20.10.2021
Editura Trei
Miguel Bonnefoy
Ereditate
Editura Trei, 2021

Traducere din limba franceză de Lucia Vişinescu



***
Intro

 Miguel Bonnefoy s-a născut în 1986, în Franţa, dintr-o mamă venezueleană şi un tată chilian. Romanele sale Le Voyage d'Octavio (finalist la Premiul Goncourt pentru roman de debut, menţiune specială la Premiul celor cinci continente ale Francofoniei) şi Sucre noir (finalist la Premiul Fémina şi la Premiul Mille Pages) s-au vândut în Franţa în peste 30.000 de exemplare şi au fost traduse în mai multe limbi. În 2013, Miguel Bonnefoy a fost recompensat cu Premiul Tânărului Scriitor de limbă franceză pentru Icare et autres nouvelles.
Ereditate
s-a bucurat de un mare succes încă de la apariţie: a fost nominalizat la Premiul Fémina şi la Marele Premiu al Academiei Franceze. A obţinut Premiul Librarilor din Franţa în 2021.
>
*
Venit din Franţa, cu un butaş de viţă-de-vie într-un buzunar şi cu 30 de franci în celălalt, patriarhul familiei Lonsonier se stabileşte în Santiago de Chile la sfârşitul secolului al XIX-lea. Aici, fiul său, Lazare, întors din infernul Primului Război Mondial, construieşte împreună cu soţia lui cea mai frumoasă volieră din Anzi.
Şi tot aici, fiica lor, Margot, visează să devină aviatoare şi se căsătoreşte cu un soldat apărut din negura trecutului, pentru ca mai târziu să-l aducă pe lume pe Ilario Da, care va deveni un faimos revoluţionar.
În această saga impresionantă, desfăşurată pe ambele ţărmuri ale Atlanticului, vreme de o sută de ani, Miguel Bonnefoy zugrăveşte magistral, în limbajul realismului magic, portretul unei familii dezrădăcinate. Singurul reper pe care generaţiile acestei familii îl moştenesc este legenda misterioasă a unui unchi dispărut.

O poveste despre exil şi căutarea avidă a locului de apartenenţă, despre eterna reîntoarcere la o patrie natală atât de aprig dorită, încât nicio regăsire reală nu se mai poate ridica la nivelul fanteziei.

"Vocaţia este, în opinia mea, această chemare pe care o avem pentru un anumit lucru, o algebră secretă, o geometrie misterioasă. Nu ştim exact de ce ne atrage şi spre ce ne poartă, aşa cum fluturii sunt atraşi spre lumină. Asta înseamnă scrisul pentru mine." (Miguel Bonnefoy)

"Un roman magic." (Le Figaro)

"Un roman dramatic, pitoresc despre exil şi despre moştenirea spirituală, lingvistică, socială." (Libération)

"Un labirint în care nu te rătăceşti niciodată." (BibliObs)

Fragment
Lazare

Lazare Lonsonier citea în cadă când vestea izbucnirii Primului Război Mondial ajunse în Chile. Pe vremea aceea, obişnuia să răsfoiască presa franceză de la 12.000 de kilometri depărtare, în timp ce se îmbăia într-o apă parfumată cu coji de lămâie, pentru ca mai târziu, întorcându-se de pe front cu un singur plămân, după ce îşi pierduse doi fraţi în tranşeele de pe Marna, să nu mai poată deosebi vreodată cu adevărat mirosul citricelor de cel al obuzelor.

În poveştile de familie se spunea că tatăl său plecase din Franţa cu 30 de franci într-un buzunar şi cu un butaş de viţă-de-vie în celălalt. Născut la Lons-le-Saunier, pe coastele masivului Jura, era proprietarul unei podgorii de şase hectare când apăru filoxera şi îi uscă butaşii, aducându-l la sapă de lemn. După patru generaţii de viticultori ce-şi duseseră traiul la poalele acestor versanţi, nu-i mai rămăseseră, în câteva luni, decât nişte rădăcini ofilite în câteva livezi de meri şi câteva ierburi sălbatice din care scotea un absint trist. Părăsi acest ţinut de calcar şi de cereale, de zbârciogi şi de nuci, îmbarcându-se pe un vas de fier ce pleca din portul Le Havre spre California. Cum Canalul Panama nu fusese încă deschis, a trebuit să facă un ocol prin sudul Americii, călătorind timp de 40 de zile la bordul unui velier în care 200 de oameni, îngrămădiţi în calele ticsite de colivii, făceau un asemenea tărăboi, că n-a putut închide un ochi până aproape de coastele Patagoniei.

