Apropo de nimic. Autobiografie (II)

Citiți fragmentul anterior aici.

Și totuși nu pot spune că trecusem printr-o traumă, nu mi se întâmplase nimic îngrozitor care să justifice trecerea bruscă de la un băiat zâmbitor, pistruiat, cu pantaloni bufanți și undiță, la un tip nesuferit, căruia nimic nu-i era pe plac. Motivul, cred eu, e că pe la cinci ani mi-am dat seama că sunt muritor și mi-am spus: stai puțin, nu de asta ai venit pe lume. Asta e, niciodată n-am fost de acord să fiu finit. Dacă nu vă e cu supărare, aș vrea banii înapoi. După câțiva ani, nu numai moartea, ci și absurditatea existenței mi-a devenit clară. Drept care mi-am pus aceeași întrebare care-l frământa pe fostul prinț al Danemarcei: "De ce să îndur în cuget, oare, săgeți și praștii ale ursitei rele"^[i], când puteam să-mi ud nasul și să-l vâr într-o priză, ca să scap de angoasă, de strângerea de inimă sau de puiul fiert de mama? Hamlet n-a recurs la așa ceva fiindcă se temea de ce ar fi putut păți în viața de apoi, eu însă nu credeam în viața de apoi, așa că, având în vedere părerea mea jalnică despre condiția umană și despre absurditatea ei dureroasă, eu de ce-aș fi continuat să exist? Până la urmă n-am găsit un motiv logic, ajungând la concluzia că noi, oamenii, pur și simplu suntem determinați genetic să ne opunem morții. Viața bate rațiunea. Nu găsim un motiv logic ca să ne agățăm de viață, dar cui îi pasă ce spune capul - inima întreabă: ai văzut-o pe Lola în minijupă? Oricât ne-am lamenta și am suspina și am insista, adesea destul de convingător, că viața este un coșmar fără sens de suferințe și lacrimi, dacă, brusc, cineva ar pătrunde la noi în cameră cu un cuțit ca să ne omoare, reacționăm imediat. Încercăm să ne luptăm cu el până la ultimul strop de energie ca să-l dezarmăm și să supraviețuim. (Eu unul aș lua-o la fugă.) Aceasta, recunosc, este o caracteristică ce ține strict de structura noastră moleculară. Până acum cred că v-ați dat seama nu numai că nu sunt un intelectual, dar nici sufletul petrecerilor.

Fiindcă veni vorba, e uimitor cât de des mă consideră lumea "un intelectual". O opinie la fel de deplasată ca și monstrul din Loch Ness, întrucât în capul meu nu e nici urmă de neuron intelectual. Incult și neinteresat de studiu, am ajuns prototipul trântorului care șade în fața televizorului, cu o bere în mână, cu sonorul dat la maximum, doar se transmite un meci de fotbal, cu posterul din revista Playboy lipit cu scotch pe perete, un barbar îmbrăcat în costum din tweed, cu petice în coate, specific unui profesor universitar de la Oxford. N-am niște intuiții devastatoare, interpretări surprinzătoare, fiindcă nu înțeleg majoritatea poeziilor care nu încep cu "Trandafirii sunt roșii, violetele sunt albastre". Dar, în schimb, am o pereche de ochelari cu ramă neagră și poate că tocmai acești ochelari, plus talentul de a reține citate din surse erudite, prea profunde ca să le pot înțelege, dar pe care le pot folosi în activitatea mea ca să dau impresia falsă că știu mai mult, întrețin acest basm despre mine.

OK, am fost crescut într-o bulă de multe femei extrem de grijulii - mama, mătușile și patru bunici iubitori. Încercați să țineți pasul cu mine: tatăl tatălui meu, bogat cândva, un bărbat care mergea cu vaporul la Londra doar ca să vadă cursele de cai și avea o lojă la operă, acum sărăcit, trăind din Dumnezeu știe ce. S-a căsătorit cu soția lui, și ea imigrantă, ca să poată intra în țară. Ea a fugit de pogromurile din Rusia, el, de serviciul militar obligatoriu. Ea era o bătrânică s-o pui pe rană, diabetică, și stătea cu soțul și pisicile ei într-o magherniță, cu o pianină la care nu cânta nimeni. Dar mă iubea, îmi dădea bani pe ascuns, cuburi de zahăr din cutia galbenă de domino, mereu generoasă, în ciuda sărăciei, nedorind altceva de la mine decât s-o vizitez din când în când.

