Femei la graniță. Ce ne scriem când nu ne citește nimeni

Alexandra Rusu (n. 1981, Constanța) a studiat literatura la București, Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, și la Berlin, European College of Liberal Arts. Are un masterat în studii culturale britanice. A colaborat cu diverse edituri din România, fiind, pe rând, redactor, editor coordonator ficțiune, redactor-șef, director editorial. A publicat articole în Evenimentul zilei, New York Times Book Review, Cosmopolitan, The Institute și a contribuit la antologia De la Waters la Similea: Oameni cool scriu despre muzica lor (Humanitas, 2013). În 2016 a publicat Cartea năsoaselor (Vellant), reeditată în 2022 (Arthur). Tot în 2022 a apărut Huptilup: O poveste megatare cu un burete-de-mare, o carte pentru copii pe tema neurodiversității (AHA Books). Fiul ei joacă aripă dreaptă într-o echipă de fotbal de performanță. Are doi câini, trei pisici și două țestoase.

Maria Tănăsescu (n. 1979, Craiova) a studiat la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine și are un masterat în teoria și practica imaginii (CESI, Universitatea din București), cu specializare în cărți pentru copii. A publicat proză scurtă în revista Poesis Internațional și a tradus numeroase cărți pentru copii și adolescenți, dar și proză scurtă de Guadalupe Nettel. A semnat un text în antologia Izolare (Nemira, 2020). Cu o activitate de peste zece ani ca traducător, redactor, editor și interpret, a coordonat mai multe colecții de literatură pentru copii la diferite edituri. În prezent este editor de carte și locuiește în București. Spune că se uită la lume cu aceiași ochi de țărancă de la Bratovoești, locul în care s-a născut, a crescut și a plâns neîncetat până la vârsta de un an.

"Cred într-o prietenie ca o mare dragoste venită atunci când nu o aștepți. Cred într-o prietenie în care îți poți povesti viața atunci când credeai că n-o s-o mai faci. Cred într-o prietenie plină de umor, de tandrețe și durere, pe drumul spre Marele Gif, cu gândul la lucrurile mărunte din care se compune o viață. Tocător. Înot. Familie. Război. Iubire. Lubeniță. Frică. Portocale. Două femei care nu s-au născut surori, dar pentru care cu siguranță e nevoie să inventăm un cuvânt. Scrisorile lor traversează istoria și recompun o geografie intimidantă a femininului. O prietenie care naște o asemenea carte mă face geloasă, mă obligă să-mi vizitez anxietățile, mă trimite acolo unde închisesem în mine uși. Sunt vie, îmi spun. Respir. Am mâinile roșii ale unui lung șir de femei. Ce șmecherie! Citesc și știu că în seara asta, după ani lungi de secetă, în sfârșit îmi voi râde și-mi voi plânge toată inima." (Lavinia Bălulescu)

"Întâlnirea în scris dintre Maria Tănăsescu și Alexandra Rusu îmi evocă o imagine din Cortázar: plonjezi într-un bazin și acolo, în adâncul lui, dai peste un alt înotător, amândoi atingeți fundul bazinului în același timp, întrezărindu-vă preț de o clipă în apă. Asta e și senzația pe care o ai citind Femei la graniță, cea a unei intimități inefabile, a unei apropieri în timpul căreia, ținându-ți respirația, nu pot fi spuse decât lucrurile esențiale. Urgența și complexitatea confesiunii fac ca vocile lor să se hibridizeze, să se confunde, formând structura unui singur ADN și nici nu-ți mai dai seama când e una și când e cealaltă și când, de fapt, e și povestea ta acolo. O poveste despre chimiile complicate ale vieții și geografia neîmblânzită a memoriei, la capătul căreia te simți mai puțin singur." (Anastasia Gavrilovici)

