mai des îi întâlnim în muzică, uneori și în artele vizuale, iar din când în când, în lumea pură, pitagoreică, a matematicii și a șahului, dar în domeniul scrisului nu există copii-minune. Mediul limbajului e mult mai încâlcit și mai complicat decât geometriile rigide ale numerelor și formelor, iar spre deosebire de micile genii de la pian și vioară, dexteritatea manuală nu joacă niciun rol în formarea unui scriitor. Ca să te simți în largul tău în labirintul complexităților limbajului, ai nevoie de ani de experiență trăită, așa că scriitorii se dezvoltă lent și de multe ori au de luptat până la douăzeci și ceva, treizeci de ani pentru a ajunge să creeze ceva care să merite risipa de cerneală. Poezia lui Crane scrisă la opt ani și povestirea de la treisprezece ani arată un potențial imens, dar n-ar putea trece niciodată drept opera unui adult. Mii de adolescenți au potențial, dar foarte puțini ajung undeva și chiar și cei mai talentați trebuie să se dezvolte. Mary Shelley, care a scris Frankenstein la nouăsprezece ani, era un copil analfabet la începutul călătoriei spre acea carte, lucru valabil și pentru piesele scrise de uluitorul Georg Büchner (medic, om de știință, revoluționar politic), care a reinventat dramaturgia secolului al XIX-lea cu Woyzeck și Moartea lui Danton înainte să moară el însuși la douăzeci și trei de ani, în timp ce nenumărați copii-minune din domeniul muzicii pot descifra notele în cheile fa și sol cu mult înainte să stăpânească literele alfabetului roman.

La fel ca Mary Shelley și Büchner, Crane a evoluat, a evoluat aproape la fel de rapid ca ei, mișcându-se într-un ritm atât de accelerat, încât în cei cinci ani și jumătate petrecuți la New York și în împrejurimi (inclusiv lunile în Vest și Mexic), a progresat de la stadiul de ucenic bâjbâitor la cel de inovator feroce, de artist perfect stăpân pe talentele și viziunea sa asupra lumii. Însă nu a progresat în linie dreaptă. Până când și-a găsit propria cale, puținele scrieri pe care le publicase fuseseră mai mult în cheie satirică - ușoare, umoristice, chiar sardonice - și a continuat să scrie în acest spirit după ce s-a stabilit în regiunea New York, tocind încă două veri promenada din Asbury Park în calitate de cronicar monden pentru agenția de știri a fratelui său și creând schițe și povestioare despre viața în sălbăticia din Sullivan County, New York, cele mai multe tot pe un ton frivol. În același timp, descoperea lumea din Manhattan și scormonea tot mai adânc în abisurile din Maggie, una dintre cele mai puțin comice și frivole cărți scrise vreodată, o descriere necruțătoare, halucinantă a mahalalelor newyorkeze atât de în răspăr cu pietățile morale ale epocii, că nicio editură nu s-ar fi atins de ea. În același timp. E o formulă demnă de reținut, căci intensitatea și volumul producției lui Crane au fost posibile doar pentru că lucra mereu la mai multe lucruri în același timp, adică în timp ce lucra la romane, scria și povestiri, schițe și articole de ziar, și asta nu doar pentru că era nevoit (din motive financiare), ci și pentru că voia, și nu doar pentru că voia, ci și pentru că era nevoit (din motive financiare).