Și bunicii din partea mamei mă iubeau. Bunica, grasă și surdă, care toată ziua stătea la fereastră, zi de zi (după cum arăta, i-ar fi stat mult mai bine pe o frunză de nufăr). Bunicul, activ, viril, mereu la shul^[ii], și iată cum un păduche ca mine îi răsplătea bunătatea: împreună cu amicii mei am intrat în posesia unei monede de 5 cenți contrafăcute. 100% plumb. Ne-a fost teamă s-o folosim la chioșcul de dulciuri, ca să nu ajungem pe insula Rikers^[iii], așadar m-am oferit să i-o strecor bunicului, care era prea bătrân ca să se prindă, și nu s-a prins, în schimbul a cinci monede de un cent, din portofelul lui; n-a fost ca în filme, unde bătrânul chicotește ghicindu-mi intenția, dar liniștindu-mă cu o privire șireată. Deloc. A înghițit gălușca, eu m-am ales cu 5 cenți, el a rămas cu moneda din plumb, iar eu am dat fuga să-mi cumpăr alune în ciocolată.

În sfârșit, am ajuns și la adevăratul curcubeu al copilăriei mele, verișoara mea Rita. Cu cinci ani mai mare decât mine, blondă, plinuță, prietenia ei a avut poate cea mai importantă influență asupra vieții mele. Rita Wishnick, tatăl ei un alt evreu rus fugar pe nume Vișnevski, anglicizat în Wishnick. O fată atrăgătoare, victimă a poliomielitei, care șchiopăta ușor, mă simpatiza mult și, din această cauză, mă lua cu ea peste tot - la film, la plajă, la restaurantele chinezești, la minigolf, la pizzerie -, juca dame, cărți și Monopoly cu mine. Îmi făcea cunoștință cu toți prietenii și prietenele ei, mai mari decât mine, care se amuzau pe seama precocității mele, câtă aveam. Într-un cuvânt, mă țineam de ei, devenind foarte sofisticat pentru un băiat de vârsta mea și simțind cum copilăria făcea un mare pas înainte.

Aveam și prieteni de vârsta mea, dar majoritatea timpului mi-l petreceam cu Rita și gașca ei. Erau toți evrei deștepți din clasa de mijloc, care se pregăteau să fie jurnaliști, profesori, doctori și avocați.

Dar să revin la filme, pasiunea Ritei. Rețineți, eu aveam cinci ani, iar ea zece. În afară de faptul că-și tapeta pereții cu fotografii color ale tuturor vedetelor de la Hollywood, mergea regulat la cinema, adică în fiecare sâmbătă, la prânz, când rulau câte două filme, de obicei la Midwood, și, fiindcă mergea cu mai mulți, mă lua și pe mine. Așa am văzut tot ce scotea Hollywoodul. Orice lung metraj, orice film cu buget redus. Știam cine joacă, îi recunoșteam pe actori, chiar și pe cei mai neînsemnați, personajele-actori, recunoșteam coloana sonoră, fiindcă știam toată muzica pop ascultând ore în șir radioul alături de Rita. Emisiunile Make Believe Ballroom, Your Hit Parade. Pe atunci radioul stătea deschis de când te trezeai și până mergeai la culcare. Muzică, știri, și ce muzică.