Într-o seară, rătăcind pe culoarul dintre cuşete ca un somnambul, văzu o bătrână aşezată pe un scaun din ratan, acoperită de brăţări din cap până-n picioare, cu buzele galbene şi fruntea tatuată cu stele, care îi făcu semn să se apropie.
- N-ai somn? îl întrebă.

Scoase din corsajul rochiei o piatră mică verde, cu adâncituri minuscule şi sclipitoare, cât o mărgea de agată.
- Trei franci face, îi spuse.

Îi dădu banii, iar bătrâna arse piatra într-o carapace de broască-ţestoasă şi i-o trecu pe sub nas. Fumul îi învălui atât de repede capul, încât crezu că o să leşine. În noaptea aceea, căzu pentru 47 de ore într-un somn adânc, visând viţe de aur întrepătrunse cu creaturi submarine. Când se trezi, vărsă tot ce mâncase şi nu fu în stare să se ridice din pat, greutatea propriului corp părându-i insuportabilă. Nu a ştiut niciodată dacă din pricina fumigaţiei bătrânei ţigănci sau a mirosului fetid al coliviilor îl cuprinse o febră delirantă în timp ce traversa strâmtoarea Magellan şi avu halucinaţii printre catedralele de gheaţă, în care pielea i se acoperea de pete cenuşii, de parcă s-ar fi prefăcut în scrum. Căpitanul, care învăţase să recunoască primele semne ale magiei negre, ghici dintr-o singură privire primejdia unei epidemii.
- Febră tifoidă, se pronunţă el. Îl dăm jos la următoarea escală.

Aşa a ajuns în Chile, la Valparaíso, în plin război al Pacificului, într-o ţară pe care nu ştia să o localizeze pe hartă şi a cărei limbă îi era total necunoscută. La sosire, se aşeză la o coadă lungă ce se întindea din faţa unei magazii cu materiale de pescărie până la postul vamal. Înţelese că agentul de la serviciul de imigraţie punea două întrebări identice fiecărui pasager, înainte de a-i ştampila fişa. Trase concluzia că prima trebuia să fie legată de origine, iar a doua, în mod logic, de destinaţie. Când îi veni rândul, agentul îl întrebă, fără să-şi ridice ochii spre el:
- Nombre?

Neînţelegând o boabă de spaniolă, dar convins că a priceput întrebarea, răspunse fără ezitare:
- Lons-le-Saunier.

Pe chipul agentului nu se citea nimic. Scrise încet, cu un gest obosit al mâinii: Lonsonier.
- Fecha de nacimiento?[i]
Răspunse:
- California.

Agentul ridică din umeri, adăugă o dată şi îi întinse fişa. Din acel moment, bărbatul care lăsase în urmă podgoriile din Jura primi un nume nou, Lonsonier, şi se născu a doua oară, pe 21 mai, în ziua sosirii sale în Chile. În următorul veac, nu-şi continuă niciodată drumul spre nord, temându-se de deşertul Atacama, dar şi de vrăjile şamanilor. Din acest motiv spunea uneori, privind spre coastele Cordilierilor:
- Chile m-a făcut mereu să mă gândesc la California.

În scurt timp, Lonsonier se obişnui cu anotimpurile inversate, cu siestele din mijlocul zilei şi cu acest nume nou care păstrase totuşi o sonoritate franceză. Învăţă să prevestească venirea cutremurelor şi îi mulţumi degrabă lui Dumnezeu pentru toate, până şi pentru nenorocire. După câteva luni, vorbea de parcă se născuse în acel loc, pronunţând r-urile cum se aud pietrele rostogolindu-se în apa râului, trădat totuşi de un uşor accent. Pentru că învăţase să distingă constelaţiile zodiacului şi să măsoare distanţele dintre corpurile cereşti, descifră noile hieroglife australe în care aritmetica stelelor îi luneca printre degete şi înţelese că se aşezase într-o altă lume, făcută din pume şi araucaria, o lume genuină, populată de uriaşi de piatră, de sălcii şi de condori.