Cam două treimi din cele mai bune scrieri ale lui Crane datează din acei cinci ani și jumătate (de la jumătatea anului 1891 până la sfârșitul anului 1896). A avut numeroși prieteni și cunoscuți, s-a îndrăgostit de cel puțin trei ori, a ieșit la restaurante și teatre de câte ori și-a permis, a călătorit în nord, la Hartwood, și a făcut multe alte lucruri pe lângă scris, dar când ne gândim cât de mult a scris, până la urmă, parcă nu ne vine să credem că n-a stat cu penița în mână douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru în acei cinci ani și jumătate. Altfel cum să explicăm cele două romane scurte scrise în acea perioadă (Maggie, o fată a străzii și Mama lui George), cele două romane mai lungi (Semnul roșu al curajului și A treia violetă), schițele și povestirile despre Sullivan County, o colecție de poezii (Călăreții negri), povestirile despre Războiul Civil adunate în Micul regiment, plus aproape o sută de alte lucrări de ficțiune și nonficțiune, inclusiv cele trei uluitoare Povestiri despre un copilaș din 1893 - Un copilaș amenințător, O greșeală uriașă și Un câine maro închis -, ca și aproape toate schițele lui despre New York City, printre care și memorabilele Experimentul sărăciei, Oameni în bătaia furtunii, Elocvența suferinței, Vremuri grele în Coney Island... Într-un restaurant din Park Row, Focul, Feluritele vise ale opiului și Pogonul diavolului, o meditație sumbră și puternică despre scaunul electric de la Sing Sing? Și toate aceste cărți, povestiri, poezii și schițe, cu abordările și registrele lor diferite, izbucneau în el în același timp - cu alte cuvinte, sclipirea tânărului se aprinsese, iar întrebarea care se pune aici este ce anume a aprins acea sclipire și cum a reușit cineva care pretindea că "a intrat în război fără dram de talent" să câștige atâtea bătălii cu sine și să producă o imensă operă sublimă și originală.

La sfârșitul anului 1896, când Crane a plecat din New York, avea douăzeci și cinci de ani. În plus, era celebru, categoric cel mai celebru tânăr scriitor american al acelor vremuri, poate chiar cel mai celebru tânăr scriitor pe care l-a dat vreodată Republica. Era perioada ziarelor de largă circulație și, cum doar în New York apăreau optsprezece cotidiene (pe lângă cele nouăsprezece în limbi străine), atunci a început cultura americană a celebrității, cu toată zarva, adulația și cruzimea nemiloasă care s-au păstrat până-n zilele noastre. Semnul roșu al curajului, publicat în septembrie 1895, i-a adus lui Crane celebritatea. Nu căutase el faima, dar faima îl găsise și se oprise asupra lui, iar când a devenit omul momentului, a devenit în același timp o țintă - nu doar pentru adversarii lui din lumea literară, ci și pentru poliția din New York. Apărase la tribunal o femeie decăzută, o prostituată cunoscută pe nume Dora Clark (atunci când nu-și spunea Ruby Young sau Dora Wilkins) care acuzase un polițist de reținere ilegală, iar Crane, care asistase la scenă și știa că acuzațiile ei erau întemeiate, o apărase, așa că poliția l-a luat în vizor și a încercat să-i distrugă reputația. Ceea ce a și reușit, în mare măsură, și pentru tot restul vieții sale, dar și multă vreme după moarte, Crane a trecut în ochii multora drept o persoană periculoasă, vicioasă, un narcoman curvar și o pată pe obrazul societății. Crane n-a vrut neapărat să plece din New York, dar cum apartamentul i-a fost întors pe dos într-o razie clandestină și era mereu supravegheat și hărțuit, a fost nevoit să plece pentru binele lui. A trebuit să fugă.


Prima lui vară ca fost student a început cu o scurtă excursie în Sullivan County și s-a încheiat cu o excursie ceva mai lungă în Pike County, Pennsylvania. Între ele, s-a întors în Asbury Park, unde a mai scris încă douăsprezece sau treisprezece articole pentru fratele lui, Townley, toate în același spirit ca cele din vara precedentă, în afară de cel despre conferința lui Garland despre Howells, care i-a adus lui Crane prietenia cu Garland și, lucru la fel de important, a contribuit la stimularea și cristalizarea concepției sale despre ce fel de scriitor ar fi vrut să devină, pentru că în acel moment de debut era încă scindat între impulsuri opuse, pe de-o parte, furia dură, lirică a nuvelei la care lucra, Maggie, iar pe de altă parte, micile creații jucăușe la care a scris în acea vară, povestirile și schițele despre Sullivan County, pe care mai târziu le va discredita, spunând că fac parte din "școala deșteaptă a literaturii". Și totuși, la nouăsprezece ani, Crane producea acele povestiri pe bandă rulantă, rapid și regulat, iar deșteptăciunea lui s-a dovedit a fi un atu, cel puțin pe termen scurt. Întâmplarea face ca în Asbury Park să-și fi petrecut vara Willis Fletcher Johnson, omul care-l angajase pe Crane în acea primăvară pe postul de corespondent la Syracuse pentru New York Tribune și-i fusese complice la farsa cu gângăniile uriașe, dar cei doi nu se mai întâlniseră din copilăria lui Crane, iar tânărul îndrăzneț, care era în același timp un tânăr extrem de timid, s-a sfiit să-l abordeze pe Johnson pentru noile sale creații. I-a vorbit însă lui Townley despre ele, iar când fratele mai mare i-a pus o vorbă bună pe lângă Johnson, acesta a răspuns desigur, e dispus să se uite oricând peste scrierile puștiului. Crane i-a arătat câteva mostre, cam de două mii de cuvinte fiecare. "Erau bucăți de ficțiune fantastice și impresioniste", notează Johnson în 1926. "M-au impresionat foarte favorabil, ceea ce i-am spus, și le-am acceptat pe loc spre publicare în suplimentul de duminică al Tribune. Acestea, dar și altele, au apărut în acel ziar [...] și au atras multă atenție flatantă."