Muzica pop de atunci însemna Cole Porter, Rodgers și Hart, Irving Berlin, Jerome Kern, George Gershwin, Benny Goodman, Billie Holiday, Artie Shaw, Tommy Dorsey. Așadar iată-mă copleșit de cea mai frumoasă muzică și de filme. Mai întâi două filme în fiecare săptămână, apoi, cu trecerea anilor, tot mai multe. Câtă emoție la intrarea în cinematograful Midwood, sâmbătă dimineața, când toate luminile erau încă aprinse și câțiva oameni își cumpărau dulciuri și intrau în sală, ascultând în fundal muzică pop menită să-i potolească pe cei care nu mai aveau răbdare să înceapă filmul. Harry James - I'll Get By. Abajururile aplicelor erau roșii, armăturile - aurii, covoarele - roșii. În cele din urmă luminile se stingeau, cortina se ridica, iar ecranul argintiu prindea viață, cu un logo care-ți făcea inima să saliveze, dacă pot amesteca metaforele, cu o anticipare pavloviană. Le-am văzut pe toate, comedii, filme cu cowboy, povești de dragoste, filme cu pirați, filme de război. Multe decenii mai târziu, în timp ce mă aflam în compania lui Dick Cavett pe o stradă unde fusese cândva un cinematograf grandios, iar acum era doar un loc viran, ne-am uitat lung la el și ne-am amintit cum chiar în mijlocul acelui teren stăteam odată, călătorind spre orașe străine, pline de intrigi, spre deșerturi înconjurate de beduini romantici, pe corăbii, în tranșee, spre palate și rezervații amerindiene. Curând, acolo avea să se înalțe un bloc de apartamente, în locul lui Rick's Café^[iv], de mult demolat.

Când eram mic, filmele mele preferate erau cele pe care le-am numit comedii spumoase. Îmi plăceau poveștile care aveau loc în apartamente luxoase construite pe acoperișul unor clădiri înalte, unde liftul dădea direct în apartament, unde pocneau dopurile sticlelor de șampanie, unde bărbați curtenitori, cu replici pline de duh, vrăjeau femei frumoase care se relaxau în ținute care acum probabil s-ar purta doar la o nuntă la Palatul Buckingham.

Aceste apartamente erau imense, de obicei duplexuri, foarte spațioase. După ce intrau, oaspeții aproape întotdeauna mergeau direct la un mic bar accesibil ca să-și toarne un pahar din carafele cu băuturi. Toți consumau alcool, dar nimeni nu vomita. Și nimeni nu avea cancer, apartamentul nu avea igrasie, iar când suna telefonul, la miezul nopții, cei care locuiau pe Park Avenue sau pe Fifth Avenue nu erau nevoiți, ca mama, să se dea jos din pat, să se lovească de tot ce le ieșea în cale bâjbâind pe întuneric după acel instrument negru și să afle, poate, că tocmai le murise o rudă. Nu. Hepburn sau Tracy, Cary Grant sau Myrna Loy doar se întindeau după telefonul de pe noptieră, care de obicei era alb, la doar câțiva centimetri de pat, iar vestea nu era legată de vreo metastază sau de o tromboză coronariană, după ani întregi în care persoana în cauză înfulecase numai fripturi, ci mai degrabă de niște dileme ușor de rezolvat precum: "Poftim? Cum adică nu suntem căsătoriți legal!?"

Imaginați-vă o zi toridă de vară în Flatbush. Mercurul termometrelor indică 35^oC, iar umiditatea e sufocantă. Aer condiționat nu exista decât dacă intrai într-un cinematograf. E dimineață, mănânci ouăle fierte moi într-o ceașcă de cafea, într-o bucătărie unde n-ai loc să te întorci, cu podea acoperită de linoleum și o masă acoperită cu mușama. La radio se aude Milkman Keep Those Bottles Quiet sau Tess's Torch Song. Părinții tăi s-au angajat într-o nouă "discuție" idioată, cum îi spunea mama, care mai avea puțin și se transforma într-un schimb de focuri. Fie mama vărsa smântână pe cămașa nouă a tatei, fie tata îi făcea în ciudă și își parca taxiul chiar în fața casei. Ferească Dumnezeu să afle vecinii că s-a măritat cu un taximetrist, și nu cu un judecător de la Curtea Supremă. Tata nu se sătura niciodată să-mi spună cum l-a luat el o dată pe Babe Ruth.^[v] "Mi-a dat un bacșiș de rahat", atât își amintea despre Sultan Swat (Regele loviturilor). Peste ani m-am gândit la asta, când o făceam pe comicul la Blue Angel și Sonny, ușierul, îl bârfea pe Billy Rose^[vi], care se umpluse de bani cu spectacolele lui de pe Broadway și acum nu-și mai încăpea în piele. "Un om de-un sfert de dolar", spunea el cu dispreț, învățând să-i ierarhizeze pe oameni după bacșișul pe care-l dădeau. Știu că-mi tachinez părinții în aceste memorii, dar de la fiecare m-am ales cu ceva care m-a ajutat de-a lungul anilor. De la tata: când cumperi un ziar de la chioșc, să nu-l iei niciodată pe cel de deasupra. De la mama: eticheta se pune întotdeauna în spate.

