Divisadero

Michael Ondaatje, născut în 1943, în Sri Lanka, a emigrat în Marea Britanie, apoi în Canada. A publicat poezie, un volum de memorii, scenarii și mai multe romane, dintre care Pacientul englez, apărut în 1992, i-a adus Booker Prize și o notorietate durabilă, iar Divisadero a fost premiat în 2007 cu Governor General's Award.
Povestea din Divisadero începe în anii '70, într-o fermă americană, pentru a ajunge odată cu unul dintre personaje, aproape douăzeci de ani mai târziu, în Franța. Două surori care de fapt nu au nicio legătură de sânge, Anna și Claire, crescute de tatăl Annei împreună cu un băiat rămas orfan, ajung să fie separate în urma unui episod de o violență extremă, iar din acest punct pornesc mai multe istorii care își unesc firele pe parcursul romanului.

"Ondaatje scrie despre dragoste ca și cum ar avea febră, proza sa atinge o frumusețe delirantă [...], impactul ei emoțional te poate reduce la tăcere." (The Times)
"Un roman care pledează cu atâta pasiune pentru ficțiune ca mijloc de supraviețuire." (Olivia Cole, The Independent on Sunday)


Când vin să mă cuibăresc în brațele tale, mă întrebi uneori în ce epocă istorică mi-aș fi dorit să exist. Iar eu răspund că aș fi vrut să fiu la Paris, în săptămâna morții lui Colette... Paris, 3 august 1954. Peste câteva zile, la funeraliile sale de stat, o mie de crini vor fi așezați lângă mormântul său, iar eu vreau să fiu acolo, plimbându-mă pe acel bulevard cu tei udați de ploaie până când ajung dedesubtul apartamentului său de la etajul doi din Palatul Regal. Povestea oamenilor ca ea îmi umple inima. A fost unul dintre acei scriitori care și-au dat seama că singura lor virtute era îndoiala de sine. (Se zice că, mai înainte cu o zi sau două înainte de a muri, Colette a fost vizitată de Jean Genet, care nu a furat nimic. Ah, milostenia unui mare hoț...)

"Arta există", a spus Nietzsche, "pentru a nu fi distruși de adevăr". Crudul adevăr al unui incident nu se sfârșește niciodată, iar povestea lui Coop și povestea vieții surorii mele sunt infinite pentru mine. Ei reprezintă posibilitatea subită de fiecare dată când ridic receptorul telefonului care sună târziu după miezul nopții și aștept să aud vocea lui sau respirația adâncă a lui Claire înainte ca ea să-și spună numele.

Căci m-am desprins de cine eram cu ei și de eul meu de odinioară. Când numele meu era Anna.


Lângă cabana bunicului nostru, pe o culme înaltă, peste drum de o pantă acoperită de castani-porcești, stă călare Claire, înfășurată într-o pătură groasă. A dormit peste noapte aici și a aprins focul în vatra acelei mici cabane care a fost construită de bunicul nostru cu mai bine de o generație în urmă. A locuit aici ca un pustnic, ca o sălbăticiune, când a venit pentru prima oară în acest ținut. Era un burlac care nu avea nevoie de nicio tovărășie și a ajuns în cele din urmă să dețină tot pământul pe care îl putea cuprinde cu privirea. S-a căsătorit, într-o doară, la vârsta de patruzeci de ani, a avut un fiu și i-a lăsat această fermă de-a lungul drumului spre Petaluma.

Claire se mișcă încet pe creasta de deasupra celor două văi învăluite în ceața dimineții. Coasta este în stânga sa. În dreapta se află drumul către Sacramento și orașele de deltă precum Rio Vista, cu populația rămasă de pe timpul Goanei după Aur.