Sullivan County fusese odinioară parte a frontierei americane, o zonă aspră de lângă Munții Catskill unde coloniștii albi luptaseră cu băștinașii indieni al căror pământ îl invadaseră și unde avuseseră loc bătălii în timpul Revoluției. (Cine-și aduce aminte că Ultimul mohican se petrece în statul New York?) În anii 1890 era tot un ținut aspru și în general nelocuit, dar nu se mai purtau alte bătălii decât cele dintre vânători și animale sălbatice neînarmate. În iunie 1891, Crane și trei dintre prietenii săi din Port Jervis au plecat într-o expediție în acele păduri. Unul dintre cei trei era Frederic Lawrence, colegul său de la Syracuse (viitorul doctor), iar ceilalți doi îi erau prieteni apropiați încă din copilărie, Louis Carr și Louis Senger. Lawrence scrie despre acea drumeție în relatarea sa din anii 1920:

Ne petreceam zilele hoinărind pe dealurile din împrejurimi și ne umpleam orele de lumină cu pipe, cărți și conversație. Serile jucam cărți și iar făceam multă conversație. Pentru luna august am organizat o expediție adevărată, aproape un lux pentru vremea aceea, și am petrecut patru săptămâni în sălbăticia din Pike County, Pa. Din câte-mi aduc aminte, ne ocupam mare parte a zilelor răscolind malurile lacurilor din vecinătate, în căutare de bușteni cu care să întreținem uriașele focuri de tabără din timpul nopții. Cele mai grozave momente erau cele din jurul flăcărilor, iar într-un târziu, când lumina lor se stingea, ne înveleam în pături și dormeam pe pământ ca niște adevărați sălbatici. Lui Crane îi plăcea să trăiască așa și plesnea de sănătate. Pe măsură ce zilele treceau, expunerea la soare i-a colorat pielea într-un arămiu cam ca de indian american, care închipuia un contrast ciudat cu părul rămas blond. Această drumeție a avut un succes atât de mare, încât câteva veri la rând am făcut excursii asemănătoare în Pike County. Între acestea făceam expediții mai scurte, deseori în Sullivan County, N.Y., iar din experiențele pe care le-am avut acolo s-a inspirat Crane pentru primele sale povestiri publicate.

Crane avea să se distanțeze de acele prime eforturi, mărturisind în 1896 în Boston Herald că ar fi preferat "să le arunce la coșul de gunoi", și totuși merită o oarecare atenție, nu atât pentru deșteptăciune, cât pentru unele sclipiri din proză - fraze înviorătoare, care dansează și saltă pe pagină - și pentru mugurii ideilor și metodelor care aveau să înflorească în creația lui Crane după doar câteva luni. Dintre cele nouăsprezece povestiri despre Sullivan County scrise din vara anului 1891 până la începutul anului 1892, paisprezece au fost publicate de Johnson în New York Tribune, una a apărut în Syracuse University Herald (în cinstea vremurilor de altădată?), alta într-un strămoș al Cosmopolitan (prima apariție a lui Crane într-o revistă națională). Trebuie să fi fost cel puțin încurajator pentru el, dacă nu mai mult, să-și vadă atâtea scrieri publicate atât de repede după ce se lăsase de facultate - într-un moment în care abia începea să-și dreagă glasul.