"Volumul Femei la graniță, aidoma unei evanghelii apocrife după Alexandra și Maria, este o arhivă epistolară cu dublu helix, scrisă în clipe de răgaz casnic. Conversația lor e umană cap-coadă. Prin detalii și acorduri fine, observarea reciprocă devine o instalație din țesuturi ale surorității. Această colecție de scrisori generează o mitologie unică, cu ritualuri originale. Supuse de bună voie analizei, ca în teatrul anatomic, cele două autoare merg în sus pe firul înaintașelor, mixând genealogii, ironizându-și, adesea, procesul de lucru. Intrăm în detaliile intime ale unei duble memorii corp-minte, unde, cu spasmele lor înrâurite, prietenele sondează limitele relației. În această realitate pâlpâitoare, mustind de trimiteri contemporane, singurele opriri sunt în stațiile umorului. Aici, în episoade cu țuici de portocale și povești deocheate ale unor mătuși contrabandiste, cu Marele Gif, Curcubina, copii fotbaliști și iubiți-litere, recolte impresionante de lubenițe, războaie ale bărbaților și mâncăruri-memorie, prin contaminarea a două experiențe contra cronometru, frica pur și simplu dispare. Alexandra Rusu și Maria Tănăsescu, care parcă-și continuă gândurile, flexează mușchiul confesiunii până la durere. Pentru fanii memoriei și voyeurismului, scrisorile lor, amplu exercițiu de admirație reciprocă, vindecă și dezleagă. «Unde (se) termină una, începe cealaltă». Conversația atinge cote înalte pentru că, dincolo de evidentele afinități, amândouă au vocația prieteniei." (Andrei Măjeri)

"Odată ce dispare frica, feminitatea curge pur și simplu ca mierea și repară, exact ca mierea, toate buzele crăpate, gâturile înroșite, pielea uscată, mai întâi la tine, apoi la ceilalți, și e un mod de participare la lume inegalabil, este efectiv a te face una cu ea, ca și cum ai dansa nonstop pe muzica ta preferată care vine din cărămizi, din pereți, din cauciucuri, din epiderme, din celule bazale, din fire de păr, ca din niște difuzoare." (Alexandra Rusu)

"Îmi port vârsta de acum ca pe o imensă parașută dezumflată, încerc să arăt ceva important în fiecare dimineață, o pun pe umăr și plec hotărâtă în cercuri concentrice tot mai ample, dar tot ce se vede e o încâlceală de sfori, noduri și petice de mătase murdară, din care au dispărut tot aerul cald și toată anvergura. Aș vrea să-ți propun o parafrază la vorba aia cu copilul, copacul și casa, singurele care fac o viață. Să-ți spună cineva: vreau să mă uit la tine și să te țin minte." (Maria Tănăsescu)


Sora mea,

Nu există nuntă la care să nu plâng. Și la care să nu rezoneze bobul de uraniu din pieptul meu de obicei lipsit de credință, pe verticală, și de încredere, pe orizontală. Ceva orb și surd se trezește acolo, ceva foarte vechi și cu respirație foarte scurtă. Căsnicia e un reactor nuclear, îmi vine să zic, un RBMK-1000. Încearcă să controleze radioactivitatea cu unelte atât de failibile.

Dar nu vorbeam despre căsnicie, ci despre nuntă. Mi-am dorit mult în viața asta să fac una. Am făcut. Prietena mea cea mai veche a ajuns după miezul nopții, atunci când și-a terminat de cusut rochia. Nu m-a furat nimeni. Bunica mea Doina a zis că a fost de vis. Ea și cu Vladimir, pilotul, făcuseră doar o petrecere acasă, în bucătărie. Eu îmi aduc aminte totul cu uimire și cu puțină groază, ca atunci când vezi îmbarcarea pentru Ziua Z în documentar.

Dar știu o nuntă ideală și realistă în același timp, una la care aș adera fără suspiciuni: Zula și Wiktor în Cold War al lui Pawlikowski. Și-o oficiază singuri într-o biserică părăsită, după o viață în care s-au evitat, ratat, pierdut, iubit, urât, uitat. E ideea ei, din ce țin minte, sau cel puțin ea ține slujba. O slujbă la fel de valabilă ca oricare alta, cel puțin pentru surorile ei. Când termină, fac și ei ce face toată lumea, doar într-un fel mai evident.

Mă apuc să-mi rescriu viața ca pe o copertă de bestseller internațional.


Alex,

Căsnicie vine de la casă, iar casă, cu puțină răbdare, vine de la negurosul kat, adică lanț, legătură sau împletitură. Ce se înlănțuie, ce se împletește, ce se leagă, ce se construiește, ce pereți se ridică în închipuire. Iar asta doar presupunem, aproape că doar ne imaginăm. Istoria cuvintelor e ficțiune, e speculație savantă, e rătăcire, dar una voluptuoasă. Cam așa e și căsnicia, dar să ne întoarcem la nunți. Una dintre nunțile mele preferate e cea din Breaking the Waves al lui Von Trier. Pentru că e orchestrată ca un dezastru anunțat, pentru că e un miez luminos în naivitatea lui Bess din care s-ar putea hrăni orice mireasă.