Mână calul prin ceața albă, de-a lungul copacilor încărcați. A simțit mirosul fumului cam de douăzeci de minute și, la marginea orașului Glen Ellen, vede barul în flăcări - incendiatorul local a acționat devreme, când barul ar fi trebuit să fie gol. Privește de la distanță fără să descalece. Calul, Territorial, nu îi permite decât rareori să urce din nou în șa; în această privință nu poate fi păcălit decât o dată pe zi. Cei doi, călăreț și animal, nu au încredere oarbă unul în celălalt, deși calul este cel mai apropiat aliat al surorii mele. Va folosi toate șiretlicurile posibile pentru a nu-l lăsa să se cabreze și să se ridice în două picioare. Poartă la ea pungi din plastic umplute cu apă și se apleacă în față și le sparge de gâtul calului pentru ca animalul să creadă că este propriul său sânge și să se liniștească pentru o clipă. Când este călare, Claire uită de șchiopătatul său și este stăpâna universului, un centaur. Într-o zi va întâlni și se va mărita cu un centaur.

Focul se mistuie într-o oră. Barul Glen Ellen a fost dintotdeauna locul luptelor, și chiar și acum vede încăierări pe străzi, poate pentru a onora acest punct de cotitură. Apropie animalul de lemnul roșu și alunecos al unui tufiș de madrona^[i] și îi mănâncă boabele, apoi călărește la vale, prin oraș, trecând de incendiu. În timp ce trece, aude, în apropiere, ultimele grinzi prăbușindu-se precum rostogolirea unui tunet, și conduce calul departe de acest sunet.

În drumul spre casă trece pe lângă vii și dispozitive de încălzit cu aspect preistoric, care mențin circulația aerului pentru ca vița-de-vie să nu înghețe. Cu zece ani în urmă, în tinerețea sa, erau vase în care focuri mocnite ardeau toată noaptea pentru a păstra aerul cald.

Dimineața veneam în bucătăria întunecată și tăiam în tăcere felii groase de brânză doar pentru noi. Tata bea o cană de vin roșu. Apoi mergeam spre șopron. Coop era deja acolo, greblând paiele murdare, și în curând mulgeam vacile, cu capul sprijinit de coastele acestora. Un tată, cele două fiice cu vârsta de unsprezece ani și Coop, ajutorul angajat, cu câțiva ani mai mare decât noi. Nimeni nu a vorbit încă, până acum nu s-a auzit decât zgomotul găleților și al porților deschise.

În acea vreme Coop vorbea puțin, ca într-un monolog de intensitate scăzută, către sine însuși, ca și cum limbajul ar fi nesigur. Esențialmente, clarifica ceea ce văzuse - lumina din șopron, pe unde să se cațăre pe gardul din apropiere, ce pui să țină la distanță, să prindă sau să acopere sub brațul său. Claire și cu mine ascultam de câte ori puteam. Coop era un suflet deschis în acele vremuri. Ne-am dat seama că atitudinea sa taciturnă nu se datora unei dorințe de independență, ci unei ezitări în ceea ce privește cuvintele. Era un specialist în lumea fizică unde ne proteja. În lumea limbajului însă, era elevul nostru.

În acea vreme, ca surori, eram de cele mai multe ori pe cont propriu. Tata ne crescuse de unul singur și era prea ocupat ca să fie conștient de anumite complicații. Era mulțumit când ne făceam treburile casnice și un pic războinic când nu ne găsea. De la moartea mamei, Coop fusese cel care ne ascultase plângerile și grijile, și ne lăsa scena când credea că ne dorim acest lucru. Tata vedea prin Coop. Îl învăța să fie fermier și nimic mai mult. Totuși, ce citea Coop erau cărți despre tabere și mine de aur din nord-estul Californiei, despre cei care riscaseră totul la o cotitură de râu pe o curbă la stânga și descoperiseră astfel o avere. În a doua jumătate a secolului douăzeci întârziase, desigur, cu o sută de ani, însă știa că mai existau aflorimente de aur în râuri, sub mănunchiurile de iarbă sau în lanțurile montane acoperite cu pini.