Unsprezece sunt lucrări de ficțiune și opt intră în categoria de schițe, eseuri, meditații sau orice alt termen care poate descrie o scurtă lucrare de nonficțiune care se învârtește agale în jurul unui singur subiect. Aceste subiecte sunt sugerate clar de titlurile din ziar, printre care Ultima panteră, Urșii din Sullivan County, Urs și panteră și La vânătoare de porci mistreți, care mie, ca nevânător, nu-mi sună din cale-afară de promițător, dar de îndată ce te afunzi în lectură, cuvintele te poartă cu ele, iar după câteva paragrafe nu mai contează dacă te interesează sau nu vânătoarea:

Copiii care mergeau la școală se întorceau acasă speriați de porcii mistreți. Bărbații care se întorceau noaptea târziu acasă vedeau porci mistreți. A devenit un fel de modă să vezi porci mistreți, să fugi și să te întorci. Dar când fermierii furioși au dat un asalt teribil asupra ținutului aspru și pietros, se pare că porcii mistreți s-au retras în Sullivan County. Districtul pare să fi fost creat de un uriaș foarte nesăbuit și neatent care, zărind o limbă de pământ povârnit și imposibil, s-a apucat să azvârle în el cu nepăsare, de departe, cu arbori și bolovani. Nemulțumit de rodul eforturilor sale, a stârnit câteva cutremure pe sub el, încercând să-l prăpădească. A reușit mai mult decât în visele lui cele mai îndrăznețe [...] Găurile și crăpăturile, văile și dealurile, peșterile și mlaștinile acestui ținut accidentat au devenit ultima redută a vânatului mare din partea sudică a acestui stat.

Găsim astfel de înflorituri retorice și exagerări de ton și în alte bucăți de nonficțiune, mai ales în Viața în Sullivan County, o schiță chiar despre natura exagerării.

Un ținut renumit pentru vânătorii săi nu va duce, firește, lipsă de mincinoși. Acolo unde saltă cerbul și ursul blănos umblă cu pas legănat, mincinosul va înflori și se va înmulți. Fiecare își cultivă aplecarea către născocire, pe cât se poate, ca nu cumva să fie privit cu dispreț de vecini. Un om poate cumpăra bușteni de la un localnic și-l va crede pe cuvânt că târguiala e cinstită, dar ia să-l întrebi pe același om câți cerbi a omorât la viața lui, că acesta îl va țintui pe curios cu o cifră mai mare decât toată suma strânsă pentru monumentele în cinstea eroilor naționali.

Pe următoarea pagină, Crane identifică exact spațiul mental unde se naște impulsul de a scorni povești: "Într-o țară în care se trage cu pușca, nimeni n-ar trebui să spună exact ce a făcut. Ar trebui să spună ce ar fi vrut sau ce spera să facă, întocmai ca și cum ar fi și reușit".

Scrierile fictive din ciclul despre Sullivan County au fost inspirate de excursiile lui Crane cu cei trei prieteni ai săi, iar cele patru personaje din aceste povești sunt identificate de la început și până la sfârșit ca mărunțelul (Carr), dolofanul (Lawrence), lunganul (Senger) și taciturnul (Crane - deși taciturnul e atât de tăcut, încât de multe ori pare să se confunde cu mărunțelul). Par a fi o versiune de secol XIX a fraților Marx sau, mai degrabă, fiind mai necizelați, o dublă versiune de Abbott și Costello^[i].