Așadar e o zi fierbinte de vară și îți pierzi dimineața returnând mai multe sticle goale la piață ca să iei 2 cenți pe sticlă și cu ei să intri la Midwood, Vogue sau Elm, cele mai apropiate cinematografe de casa noastră. La 5.000 de kilometri distanță, în Europa, evreii sunt împușcați sau gazați fără nici un motiv de către nemți obișnuiți, care o fac cu mare plăcere și găsesc fără probleme cuiere pe tot continentul. Asuzi din greu pe Coney Island Avenue, un bulevard urât, plin de mașini la mâna a doua scoase la vânzare, de case funerare, de magazine de feronerie, până vezi intrarea în cinematograf. Soarele te bate acum direct în cap, fără milă. Troleibuzul scoate zgomote suspecte, șoferii claxonează de zor, doi bărbați parcă execută coregrafia imbecilă a celor cărora le sare țandăra când le taie cineva calea în trafic, urlă și sar la bătaie. Cel mai scund și mai slab dă fuga la mașină ca să-și ia levierul. Îți cumperi biletul, intri și, brusc, căldura și lumina insuportabile dispar ca prin minune, iar tu pășești într-o realitate alternativă, răcoroasă, întunecată. OK, acestea sunt doar imagini - dar ce imagini! Plasatoarea, o doamnă în vârstă, în uniformă albă, te conduce la locul tău cu ajutorul unei lanterne. Ți-ai cheltuit ultimii 5 cenți pe o pungă de jeleuri cu nume bizar: Jujubes sau Chuckles. Acum te uiți la ecran și, pe muzica lui Cole Porter sau pe melodiile nespus de frumoase ale lui Irving Berlin, apar zgârie-norii din Manhattan. Sunt pe mâini bune. Nu va fi vorba de o poveste despre niște tipi în salopete de la o fermă, care se scoală cu noaptea în cap ca să mulgă vacile și al căror țel în viață e să câștige o panglică la un bâlci sau să-și învețe calul să-și depășească condiția cabalină și să câștige o cursă de șarete. Și, slavă Domnului, nimeni nu va fi salvat de un câine, nici un personaj care vorbește pe nas nu-și va duce urciorul la gură ca să-și astâmpere setea, nici o sfoară nu va fi legată de piciorul unui băiat care moțăie în fața unei undițe.

Chiar și astăzi, dacă primul cadru al unui film este un prim-plan cu un steguleț care cade, stegulețul fiind pe aparatul de taxat al unui taxi galben^[vii], rămân în sală. Dacă e pe o cutie poștală, am și plecat. Nu, personajele mele se trezesc, draperiile de la dormitor sunt trase, descoperind New Yorkul, cu clădirile lui înalte și absolut toate promisiunile lui ispititoare, actorii mei iau micul dejun în pat - dintr-o tavă căreia nu-i lipsește un suport pentru ziarul de dimineață - sau la o masă acoperită cu pânză de in, pe care tronează tacâmuri de argint, iar oul este adus la masă într-un pahar special pentru ouă, astfel încât beneficiarul nu trebuie decât să bată ușor coaja ca să ajungă la gălbenuș, totul fără vești despre lagăre de exterminare, poate doar una de prima pagină, cu o tipă frumoasă care s-a cuplat cu un alt tip, fapt care-l deranjează pe Fred Astaire fiindcă și el o iubește. Sau, dacă e vorba de un mic dejun pentru doi soți, aceștia țin mult unul la altul chiar și după atâția ani de trai în comun, ea nu se leagă de eșecurile lui, iar el n-o face vacă. Iar când filmul se sfârșește, următorul este polițist, unde un detectiv particular dur rezolvă toate problemele vieții cu un pumn în falcă și se alege cu o tipă voluptuoasă cum n-am văzut nici la școală, nici pe la nunțile, înmormântările și confirmările^[viii] la care am luat parte. Fiindcă veni vorba, în viața mea n-am fost la o înmormântare - m-am ferit mereu de realitate. Primul și singurul mort pe care l-am văzut vreodată a fost Thelonious Monk, când m-am oprit în drum spre Elaine's^[ix] ca să-i aduc un ultim omagiu acolo unde era depus trupul său, în casa funerară de pe Third Avenue. M-am dus cu Mia Farrow; eram la începutul relației noastre, ea era politicoasă, dar și derutată, simțind probabil că începea o legătură cu un visător mai altfel, dar despre toată tevatura asta mai târziu.