Era o carte, o broșură cu un cotor alb, pe care am găsit-o pe un raft în antreul fermei: Interviuri cu locuitori din California: femei de la începuturi până în prezent. Deoarece cele mai multe femei nu știau să scrie, arhivarii din Berkeley au călătorit cu magnetofoane pentru a captura aceste vieți și ambianța trecutului. Monografia cuprindea relatări din 1800 până la data realizării, de la Dictarea Donei Eulalia la Dictarea Donei Lydia Mendez. Lydia Mendez era mama noastră. Aici, în această carte, am descoperit-o pe femeia care a murit în săptămâna în care ne-am născut eu și Claire. Dintre noi trei, doar Coop, care lucra la fermă de mic copil, o știa ca pe o persoană în viață. Pentru Claire și pentru mine era un zvon, o fantomă rareori menționată de tatăl nostru, o persoană intervievată pentru câteva paragrafe din această carte și prezentată într-o fotografie ștearsă, în alb și negru.

Toate persoanele din carte aveau un soi de smerenie, sentimentul că istoria se afla undeva în jurul lor, și nu în ele. "Am crescut în Câmpia Centrală, în partea de nord-est a orașului Los Angeles, unde tata lucra la asfaltarea străzilor. M-am căsătorit la vârsta de optsprezece ani și în acea noapte am dansat de nenumărate ori La Voquilla și El Grullo - potrivit spuselor soțului meu, violoniștii și chitariștii au fost cei mai buni din regiune. Masa ridicată pe capre, cu mâncarea, era situată lângă cea mai mare stâncă de pe pășune. Tatăl soțului meu ajunsese în San Francisco în urmă cu treizeci de ani și, din câte mi s-a zis, a luat în aceeași zi vaporul către Petaluma și a construit această casă. Când am ajuns aici, erau deja o mie de găini cu ouă. Însă soțul meu nu a vrut să angajeze străini să lucreze la fermă, așa că am păstrat doar animalele care dădeau lapte și am cultivat porumb - vulpile ucideau găinile și ne era prea greu să le protejăm. Erau și alte animale pe acele dealuri - lincși și lupi de prerie, șerpi cu clopoței în pădurile de conifere, o dată am văzut și o pumă. Însă blestemul diavolului erau scaieții. Ne-am luptat să-i împiedicăm să crească. Vecinii nu au procedat niciodată cum trebuie, și semințele scaieților lor au ajuns pe proprietatea noastră.

Mai jos, de-a lungul drumului Petaluma, era un bărbat cu o sută de capre, un domn bine-crescut. Uneori venea și-și păștea caprele pe pământul nostru - un soi special de capră mică ce mânca scaieții și a cărei digestie omora semințele, datorită felului în care le mesteca. O vacă nu poate să facă asta. O vacă mănâncă scaieții, însă sămânța lor rămâne. Dacă urâți scaieții, l-ați fi iubit pe acest bărbat... La ferma vecină cu a noastră s-a întâmplat un act de violență înspăimântător. Soții Cooper au fost uciși de un angajat care i-a omorât în bătaie cu o scândură. La început nimeni nu a știut cine a săvârșit această atrocitate, însă fiul lor se ascunsese în spațiul dedesubtul plăcilor de dușumea din casă, unde a stat câteva zile. Avea patru ani. În cele din urmă, a ieșit de acolo și a spus cine a comis crima. Am luat băiatul la noi, să stea și să lucreze la fermă."

Acesta este portretul pe care-l avem despre mama noastră. Opiniile și gândurile sale rămân într-o depărtare neîndoielnică. Vorbise în mare parte despre evenimentele pe care le trăise ea însăși, așa că nu am putut afla decât despre afecțiunea ei pentru bărbatul cu capre, despre scurta bucurie a dansului, despre detaliile crimei din ferma învecinată, crimă ce l-a adus pe Coop în gospodăria noastră. Nimic din ce este scris aici nu ne vorbește despre bucuriile sau despre inteligența sau despre compasiunea sa. Lucruri care trebuie să fi fost o stea călăuzitoare pentru tatăl nostru. Doar două pagini despre această "femeie din California" care a murit când a născut, la vârsta de douăzeci și trei de ani.