Am început scrisoarea asta alaltăieri, cu o dispoziție rece și fragilă. Gânduri elastice, care traversează aglomerări opace de secunde. Mă gândeam cum aruncăm totul în joc la nuntă, ca niște jucători de poker orbi. Dacă fraza asta ar fi ultima și ar trebui s-o joci, cum ar suna? Ultima dată când mângâi un tocător. Ultima dată când îți alegi cuvintele. Dacă ar fi șase, ca într-o sextină, care ar fi ele? Sau doar unul? Dacă nunta e doar un escape room în haine bune, și totul începe și se termină acolo, între pereții ei? Dacă o căsnicie e doar o poezie cu formă fixă și toți avem de respectat numărul de strofe, și ne vine tuturor rândul la rimă?

Am început altă dată o scrisoare pe care aș fi terminat-o cu o nuntă. În schimb, i-am pus toate formulele de încheiere, cuminți, chiar și punctul.


Dragă Alexandra, dragă Maria,

Trebuie să vorbim despre corp. Despre cum îl sufocăm cu îndoială, încă de la micul-dejun. Corpul străfulgerat pe dinăuntru de lumini stroboscopice, cu o viață doar a lui, enigmatică.

Sigur v-am mai povestit, Alexandra, Maria, despre spânzurat, cel care a ales să rămână fără corp într-o pădure de la marginea elegantă a unui mare oraș european. Mi-a ieșit în cale într-o dimineață, la răsărit, într-un luminiș. Șocantă era migăloasa punere în scenă a propriei morți, cu fotolii de epocă, o scenografie teribilă. De câte ori am povestit, am simțit detaliile poveștii ca pe un apendice indecent. Mă gândesc des la el, la spânzurat, de fiecare dată altfel. Astăzi m-am gândit că a predat tot ce era ponderabil unei alte instanțe, mai blânde.

Și bunicii noștri au avut corpuri. Petru l-a mișcat și l-a rănit pe al lui în război, Maria a ascultat trei inimi, care nu erau ale ei, cum îi creșteau în burtă, Aurelia a respirat întinsă pe spate, timp de un an, navigând atentă printre cavitățile lăsate în plămâni de tuberculoză, în timp ce soțul ei creștea două corpuri de copii, cu o plăcuță de platină pe post de rotulă, strecurată pe sub pielea întinsă a piciorului stâng.

Mă uit pe fereastră, e un ianuarie straniu, o primăvară sinistră. Au ieșit alergătorii. Mereu mă gândesc la graba lor fosforescentă, la corpurile maniacal modelate de hainele strânse peste inimile mărite, ca ale unor animale hăituite. Poate ei își conduc corpurile către moarte, unde ajung cu câteva milisecunde înaintea noastră, și povestesc, mărturisesc, depun pașii de catifea, apoi se odihnesc.


Dragă mama (mutter, mutti, buni),

N-am observat până nu m-a întrebat o prietenă: de ce nu-i spui maică-tii mama. Nu ți-am spus niciodată pe numele tău, mama. Sau, cel puțin, nu am această amintire. Am ocolit cuvântul cu încăpățânarea unui sinonim imperfect suprapus peste numele tău simplu.

Când eram mică, mă întrebam mereu cine erau mămicile și tăticii tăi, cei despre care povesteai în fiecare zi când veneai din vizitele medicale pe teren. Mi se părea absolut nedrept ca un singur om să aibă mai multe mămici, și mie să-mi lipsească așa de des a mea. Am tot săpat după amintiri din prima copilărie, știi că nu-s așa de multe? Una revine mereu. Stăteam cocoțată pe un dulăpior de pe hol, între rafturile pe care erau așezate precar, dezordonat, deschise prea rar, multe dintre cărțile noastre, de unde luam mereu câte ceva, aproape aleatoriu, și-ți citeam cu voce tare. Tu spălai rufe în baie, cu ușa deschisă. Era apăsător să-ți văd mereu spatele. Părea să aibă o viață doar a lui, desprinsă de a mea. Așa am învățat să citesc, singură, descifrându-ți ție cu voce tare câte o poveste. Mi se pare că e tot ce fac de atunci, aproape fără oprire. Îți citesc ceva cu voce tare, la mine în cap. Încep câte o poveste.