Fu angajat ca şef al pepinierei viticole Concha y Toro şi construi mai multe crame, numite bodegas, în fermele crescătorilor de lame şi ale dresoarelor de gâşte. Viţa veche franceză avea nevoie de o a doua tinereţe pe coastele Cordilierilor, pe această întindere de pământ îngustă şi lungă, atârnând ca o sabie de brâul continentului şi unde soarele era albastru. Într-un timp foarte scurt, aduse aici un grup de expatriaţi, de strămutaţi, de chilianizaţi, uniţi prin alianţe inteligente şi îmbogăţiţi din negoţul cu vin străin. El, care pornise spre necunoscut, care era un umil podgorean, un biet ţăran, se pomeni dintr-odată la cârma mai multor domenii şi deveni un ingenios om de afaceri. Nimic - nici războaiele, nici filoxera, nici răzmeriţele, nici dictaturile - nu mai putea tulbura, de acum înainte, noua sa prosperitate, aşa încât atunci când sărbători primul an petrecut la Santiago, Lonsonier binecuvântă ziua în care, la bordul unui vas din fier, o ţigancă arsese o piatră verde sub nasul lui.

Se căsători cu Delphine Moriset, o roşcată firavă şi delicată, cu părul drept, care provenea dintr-o familie bordeleză de negustori de umbrele. Delphine povestea că, în urma unei secete, familia ei se hotărâse să emigreze la San Francisco, sperând că va putea deschide o prăvălie în California. Familia Moriset traversase Atlanticul, ocolise Brazilia şi Argentina, trecând apoi prin strâmtoarea Magellan, şi se oprise în portul Valparaíso. Printr-o ironie a sorţii, în ziua aceea ploua. Tatăl ei, domnul Moriset, bărbat hotărât, coborî pe cheiuri şi vându într-o oră toate umbrelele pe care le transportase în cufere mari, sigilate. Nu mai luaseră niciodată vaporul spre San Francisco şi se stabiliseră definitiv în această ţară a burniţei, înghesuită între un munte şi un ocean, unde se spunea că ploaia putea să ţină şi o jumătate de veac, în anumite regiuni.

Cuplul, unit prin accidentele destinului, se stabili la Santiago, într-o casă în stil andaluz, pe strada Santo Domingo, în apropierea râului Mapocho, care îşi umfla mereu apele după topirea zăpezilor. Faţada casei stătea ascunsă după trei lămâi. Încăperile, toate foarte înalte, etalau un mobilier de epocă Empire, compus din împletituri de răchită din Punta Arenas. În luna decembrie se comandau specialităţi franţuzeşti, iar casa se umplea de cutii cu dovleci sau cu ruladă de viţel, de colivii pline de prepeliţe vii sau de fazani jumuliţi, aşezaţi deja pe o tavă de argint şi a căror carne se făcuse atât de aţoasă în timpul călătoriei, că nu puteau fi tăiaţi imediat după sosire.

Femeile se îndeletniceau pe-atunci cu nişte experimente culinare incredibile, care păreau mai apropiate de vrăjitorie decât de gastronomie. Ele îmbinau vechile tradiţii ale bucătăriei franceze cu ierburile Cordilierilor, învăluind coridoarele locuinţelor în aburi galbeni şi arome misterioase. Se serveau empanadas
[ii] umplute cu cârnaţi, coq au vin, pasteles de jaiba[iii] cu brânză maroilles şi o brânză reblochon care puţea atât de tare, încât servitoarele chiliene credeau că fusese făcută din laptele unor vaci bolnave.