Prin urmare, ceea ce nu se află scris în această carte albă, mică, este hotărârea ciudată a tatălui nostru în haosul pricinuit de moartea mamei, când a adoptat o fetiță de la același spital unde a născut soția sa - copilul unei alte mame, care murise și ea -, aducând ambele fetițe acasă și crescând-o pe cealaltă, care fusese botezată Claire, ca și cum ar fi fost a sa. Prin urmare, este vorba de două fete, Anna și Claire, născute în aceeași săptămână. Oamenii au presupus că amândouă erau fetele sale. Aceasta a fost fapta tatălui nostru, provocată de trecerea în neființă a Lydiei Mendez. Mama decedată a celeilalte fetițe nu avea rude sau era o singuratică; poate că din această cauză a reușit să facă acest lucru. Totul s-a petrecut într-un spital de campanie din suburbiile orașului Santa Rosa și, ca s-o spunem drept, îi erau datori cu o soție, îi erau datori cu ceva.

Din când în când, tatăl nostru ne îmbrățișa așa cum o face orice tată. Aceasta se întâmpla doar dacă reușeam să-l prindem în acea țară a nimănui, între oboseală și somn, când părea capricios față de sine însuși. Mă așezam lângă el pe canapeaua veche și acoperită, și stăteam în brațele sale precum un câine mic, imitând starea sa de oboseală - prea mult soare, poate, sau o zi de muncă prea grea.

Claire stătea și ea cu noi, uneori, dacă nu voia să fie exclusă sau dacă era furtună. Însă eu nu-mi doream decât să-mi sprijin fața de cămașa sa în carouri și să mă prefac că dorm. De parcă inhalarea mirosului trupului unui adult era un păcat și un motiv de mândrie deopotrivă, un drept, în orice caz. Să facem un asemenea lucru în timpul zilei ar fi fost de neconceput, căci ne-ar fi dat la o parte. Nu era un părinte modern, fusese crescut după câteva reguli bărbătești, și nu mai avea o soție care să-i susțină sau să-i compromită convingerile. Așa că trebuia să-l prindem în acea stare de crepuscul, când ceda controlul pe canapeaua de stofă ecosez, cu fetele sale alături, una în fiecare braț al său. Obișnuiam să-i urmăresc pâlpâirea de sub pleoapă, tremuratul din interiorul pielii, care-i sugera oboseala, ca și cum am fi fost târâte peste rău, de o frânghie care ne ducea în altă parte. Și apoi adormeam și eu, coborând la nivelul care era cel mai aproape de el. Un tată care-ți permite asta ar trebui să te protejeze întotdeauna, cred.

Cu mai mult de un secol în urmă, în august 1849, un grup de oameni au ridicat o tabără într-o vale la peste o sută de mile la nord de Petaluma. Au construit cabane într-un loc pe care l-au numit Badger Hill și au început să caute aur. Douăzeci de oameni spălau nisipurile aurifere din râu, stând la genunchi în apa rece ca gheața până, și aproape că au cedat în fața furtunilor din timpul iernii care i-au luat prin surprindere. Însă peste șase luni s-a descoperit cuarț amestecat cu aur în locul pe care aveau să-l numească Grass Valley. S-au ridicat o sută de hoteluri dărăpănate, iar nume ciudate de mine, precum Slumgullion, Delirium Tremens, Bogus Thunder, Hell's Delight, Graveyard, Lone Jack, Rich Hell, Ne Plus Ultra, Silver Fork, Rocking Horse, Sultana, au început să împestrițeze hărțile retipărite iar și iar. Bărbații eșuau în munți fără provizii și deveneau vânători din necesitate, ucigând potârnichi, vite, urși, cu puști și pistoale. S-au ridicat brusc numeroase măcelării. Vapoarele călătoreau spre interior până la cel mai depărtat punct de navigație - până la râul Feather. Și astfel s-a născut o civilizație cu multe capete. Jucători, întreprinzători maritimi, lunetiști profesioniști, prostituate, scriitori de jurnale, băutori de cafea, negustori de whisky, poeți, câini eroici, mirese comandate prin poștă, femei îndrăgostite de băieți care au pășit în tărâmul norocului, bătrâni care înghițeau aurul pentru a-l ascunde în călătoriile de întoarcere pe coastă, călători în balon, mistici, Lola Montez, cântăreți de operă - unii talentați, alții îngrozitori, cei care și-au croit drum prin ținut păcătuind. Bărbații cu dinamita care aruncau în aer pantele abrupte și pământul de sub picioare. Sub orașul Iowa Hill erau tuneluri lungi de aproape treizeci de kilometri. Sonora a ars. Weaverville a ars. Shasta și Columbia au ars. Reconstruite, arse din nou, construite iar. Sacramento a fost inundat.