Am început o poveste aici, mama, și am să-ți spun pe numele tău adevărat.


Maria,

Am lipsit un pic de pe aici. Ți-am lăsat mai mult spațiu pe tocător și l-ai folosit bine, știam că o să te gospodărești exemplar. Am patruzeci de ani și în ultimii doi am avut un moment în care am râs cu mama mea, tare, așa cum râd cu tine. Totul a pornit de la "Pizda mea e o mașinărie războinică / Care vrea să își facă dreptate", poemul ca un pumn al Ilenei Negrea, care a luat premiul Eminescu. Mi-a trimis captură de ecran și eu am presupus că e revoltată de limbaj, așa că i-am scris ca s-o provoc: Știu poezia, e foarte bună, chiar dacă face un pic de ghiveci, că pune acolo jdemii de probleme sociale și biata mașinărie războinică trebuie să le rezolve pe toate. Și ea scrie serioasă (a fost profesoară de franceză): Ce premiezi e bine să aibă legătură cu premiul. Și eu: Poate e bine să mai vadă și Eminescu pizdă. Și ea: Nu sunt sigură că i-ar fi plăcut.

Și acum, am o poezie pentru fetițe, de zis seara înainte de culcare:

Pizde-tanc și pizde-mitralieră,
Cândva o să plec într-o croazieră.
Pizde seci și pizde cremoase,
În viață nu vreau să spăl multe vase.
Pizde de piatră și pizde de ciment,
Și mai ales să nu dau peste vreun dement.

Știu o fetiță care ar putea duce torța acestui poem, care l-ar striga în gura mare până ar fi interzis prin legile sfinte, apoi l-ar zice în gând în fiecare seară. Știu cine va scrie mai departe cartea asta, când noi o să fim pe lângă tocătorul divin (aș zice pe lângă niciun tocător, dar știu că n-o să am stare).

Nu mă pot așeza lângă tine pe dulapul din hol, să-i citim cocoțate mamei tale, pentru că am propria bătălie de dus. Stau cu bunicu' Sivu, care o dată la câteva luni are acest ritual de a scrie o scrisoare, către mătușa fugită în America. Îi stă prost stiloul între degete, bunicu' nu-i obișnuit să scrie, înjură cerneala, foaia și pe cine mai e prin jur. Se chinuie de parcă scrijelește cu un cui în granit. Nu știu dacă scrie pentru că i-e dor de mătușa, din datorie sau pentru că speră că vreodată l-ar putea ajuta. Pe mine chiar mă iubește și e un bunic amuzant, chiar dacă aruncă vorbe grele către celelalte femei din familie. Nu am altceva la dispoziție decât un ziar Scînteia, nu mi-e deloc frică de bunicu', deși el știe să urle, așa că îl întrerup de mai multe ori din chinurile lui Thoth, ce i-ar mai fi futut el morții-n cur, și îl întreb ce literă e asta? dar asta ce literă e? Îmi răspunde cu răbdare și chiar îmi arată pe o foaie mai multe litere, mă uit la foaie, mă uit la bunicu', mă uit în Scînteia și lumea se leagă pentru prima oară. Pot să fac ceva singură. Citesc. Îi citesc lu' bunicu' din Scînteia, doar titlurile, atâta pot, el sare de la masă și mă împinge în bucătăria minusculă, cât o cămară, unde mama și bunica stau lângă tocător, în aburi de mâncare, și zice: ia să vedeți ceva, ca și cum am fi la circ. Eu îmi fac numărul, deja mai cursiv, repet titlurile, bunică-mea se extaziază în timp ce amestecă în cratiță, maică-mea nu îndrăznește să se bucure, iar bunică-miu trage concluzia: sper să nu semene cu ta-su, să meargă cu cartea și la WC.

Așa, sora, acum spune-mi și tu o poveste. Un pic amuzantă și un pic tristă, se poate și tâmpițică? De ce tâmpițel nu e o categorie estetică mai pe val?


Sorella,

Era pe la începutul anilor 1990 dintr-un secol în care noi două ne-am și născut. Tata, pe care tu nu-l știi, nici eu nu pretind, e personajul poveștii. Îl așez direct în peisaj, fără alte derapaje.