Așadar acum se sfârșește și cel de-al doilea film, iar eu părăsesc lumea misterioasă, confortabilă, a cinematografului și reintru pe Coney Island Avenue, în soare, în trafic, înapoi la amărâtul meu apartament de pe Avenue K. Înapoi în ghearele dușmanului meu de moarte, realitatea. În filmul meu Sleeper / Adormitul, ca parte dintr-o secvență comică, dintr-o pornire greu de explicat, îmi imaginez că sunt Blanche Du Bois din Un tramvai numit dorință. Vorbesc cu voce de femeie și accent sudic, încercând să par cât mai amuzant, în timp ce Diane Keaton îl imită perfect pe Brando. Keaton e genul care se lamentează: "Vai, nu pot face asta, nu pot să-l imit pe Marlon Brando". Exact ca fetele de la tine din clasă care-ți spun că n-au făcut nimic la test, iar când vin rezultatele, iau numai zece pe linie. Firește, Brando în interpretarea ei e mai bun decât Blanche în interpretarea mea, dar ideea e că în viața reală eu chiar sunt Blanche. Blanche spune: "Nu vreau realitate, vreau magie". Iar eu întotdeauna am disprețuit realitatea și am tânjit după magie. Am încercat să fiu magician, dar am descoperit că puteam manevra doar monedele și cărțile de joc, nu și universul.

Și astfel, prin intermediul verișoarei Rita, am făcut cunoștință cu filmele, cu vedetele de film și Hollywoodul cu moralitatea lui patriotică și finalurile uimitoare; și, în timp ce respingeam tot ce încercau să mă învețe ceilalți, de la părinți la profesorii de spaniolă, când aveam deja doi ani de spaniolă la activ, Hollywoodul m-a prins. Modern Screen. Photoplay.^[x] Bogart, Cagney, Edward G. Robinson, Rita Hayworth - lumea lor de celuloid este cea pe care am învățat-o. Impresionantă, superficială, seducătoare, deși nu regret nici măcar un cadru. Întrebat care personaj din filmele mele se apropie cel mai mult de mine, am răspuns: încercați Cecilia din The Purple Rose of Cairo / Trandafirul roșu din Cairo.

Deci unde am rămas? A, la naștere. M-am născut fără doar și poate și spun asta fiindcă au fost trei situații care ar fi putut împiedica nașterea mea. Prima, când tatăl meu a fost singurul dintre cei trei înotători care au ajuns la țărm după ce vasul lui s-a scufundat. A doua îl are protagonist tot pe el, deși nu în aceeași ipostază eroică. Era la o petrecere de familie, cu mama mea, doar logodnică pe atunci. Petrecerea era dată de cineva din familia mamei, cu mai mulți evrei cumsecade, zgomotoși, fiecare cu stilul lui de viață. Exemplu de stil: aveam o rudă pe nume Phil Wasserman, la care voi reveni curând, fiindcă m-a ajutat mult în carieră. Dar mai aveam o rudă, tot Phil Wasserman, la fel de important pentru familie, despre care toți spuneau că e "celălalt Phil Wasserman". Prin urmare, în conversațiile despre unul sau celălalt, trebuia să specifici la care te referi, cam așa: "Mă plimbam prin Manhattan, când peste cine dau? Peste celălalt Phil Wasserman." Sau: "Trebuie să cumpăr un cadou pentru celălalt Phil Wasserman". Copil fiind, mă întrebam dacă nu cumva la telefon se prezenta astfel: "Alo, sunt celălalt Phil Wasserman". Sau poate că soția lui spunea: "Vi-l prezint pe soțul meu, celălalt Phil Wasserman". Sau pe piatra lui de mormânt scrie: "Aici zace celălalt Phil Wasserman". Una peste alta, convenția funcționa, chiar dacă era neinspirată.