O sută de ani mai târziu, la vremea obsesiei lui Coop, mai erau cinci mii de căutători de aur de-a lungul malurilor râurilor Yuba și Russian. Aceștia au explorat vechile orașe din lanțurile montane, numite după amanți și câini și personaje din romane - nume care erau ca niște capsule ale timpului, capsule de foame și dorință pentru o viață nouă. Ne Plus Ultra! La fiecare punct sub formă de filament de pe hărțile ținutului, se întâmplase ceva. Pe acest mal al râului, doi frați s-au ucis în timp ce se certau cu privire la direcția în care să călătorească. În acest punct, o femeie a fost vândută pentru un petic de pământ. De parcă la fiecare cotitură ar fi existat o nuvelă scrisă de Balzac.

Cercetătorii călătoreau acum în rulote, dragând râurile pentru a aspira eventualele resturi de aur din albii. Un secol de inundații și de furtuni eliberase aurul din straturile preistorice, făcându-l să se reverse în râuri. Mineri în costume de cauciuc pentru scafandri scotoceau râurile și înotau în bezna de sub apă ținând lanterne uriașe.

Tot ceea ce avea legătură cu aurul se afla în opoziție cu viața lui Coop la fermă. Totuși, nu știa nimic despre familia lui, căci nu îi vorbisem niciodată de grozăvia uciderii părinților săi. Învățase deprinderile și îndatoririle vieții la fermă, așa încât putea acum să urce până la cabana bunicului, pe creastă, cu ochii închiși, știind după sunetul adierii unui copac exact unde se află și în ce direcție trebuie să meargă, ca și cum s-ar fi găsit pe un teren cum nu se poate mai sigur. Pământul nostru fusese curățat de pietre și de bolovani, plăcile de lemn de pe masa din bucătărie erau șterse și curate ca o pagină albă, porțile gardurilor legate cu lanțuri și dezlegate, legate și dezlegate.

Pentru Coop, aurul reprezenta euforie și șansă, o disciplină lipsită de logică, o istorie despre o crimă sau o confuzie de identitate sau o poveste de dragoste. A făcut autostopul două ore în direcția nord-vest, spre drumul Colfax-Iowa Hill, și a privit cum lucrau oamenii în bifurcația nordică a râului Russian. Avea șaptesprezece ani când s-a angajat în pripă pentru un salariu de nimic, având însă șansa de a obține un bonus; trebuia să mânuiască furtunurile de aspirație Anaconda. S-a întors acasă la sfârșitul săptămânii, cu o durere groaznică de spate. A rămas fără cuvinte în fața noastră, două fete curioase să afle unde fusese. Oriunde ar fi fost, ne dădeam seama că se schimbase întrucâtva, ca și cum ar fi făcut parte dintr-o aventură periculoasă.

Sărise de pe platforma de navigație, cu furtunul Anaconda în mâini, și se scufundase până la fundul râului. O secundă mai târziu, generatorul s-a pornit și corpul său a fost azvârlit dintr-o parte în alta în timp ce încerca să fixeze furtunul sub bolovani, în cazul în care se găsea aur prins acolo. Uneori, când se elibera de pietriș, furtunul cu jet sărea din apă, cu Coop călărindu-l până când cădea pe suprafața dură a râului, scufundându-se încă o dată, cu sticla și pielea și fierul de pe casca de scafandru jucând în jurul gâtului său, în timp ce, în interior, linia subțire de aer ajungea în gura sa într-un fel neprofesionist și ezitant și, după cum bine știa, nesigur.