Mi-l imaginez fumând țigară după țigară în portul Constanța, semănând foarte mult cu mine. Gesturile astea fruste, brutale aproape, în care ne consumăm frustrările mici și mari, furia, suntem doi furioși, care au vrut mereu mai mult, mai repede. Deci tata, care îmi cumpăra cartușe întregi de țigări, fiindcă așa ne iubim noi, aștepta un vapor cu portocale în portul Constanța și fuma. Vaporul venea de la Napoli, de la 600 de mile marine depărtare și minimum trei cartușe fumate. Tata avea doar parțial idee cum să vândă cele două tone de portocale care urmau să ajungă după răsăritul soarelui. Ca și mine, tata a avut mereu încăpățânarea să cheltuie împrejurările vieții lui înainte să se fi întâmplat.

Jumătate dintre portocale și-au găsit drumul către mici negoțuri stupefiate din sudul țării. Îmi amintesc foarte limpede cum am descoperit între ele niște portocale cu carnea sângerie - sanguinelle - și cum am risipit câteva doar ca să văd dacă mai găsesc vreuna.

Dar tata a rămas cu vreo tonă de portocale nevândute. Era un dezastru, însă mai ales o risipă dureroasă, care nu încăpea în calculele lui. Alte câteva zeci de kilograme au invadat mica noastră cămară de apartament și cred că mirosul cel mai pregnant era de început de putrefacție, dulceag și astringent. Dar partea leului a mers la țară, într-un sat din Oltenia. Toți cunoscuții și mulți necunoscuți au primit kilograme de portocale, sute sau zeci. Pentru ei, să le mănânce ar fi fost prea puțin.

Dintr-un capăt al satului, unde e școala, până în celălalt, unde se întinde cimitirul dărăpănat, sunt maximum doi kilometri. Era destul să deschizi puțin geamul mașinii, așa zice povestea, că te izbea mirosul de țuică de portocale. Câteva săptămâni, femeile și bărbații s-au îmbătat cu țuica asta stranie, exotică, nepământeană.

Mulți ani după aceea, oamenii încă povesteau despre băutura cu aromă stinsă de portocală, de butoi și de străin, care își făcuse drum până la ei într-o iarnă improbabilă, la începutul anilor 1990 dintr-un secol pe care nu ni-l mai amintim prea bine.


Bine, Maria,

Acum o să spun eu povestea țuicii de portocale, așa cum ajunge la mine prin cordonul ombilical care ne hrănește de ceva vreme.

În portul Constanța, în decembrie, vântul scuipă o mie de ace pe centimetru pătrat. Cu ani în urmă, bunica mea se ținea de mână cu prietenele ei ca să traverseze Piața Ovidiu pe viscol. În timp ce ea era în drum spre București, tatăl tău era în drum spre Constanța. În anii 1990, dacă așteptai un transport de portocale venite de la Napoli, unde eu mă voi pregăti să plec fix treizeci și doi de ani mai târziu, însemna că știi cum merg lucrurile. Cine câștigă bani, pierde bani. Cine adună va și risipi. Cine găsește nu e neapărat cine-a căutat. Portocalele ajung în portul Constanța din portul Napoli, exuberanța postimperială întâlnește viermuiala postcomunistă, tatăl tău fumează, e agitat, poate mai înjură în barbă, poate nu e singur. Dintr-o tonă de portocale, una singură e roșie ca sângele. Ea va ajunge la tine, la mine a ajuns deja. Tatăl tău se descurcă fantastic cu tona de portocale, hrănește familia, dar nu doar pe a lui, împrăștie portocalele de la Napoli deasupra întregii țări, o mică parte din ele ajunge în Oltenia și așa se naște faimosul țuicocello, tradiționala țuică de portocale.

Tații au grijă de familiile lor. Tații au grijă de fiicele lor. Tații vin acasă devreme. Tații jonglează cu o tonă de portocale și nu scapă niciuna pe jos. Tații fumează și rezolvă orice problemă. Tații iau greul și îl fac țuicocello.

E și asta ceva.


Alexa,

Ce e cu soarele ăsta? Mă încurcă nesupunerea meteorologică la stările mele de spirit, mă încurcă mai ales primăvara, e o bucurie de neocolit și un spasm vital de care nu ai unde să te ascunzi. Dar acum e iarnă. Cu un soare ca o portocală sângerie. Pentru mine, iarna e cu adevărat anotimpul tuturor posibilităților. Și al amintirilor celor mai absurde, dacă e să fim de acord că amintirile sunt o formă a imaginației.

Într-o iarnă, un iubit de-ai mei a plecat desculț de acasă și s-a mai oprit la Universitate, dar deja avea picioarele însângerate - și cred că degerate. Nu am vorbit niciodată despre asta.