Copiii pe care i-au avut şi în venele cărora nu curgea nicio picătură de sânge latino-american au fost mai francezi decât francezii. Lazare Lonsonier fu primul dintre cei trei fraţi care văzură lumina zilei în încăperi cu cearşafuri roşii, mirosind a aguardiente
[iv] şi a poţiune de şarpe. Deşi erau înconjuraţi de matroane care vorbeau mapudungun[v], prima lor limbă a fost franceza. Părinţii nu au vrut să le refuze această moştenire pe care o smulseseră din mâinile migraţiilor, pe care o salvaseră din calea exilului. Era ca un refugiu secret pentru ei, un cod de clasă, deopotrivă vestigiu şi triumf al unei vieţi precedente. În după-amiaza zilei în care se născu Lazare, în timp ce acesta era botezat sub lămâii de la intrare, în grădină avu loc o procesiune, în care cei prezenţi, îmbrăcaţi în ponchouri albe, cinstiră momentul, răsădind lăstarul de vie păstrat de bătrânul Lonsonier cu puţină ţărână, într-o pălărie.
- Acum, spuse el, bătătorind pământul de jur împrejurul lăstarului, ne-am sădit cu adevărat rădăcinile.

Aşadar, fără să fi pus vreodată piciorul în ea, tânărul Lazare Lonsonier îşi închipuia Franţa cu aceeaşi fantezie cu care cronicarii Indiilor îşi imaginaseră, probabil, Lumea Nouă. Îşi petrecu tinereţea într-un univers al poveştilor magice şi îndepărtate, ferit de războaie şi de revoluţii, visând o ţară ce îi fusese înfăţişată ca o sirenă. Vedea în ea un imperiu care dusese atât de departe arta rafinamentului, încât relatările călătorilor nu reuşeau să depăşească imperiul însuşi. Distanţa, dezrădăcinarea, timpul înfrumuseţaseră aceste locuri pe care părinţii le părăsiseră cu amărăciune, aşa încât, fără să o cunoască, Franţa îi lipsea.

*
Într-o zi, un tânăr vecin cu accent nemţesc îl întrebă din ce regiune provine numele lui. Acest băiat blond, cu alură elegantă, era fiul unor colonişti germani ce imigraseră în Chile cu 20 de ani în urmă şi se stabiliseră în Sud ca să muncească pământurile zgârcite din Araucania. Lazare se întoarse acasă cu întrebarea pe buze. Chiar în acea seară, tatăl lui, care ştia că întreaga sa familie se alesese cu acest patronim în urma unei neînţelegeri la vamă, îi şopti la ureche:
- Când vei merge în Franţa, îl vei întâlni pe unchiul tău. El îţi va povesti tot.
- Cum îl cheamă?
- Michel René.
- Unde locuieşte?
- Aici, spuse el, punându-şi un deget în dreptul inimii.

Tradiţiile de pe bătrânul continent erau atât de bine înrădăcinate în familie, încât nimeni nu fu surprins când, în luna august, ajunse şi aici moda "băilor". Întorcându-se acasă, într-o după-amiază, cu păreri ferme despre igiena casnică, Lonsonier-tatăl comandă din străinătate o cadă din fontă emailată, după ultima modă, cu patru picioare din bronz în formă de labe de leu, care nu avea nici robinet, nici scurgere, arătând ca un pântec imens de femeie însărcinată în care puteau încăpea două persoane, stând una lângă alta, în poziţie de fetus. Doamna casei fu impresionată, copiii făcură haz pe seama proporţiilor ei, iar tatăl le spuse că era confecţionată din colţi de elefant, dovedindu-le astfel că se găseau în faţa celei mai fascinante descoperiri din lume, după motorul cu abur şi aparatul de fotografiat.

Ca să o umple, îi ceru ajutorul lui Fernandito Bracamonte, el aguatero, cărăuşul de apă din cartier, tatăl lui Hector Bracamonte care, peste câţiva ani, avea să joace un rol crucial în destinul familiei. Şi pe atunci era tot un bărbat încovoiat ca o creangă de mesteacăn, cu nişte mâini enorme de vidanjor, ce străbătea oraşul călare pe un catâr şi transporta butoaie cu apă caldă într-o şaretă, urcând la fiecare etaj şi umplând cazanele cu gesturi obosite. Spunea că e cel mai mare dintre fraţii săi, care trăiau în celălalt capăt al continentului, în Caraibe, printre ei numărându-se Severo Bracamonte, căutătorul de aur, un restaurator de biserici din Saint-Paul-du-Limon, o utopistă din Libertaria şi un maracucho
[vi] cronicar care răspundea la numele de Babel Bracamonte. Dar, deşi avea mulţi fraţi, niciunuia nu păru să-i pese de el în seara în care pompierii l-au găsit înecat în cisterna unui camion.