Coop stătea cu noi în bucătăria mică și întunecată de la fermă, însă nu reușea să ne spună mai nimic despre absurditatea și natura periculoasă a ceea ce își permisese să facă. Așa că nu știam ce se întâmplase. Îmi aduc aminte că stăteam acolo și repetam: "Săptămâna pierdută a lui Coop, săptămâna pierdută a lui Coop. Unde s-a dus? Cu cine a fost? Ce femeie l-a extenuat în așa hal?"

Dealurile netede și rotunde în apropierea cărora se afla ferma noastră erau verzi pe durata ploilor neîncetate din timpul iernii și arse de soare, maronii, vara și toamna. Conducând spre casă, la nord de Nicasio, urcam până în vârful dealului, apoi coteam brusc la dreapta pe drumul noroios și îngust către fermă, care cobora cam un sfert de milă înainte de a ajunge la hambare; mașina înainta repede peste adânciturile lăsate de protuberanțele cauciucurilor de tractor. Când Claire și cu mine am mai crescut, întorcându-ne de la petrecerile din Glen Ellen, pe jumătate adormite și cu vezicile pline, blestemam aceste denivelări ale drumului. În întuneric, la poalele dealului, trebuia să oprim mașina. E rândul meu, spuneam, ieșind în rochia cea nouă de bumbac și în pantofii strâmți, pentru a împinge catârii prea prietenoși și cât se poate de treji de pe poteca de la poalele dealului, pentru a ne putea continua drumul.

Ca surori ne reflectam una pe cealaltă, concuram una împotriva celeilalte, iar idolul nostru comun era Coop. Când acesta ajunsese la anii adolescenței, am descoperit că avea și alte vieți, dispărând în oraș, bântuind sălile de biliard sau de dans, întorcându-se la timp pentru a o duce pe Claire la lecțiile de pian din Nicasio. Aceasta îi observa mâinile maronii și subțiri, felul în care manevra ambreiajul, cum lua virajele ca și cum ar fi mers prin apă, ajungând înapoi la drumul principal dintr-o singură mișcare. Îi plăcea atitudinea degajată a lui Coop față de tot ceea ce-l înconjura. Un an mai târziu, luând-o de la lecțiile de pian din Nicasio, a trecut pe scaunul pasagerului și i-a aruncat cheile, a scos din torpedou o carte și a început să citească în timp ce Claire, înnebunită și nesigură, a condus mașina care părea subit masivă - îi venea să țipe - la deal pe drumul plin de curbe până la creasta acestuia și apoi a coborât panta până la fermă. Coop nu și-a ridicat privirea de pe carte, nu a rostit niciun cuvânt, poate că a zărit capul unui catâr care era cât pe ce să fie lovit, deoarece i-a întâlnit ochii în oglinda laterală. De atunci, Claire conducea singură până la locul în care se țineau lecțiile de pian și înapoi, ducându-i dorul lui Coop. Coop, cel atât de sigur de sine, care lua un balot de fân pe umăr și mergea până la hambar aprinzându-și cu mâna liberă o țigară.

Uneori, Claire și cu mine coboram dealul cu farurile mașinii stinse, într-un întuneric total. Sau obișnuiam să ieșim pe fereastra camerei noastre pe acoperiș și să ne întindem pe spate pe tabla încălzită în timpul zilei, vorbind și cântând în noapte. Număram secundele între ploile de meteoriți care alunecau pe orizontală de-a curmezișul cerului. Când tunetul zguduia casa și grajdurile, o vedeam pe Claire în patul său, la lumina fulgerului, stând dreaptă, ca un câine de vânătoare agitat, abia respirând și îmbrățișându-se singură. Erau zile când dispărea călare, iar eu mă cufundam într-o carte. Însă pe atunci încă împărțeam totul. Barul Nicasio, Sala Druizilor, cinematograful Sebastiani din Sonoma, al cărui ecran era cât suprafața rezervorului Petaluma, modificându-se la fiecare schimb de lumină, cele o sută sau mai multe păsări cu aripi roșii care se așezau întotdeauna pe firele telefonice și ciripeau tare înainte de furtună. În februarie înflorea o floare purpurie numită stea căzătoare. Mai erau și bețele de salcie pe care Coop le-a tăiat și le-a legat în jurul încheieturii luxate a mâinii mele înainte de a mă duce la spital. Pe atunci aveam paisprezece ani. El avea optsprezece. Totul este biografic, spune Lucian Freud. Ceea ce facem, de ce facem un anume lucru, felul în care desenăm un câine, de cine ne simțim atrași, de ce nu putem uita. Totul este colaj, genetică chiar. În noi se află prezența ascunsă a altor oameni, chiar și a celor pe care i-am cunoscut în treacăt. Ceilalți se află în noi pentru tot restul vieții, la fiecare graniță pe care o traversăm.