Acum vreo două ierni, am uitat bocancii în fața ușii de la intrarea în casa alor mei și i-am găsit în dimineața următoare, înghețați. Eram un fel de refugiat în a doua jumătate, mai puțin strălucitoare, a vieții mele și întâmplarea m-a tulburat peste măsură.
Altă dată, am citit despre iarna unor exploratori la Pol, era și o fotografie acolo. În ea, un ponei blocat pe un sloi de gheață, pe care îl orbise zăpada. Și bărbații ăștia, îmblăniți ca niște membri ai altei specii, îi turnau whisky pe gât. O poveste la jumătatea drumului între salvare și cruzime, ca toate poveștile.

În altă iarnă, am stat multe zile într-o cameră cu sobă de teracotă și am vorbit despre un film: Și caii se împușcă, nu-i așa?

Suntem suma iernilor noastre, presupun.


Dragă A.,

Trebuie să scriem despre mâncare. Mi-am amintit de burrata din Madrid, de gazpacho din Granada, de pincho din Retiro, de supa de ceapă din Brașov, de un spanac foarte simplu, cu ochiuri, din București, de pastele carbonara din Cluj. Pe toate le-am împărțit, toate au lăsat cicatrici.

Bunicile: Ica, Vali, Doina, cealaltă Maria. Toate au gătit felul preferat al cuiva. Chiar și la disperare, chiar și la sfârșit, chiar și la nervi.

Aș vrea să mă apropii de mâncare ca Tilda (Katherine, de la kat, lanț, Matilda) Swinton în Io sono l'amore: animal de pradă senzual, fără amintiri, tot numai gust și miros și pândă.

Uneori, îmi vine să șterg cuțitul de tricoul îmbibat de mirosuri vechi și să ies cu el pe stradă, în lesă, să îl scot în lume, să îi arăt strada și ceața și câinii. Uneori, îmi vine să plec cu tocătorul la subraț ca și cum ar fi o carte de poeme, să-l duc la terasă, la un gin tonic.


Dragă M.,

În câte feluri lovește războiul în femei? Cred că e prima oară când folosesc cuvântul la propriu, verbul la prezent. Nu e ficțiune și nici istorie, nici politică externă. De două zile, a început războiul. O să scriu ca să înțeleg mai bine - ce privilegiu jenant. Scriem ca să înțelegem mai bine cum mor alții. Ca în primele săptămâni de pandemie, moartea e suficient de aproape și de departe încât să lase spațiu pentru altruism, defulare, planuri. Ucrainenii își iubesc copiii la fel de mult ca tine. Libanezii își iubesc copiii la fel de mult ca tine. Somalezii își iubesc copiii la fel de mult ca tine. Sunt obișnuită să-mi fie frică de lucruri care sunt deja prea aproape. Sunt obișnuită ca speranța să fie mai dureroasă decât certitudinea răului. Testez acum o frică nouă, care încă nu a devenit frică. Fricile noi sunt de preferat celor vechi? Măcar nu curge totul prin vechiul șanț.

Puține ficțiuni pot concura povestea acestui președinte ucrainean, fost actor care a jucat rolul unui profesor de istorie devenit peste noapte președinte, el însuși devenind apoi președinte și scriind fix acum, în momentul ăsta, cel mai important capitol din istoria recentă a Ucrainei, poate din istoria recentă a Europei. Mă uit la videourile lui, nu înțeleg niciun cuvânt din ce spune, dar n-am nevoie. Poate e histrion, poate e luat de un delir eroic, poate se identifică nebunește cu rolul de salvator în care s-a autodistribuit, dar, sora mea, cumva chiar asta face. Ya tut. E acolo și nu pleacă. Face treaba oricărui părinte.

Cândva am editat o carte - cam șchiop scrisă, cu personaje-vehicule de idei - doar pentru că punea problema asta: ce-ai face în război, ai ucide sau te-ai lăsa ucisă? Concluzia era că doar ajungând în acea situație poți ști. Niciun exercițiu de imaginație nu te poate duce acolo, pentru că starea de alarmă din război nu poate fi reprodusă fizic sau chimic. Nu m-aș aventura niciodată la un răspuns.

Am tot vrut să scriu despre bărbați, dar cine-ar fi crezut că voi începe - și poate chiar încheia - cu președintele Ucrainei?