În fine, părinții mei erau la o petrecere unde o verișoară se fălea cu noul ei inel cu diamant. Multe exclamații de uimire și invidie provocate de mărimea acestuia și de frumusețea lui, deși sunt sigur că nici nu se compara cu diamantul Hope. După o oră diamantul dispare și se creează o panică în toată regula. Nimeni nu găsea prețioasa bijuterie. Nu știu cum s-a rezolvat misterul, cert e că s-a descoperit că-l furase tata. Vă imaginați că toți au rămas cu gura căscată. Au făcut ochii mari, s-au luat cu mâinile de cap, cum vezi în teatrul idiș, au scos la unison un "Oi vei", și-au lăsat paharele cu vin dulce pe masă și s-au oprit din masticat copanele de pui. Firește, mama a leșinat și în seara aceea nunta a fost anulată. Nașterea mea a fost din nou în pericol. Doar farmecul și vorba meșteșugită ale bunicului, puse la bătaie într-o discuție cu tatăl mamei, au reușit să amelioreze criza. Tatăl tatei a promis că neisprăvitul de fii-su nu va mai face tot restul zilelor așa ceva și că se va lăsa de escrocherii, nu va mai fi agent de pariuri pentru mafie - într-un cuvânt, va alege calea cea dreaptă. Apoi l-a ajutat pe tata să cumpere o băcănie falimentară de pe Flatbush Avenue și, cu multă chibzuință și muncă susținută, tata a reușit să-i dubleze pierderile într-un timp record. Cred că v-ați dat seama că tata nu prea se pricepea să întrețină o familie, un subiect inepuizabil și stimulativ de-a lungul anilor, care-l făcea pe tata să-și îngrămădească, furios, hainele într-o valiză, pentru ca mai apoi să le scoată din valiză și să se ducă la culcare.

A treia situație în care am cochetat cu nonexistența s-a ivit la scurt timp după nașterea mea. Cel puțin îmi făcusem apariția pe lume. Mama, care, v-am spus, trebuia să muncească în plus ca să compenseze multele afaceri neprofitabile ale tatei, era nevoită să mă lase în grija altora, mai precis a unor tinere necunoscute, de obicei diferite de la o zi la alta, în funcție de agenția care le trimitea. Mama le dădea instrucțiuni unde este uleiul din ficat de cod, că eu beau doar lapte cu ciocolată și că, oricât de drăgălaș aș părea, să nu-l scape din ochi pe micul pungaș. Stăteam pe un scaun înalt, de obicei supărat când pleca, deși nici până azi nu știu de ce, fiindcă era atât de acră, nu o mamă veselă ca Billie Burke sau Spring Byington.^[xi] Oricum, faptul că în fiecare zi rămâneam singur cu o străină putea fi fatal; de exemplu, într-o zi una dintre bone m-a înfășurat într-o pătură explicându-mi ce ușor i-ar fi să mă sufoce și să arunce pătura, cu mine mort, la lada de gunoi. Curând m-am încălzit și am simțit că nu mai am aer, înfofolit cum eram în pătura aia. Spre norocul meu, bona făcea parte din acea categorie de țicniți care nu-și pun gândurile în practică, ci mai degrabă genul care ajung pe pagina șase, într-un combinezon portocaliu, gata să se arunce în gol fiindcă au uitat să-și ia doza de clozapină.^[xii]

Cum spuneam, am avut noroc și acest noroc m-a urmărit tot restul vieții mele până acum. Dar puterea lui nu poate fi supraestimată. Oamenii spun despre cariera mea că nu poate fi doar o chestie de noroc, fiindcă nu-și dau seama că cea mai mare parte din ea se datorează unui zar câștigător, atâta tot.