Cine a fost Coop în realitate? Nu am știut niciodată cum erau părinții săi. Nu am știut nici ceea ce credea despre familia noastră, care l-a adăpostit și i-a dat o altă viață. Era moștenitorul primejduit al unei crime. Ca adolescent, era ezitant, luând doar ceea ce i se dădea. Când se crăpa de ziuă, ieșea dintr-unul din șoproane ca o pisică, întinzându-se ca și cum ar fi dormit zile întregi, când, în realitate, se întorsese de la o sală de biliard din San Francisco în urmă cu trei sau patru ore, făcând autostopul șaizeci și cinci de kilometri la întoarcere, în întuneric. Chiar și atunci mă întrebam cum va supraviețui și cum va trăi într-o lume viitoare. Îl priveam cum vorbea singur cu voce scăzută, meditând asupra lucrurilor, în timp ce curăța un tractor sau suda un radiator de la o mașină abandonată la un Buick 58. Totul era colaj.

Undeva există un album cu poze făcute de tata, cu mine și cu Claire, care prezintă o progresie cronologică a copilăriei noastre, de la primele atitudini în fața aparatului, indiferente, la priviri sălbatice sau înfumurate, pe măsură ce peisajul mai adevărat al fețelor noastre a început să prindă contur. Între Crăciun și Anul Nou - poza era întotdeauna făcută în această perioadă - mergeam la pășunea de lângă afloriment (unde era îngropată mama) și eram imortalizate într-o fotografie în alb și negru, într-o după-amiază târzie de decembrie. Insista să ne îmbrăcăm modest, deși, când ne-am făcut mai mari, Claire venea îmbrăcată în niște blugi cu tăieturi, iar eu dezvăluiam un umăr gol, provocând astfel o ceartă de douăzeci de minute. Tata nu prea avea simțul umorului când era vorba de astfel de lucruri. Acest episod anual era un lucru de care avea nevoie, un fel de masă așezată cu atenție care să-i clarifice trecutul.

Obișnuiam să ne studiem în acest portret evolutiv. Ne făcea să concurăm, în secret, una cu cealaltă. Una devenea mai frumoasă, sau mai singuratică, cealaltă mai sfioasă, sau anarhică. Fotografiile acestea ne dezvăluiau și ne trădau deopotrivă. Într-un an, de exemplu, Claire a trebuit să-și plece fața pentru a ascunde o cicatrice. Deși până acum fuseserăm de nedespărțit, începeam să ne despărțim, trecând în taină la o versiune proprie a noastră. Apoi mai este și acea ultimă poză, când împliniserăm amândouă șaisprezece ani, în care fețele noastre priveau în gol, parcă lipsite de apărare. O fotografie pe care o voi smulge din album ceva mai târziu.

Claire își amintește că a intrat în grajd fluierând și că se aplecase după un căpăstru când a auzit zgomotul făcut de o găleată lovită undeva în întuneric. O găleată nu poate fi lăsată la întâmplare într-un grajd, și asta însemna fie că cineva era acolo, fie că un cal nu era legat. A făcut câțiva pași înainte cu mersul său șchiopătat, cu căpăstrul în mână. Nu a strigat. A ajuns la colțul coridorului, s-a uitat în jur și a văzut corpul meu inert, întins pe pământ în tăcerea întunecată a grajdului. Apoi, când s-a apropiat de mine, calul a venit cu viteză din întuneric și a izbit-o cu violență, trântind-o la pământ.