La fel ca în cazul schițelor, povestirile sunt saturate de digresiuni hiperbolice și bravadă gogonată, un ton exaltat care e apoi strunit sistematic, în timp ce acțiunea se reduce la un șir de confuzii comice. În Patru bărbați într-o peșteră, cei patru împiedicați coboară într-o peșteră subterană adâncă și sinistră, în căutarea unei aventuri pe care să le-o istorisească prietenilor, și dau peste un pustnic cu mințile rătăcite care insistă să joace pocher cu ei - că altfel va fi vai de ei. În Caracratița, cei patru se duc pe un lac să pescuiască știuci și tocmesc un bătrân de prin părțile locului, descris ca "individul", să-i ducă pe lac cu barca lui, dar după ce-i lasă în mijlocul apei, fiecare pe câte un buștean, individul se îmbată și-i părăsește acolo până se întunecă. Cei patru sunt cuprinși de fric. Vântul nopții începu să urle, iar pe cer, deasupra lor, apărură amenințători nori aducători de ploaie. Cei patru bărbați își înălțară gulerele hainelor, dârdâind. Deodată înțeleseră cu toții că erau singuri și că un abis de netrecut îi despărțea de omenire." Salvarea vine abia când individul beat începe să halucineze o "caracratiță" pe întuneric și fuge la adăpost, luându-i pe ceilalți patru în barcă. Contabilul unui strigoi începe straniu și poetic, cu cei patru tovarăși dormind în jurul unui foc de tabără aproape mistuit. "Într-un pustiu, lumina soarelui e zgomot. Întunericul e tăcere imensă, formidabilă, presărată cu mici zgomote răzlețe. Vântul cântă prin copaci melodii ale singurătății și imnuri ale abandonului și glăsuiește despre absența lucrurilor plăcute și vii." În cel de-al treilea paragraf, "strigoiul" se apropie de bărbații adormiți, patru "ghemotoace" strânse în jurul taberei. "Pielea îi era grozav de roșie, iar mustățile, nespus de negre", iar când se uită în jos la cei patru, "zâmbi cu buza răsfrântă, dezvăluind niște dinți galbeni, crescuți alandala". Cititorul e pregătit pentru o poveste de groază care să-i înghețe sângele în vine, iar când strigoiul îl smulge pe mărunțel din așternut și-l silește să mărșăluiască prin pădure, suspansul continuă să crească: "Ghemotoacele rămaseră mult în spate, iar mărunțelul se poticnea alături de strigoi. Se împiedica în desișuri încâlcite, se lovea de puieți, iar pietrele îi fugeau de sub picioare. Orbit și necăjit, se apucă să înjure ca turbat. Făcu spume la gură, iar ochii îi străluciră de o lumină albastră." Ajung la o cocioabă șubredă în plin pustiu, iar când intră în încăperea dezordonată, întoarsă pe dos, dau peste un "bărbat sur și crunt" care stă la o masă. Strigoiul îl trântește pe mărunțel pe un scaun și, exact când pare că se vor întâmpla tot felul de lucruri grotești, Crane înțeapă balonul pe care-l umflase peste măsură cu un ac al absurdului mic și sprinten. Stând lângă bărbatul sur și crunt, strigoiul își drege glasul și spune: "Străine, cât face treiș'trei de banițe de barabule, la șaiș'patru și jumate banița?" Când în sfârșit mărunțelul reușește să îngaime răspunsul corect, strigoiul îl dă afară din casă și povestea se termină. Aceeași combinație de teroare și absurd se regăsește în majoritatea celorlalte povestiri, inclusiv în Șapte bebeluși explodează, un basm trăsnit despre o uriașă și cei șapte copilași ai ei care au mâncat hârtie de muște și sunt pe cale să explodeze - nu e clar dacă de la vomitat sau de la căcare -, iar când mărunțelul și dolofanul se apropie de casă, la interval de câteva minute unul de altul, pentru că s-au rătăcit în pădure, uriașa îi ia tare, aruncându-i pe rând peste zidul grădinii, în "Un cort în agonie", care relatează confruntarea mărunțelului cu un urs brun amenințător care se încurcă într-un cort căzut și o ia la fugă prin pădure "ca o stafie în mantie albă, hăituită de viespi" și în "Strigătul unui puding cu afine", care e o poveste despre o durere de stomac, o simplă durere de stomac, și totuși țipetele scoase de mărunțel în bezna pădurii îi fac pe ceilalți trei să intre în panică pentru că nu i-au observat lipsa și deci nu reușesc să identifice sursa zgomotului. Brusc, tonul se schimbă:

Strigătul necunoscutului i-a umplut pe loc de spaimă. E mai teribil decât strigătul de luptă al lucrurilor cumplite, căci lucrurile cumplite pot fi limpezi. Dar acest țipăt trezește în inimi și mai multă teamă, căci duce cu gândul la guri formidabile și la fălci colosale, apucătoare, de pe tărâmul imposibilului. E cântecul unei forțe-fantomă, pe care imaginația o declară invincibilă și cruntă la vedere.