Prin urmare, în timp ce apariția mea pe lume a fost amenințată, iar primele luni de viață au fost sub semnul întrebării, am reușit să supraviețuiesc pe Strada 14, colț cu Avenue J din Brooklyn. Și, chiar dacă nu am multe amintiri din primii ani, doar că am băut un pahar cu lapte direct de la ugerul unei vaci (lucru care ar fi trebuit să mă lase paf, dar nu s-a întâmplat asta, fiindcă laptele era cald și grețos) și am încercat să fug de lângă mama, la un film Disney, ca să ating ecranul cu mâna, alte întâmplări fără haz nu merită menționate. A, da, se pare că m-am născut paranoic. Îmi amintesc prima locuință, un apartament pe care părinții îl împărțeau cu unchiul Abe și mătușa Ceil, sora mamei. Îmi amintesc cum credeam că mama și tata, mătușa și unchiul erau extratereștri care, la un moment dat, aveau să-și scoată masca, să-și arate chipurile monstruoase și să mă hăcuiască. De unde o fantezie atât de înspăimântătoare, habar n-am. Părinții, mătușile și unchiul, cum am mai spus, mă iubeau și se purtau frumos cu mine.

La început, am locuit într-un cartier minunat, pe care am ajuns să-l apreciez cum se cuvine de-abia după ce n-a mai fost. Mă refer la Avenue J, o stradă comercială, care nu era mare lucru pe atunci, dar care acum îmi pare un adevărat paradis. Avea magazine extraordinare cu dulciuri, magazine alimentare cu sortimente de carne suculentă, magazine de jucării, unul de feronerie, restaurante chinezești ce serveau o mâncare delicioasă, o sală de biliard, o bibliotecă. Erau nenumărate magazine mici care vindeau îmbrăcăminte, brutării cu prăjituri proaspete și, desigur, doamna care vindea murături, o creatură înfricoșătoare, care ședea ca un minotaur lângă un butoi mare. Era o masă de carne îmbrăcată cu mai multe pulovere, iar stratul gros de haine o făcea să pară și mai mare. Pentru 5 cenți își vâra mâna în butoi, găsea o murătură cam cât moneda respectivă și ți-o întindea - după decenii de vârât mâna în saramură cred că și mâna i se murase. Mă întrebam, copil fiind, câți litri de loțiune Jergens i-ar fi trebuit ca s-o aducă la normal. Mai era și Midwood, cinematograful în care practic îmi făceam veacul. Ce frumos, în vremurile acelea, în micul și frumosul meu cartier, cu o mulțime de cinematografe în apropiere, toate rulând câte două filme la preț de unul. În cele mai sărace rulau două filme artistice, cinci filme de desene animate, un serial săptămânal ca Batman și unul scurt, comic, fie cu Robert Benchley, fie cu Joe McDoakes.

Din nefericire, uneori mai rula și câte un film despre călătorii, unde ne ducea domnul Fitzgerald, cu sau fără voia noastră, în locuri uitate de timp precum Ceylon și Java. Uneori se organiza și o tombolă la care, dacă ieșeai câștigător, te alegeai cu un pistol de jucărie care pocnea tare când apăsai pe trăgaci - și totul, țineți-vă bine, doar pentru 12 cenți, cât costa biletul. Asta se întâmpla când eram mic. Deși nu chiar atât de mic ca să nu pot merge la film. Prețul în cinematografele cu ștaif era de 20 de cenți, de 25, apoi de 35. Când a ajuns la 55, tot cartierul s-a revoltat precum echipajul de pe Potemkin.^[xiii] Cineva mi-a spus că acum un bilet poate ajunge la 20 de dolari. Știți câte sticle ar trebui să înapoiez ca să iau 20 de dolari?

Erau cinematografe la fiecare colț de stradă și nu trecea o zi să nu apară un film care să merite vizionat - dacă îți plac filme precum Crime Doctor sau The Whistler. Mi-au plăcut la nebunie, toate.