Există un fir rupt în amintirea noastră în ceea ce privește acest incident, chiar și acum. Știm doar că s-a întâmplat un lucru plin de însemnătate. Claire își amintește că a intrat în grajd fluierând, însă în ceea ce urmează, în ceea ce am încercat să punem cap la cap, ea este încă aproape de scena pe care și-a amintit-o, ca și cum nu poate vedea decât pete de culoare. Pentru o clipă, Claire m-a fixat cu privirea, după ce eu fusesem izbită la pământ de animalul care m-a atacat, apoi același animal a sărit în lături din întuneric și s-a aruncat asupra ei, după care ea a leșinat. Sau poate că a rămas ca mine, pe jumătate trează pe podeaua de ciment, fără să poată să se miște, în timp ce totul în jurul nostru era plin de viață și înfricoșător, copite ciocnindu-se de podea - mi se părea că văd scântei și flacăra care reprezenta intensitatea zgomotului. Animalul trebuie să fi fost înnebunit, claustrofob, căci gonea în sus și în jos de-a lungul coridorului, alunecând pe paie și pe ciment, lovindu-se de pereții de lemn, cabrându-se pe toată lungimea grajdului, întorcându-se încă o dată spre ieșirea blocată, cu privirea înnebunită, cu inima bătând cu frenezie. Eram conștiente în tot acest timp, sau ne pierduserăm cunoștința? Poate că am fost într-o lume a spiritelor, neștiind dacă eram sau nu în viață.

Când Claire a deschis ochii, se pare că eu stăteam la o distanță de câțiva pași și nu mă mișcam, uitându-mă la ea cu o privire zăpăcită. Nu aveam puterea să mă ridic și nu știam exact ce se întâmplase. În jurul nostru erau o mulțime de scânduri dărâmate. Nu ne căutase nimeni. Era vremea cinei, puteam să-mi dau seama după lumina ce intra prin ferestrele prăfuite.

Territorial era numele minunat pe care Claire i-l dăduse acelui cal. Mă uitam încontinuu la ea. Mai târziu i-am zis că din cauza sângelui de pe obraji, deși îmi spusese că nu o dor decât mâinile. Aveam amândouă cincisprezece ani pe atunci; Coop a intrat în grajd, a îngenuncheat lângă mine și mi-a spus:
- Claire.

Până și Claire se zăpăcise, nemaiștiind pentru o clipă cine era. Însă ea era Claire, cu ceea ce avea să devină o cicatrice mică precum calea unei lacrimi aproape uscate sub ochiul său stâng, de unde cursese pe fața ei sângele.

Ceva s-a întâmplat în acel staul, în acel început de seară, între noi două, în acea confuzie. Trecuserăm dintr-odată în lumea nesigură și vastă a adulților, și acum trebuia să fim, în mod distinct, Anna și Claire. Devenise important să nu fim știute drept sora celeilalte sau, și mai rău, să fim confundate una cu cealaltă.

Începând de atunci, am încercat să-l atragem pe Coop de partea noastră. În următoarele câteva luni am revenit adesea asupra acestui incident, pentru a-l discuta. Era o graniță acum între noi, ceva ce nu reușiserăm niciodată în seria de poze în care apăream braț la braț. Albumul, bănuiesc, este încă la Claire, pe unul dintre rafturile sale cu cărți. Dacă îl studiază cu atenție, poate observa mai clar cât de diferit am evoluat. Anul în care Claire s-a tuns scurt și a devenit mai distantă, anul în care mă uitam fix, cu ochi sălbatici, ținând totul în mine, secret.

De ce nu apărea Coop niciodată în fotografiile tatălui nostru? Avea și el câteva poze, însă accentul cădea mai degrabă pe compoziție și pe lumină. Și mai erau niște reflecții abstracte ale sale într-o fereastră, sau ale umbrei sale pe iarbă sau călare. În câte lucruri se poate reflecta imaginea unui om?

În orice caz, Coop fusese cel care ne-a găsit în acea seară și care ne-a confundat, care a venit spre mine, m-a ridicat în brațele sale și mi-a zis:
- Claire, Dumnezeule, Claire, iar eu mi-am spus: Atunci eu nu sunt Anna, atunci Anna trebuie să fie cea de acolo.