Cada a fost instalată în mijlocul camerei şi, pentru că membrii familiei Lonsonier se îmbăiau pe rând, unul după altul, ca să purifice apa puneau în ea lămâi culese din faţa casei, aşezând şi o mică punte din lemn de bambus peste marginile căzii, ca să poată răsfoi în voie ziarul.

Aşa se explică faptul că, în august 1914, când vestea izbucnirii Primului Război Mondial ajunse în Chile, Lazare Lonsonier citea în cadă. Un teanc de ziare îşi făcuse apariţia chiar în acea zi, cu o întârziere de două luni. L'Homme Enchaîné publica telegramele împăratului Wilhem către ţar. L'Humanité anunţa asasinarea lui Jaurès. Le Petit Parisien informa despre starea de asediu generală. Însă ediţia cea mai recentă din Le Petit Journal vestea cu litere ameninţătoare pe prima pagină că Germania tocmai declarase război Franţei.
- Pucha
[vii]! spuse el.

Această veste îl făcu să-şi dea seama de distanţa care îi despărţea. Se simţi, dintr-odată, copleşit de un sentiment de apartenenţă la această ţară îndepărtată, atacată la frontierele ei. Sări din cadă şi, cu toate că nu văzu în oglindă decât un corp costeliv, pipernicit şi inofensiv, inapt pentru luptă, simţi deodată că-şi recapătă eroismul. Îşi umflă muşchii şi o mândrie sobră îi încălzi inima. I se păru că recunoaşte în el suflul strămoşilor săi şi ştiu, în acea clipă, printr-o bănuială temătoare, că trebuia să se supună destinului care, de o generaţie încoace, îi azvârlise pe ai săi peste ocean.

Îşi legă un prosop în jurul taliei şi coborî în salon, cu ziarul în mână. Răspândind în jur un miros intens de citrice, ridică pumnul şi declară în faţa întregii familii:
- Mă duc să lupt pentru Franţa!

*
În acea vreme, amintirea războiului din Pacific era încă vie. Afacerea Tacna-Arica, provincii pe care chilienii le cuceriseră de la peruvieni, genera în continuare conflicte la graniţă. Întrucât armata peruviană era instruită de Franţa, iar cea chiliană, de Germania, nu a fost greu pentru copiii imigranţilor europeni, care se născuseră pe coasta Cordilierilor, să vadă în conflictul iscat de Alsacia şi Lorena o coincidenţă cu lupta pentru Tacna şi Arica. Cei trei fraţi Lonsonier - Lazare, Robert şi Charles - au întins o hartă a Franţei pe masă şi au început să studieze minuţios traseul trupelor, fără să aibă nici cea mai vagă idee despre ceea ce vedeau, fiind convinşi că unchiul lor, Michel René, lupta deja pe câmpiile din Argonne. Au interzis să se cânte Wagner în salonul lor şi, cu un păhăruţ de pisco
[viii] în mână, se amuzau numind fluviile, văile, oraşele şi cătunurile, la lumina unei lămpi. În doar câteva zile, harta era plină de piuneze colorate, de ace cu gămălie şi de steguleţe de hârtie. Servitoarele priveau consternate această pantomimă, respectând ordinul de a nu aduce mâncarea cât timp harta era încă pe masă, şi nimeni din casă nu înţelegea cum ar putea lupta cineva pentru o regiune în care nu locuia.

Cu toate astea, la Santiago, războiul răsună ca o chemare apropiată, atât de puternică, încât ajunse, în curând, subiectul tuturor conversaţiilor. Dintr-odată, o altă libertate, aceea de a alege patria pentru care vrei să lupţi, se făcea simţită peste tot, afirmându-şi prezenţa şi gloria. Pe zidurile ambasadei şi ale consulatului se lipeau afişe ce anunţau mobilizarea generală şi colecte de fonduri. Ziarele tipăreau în grabă ediţii speciale, iar domnişoare care nu vorbeau decât spaniolă confecţionau cutii pentru bomboane de ciocolată, în formă de chipiu. Un aristocrat francez stabilit în Chile se oferi să acorde o recompensă de 3.000 de pesos primului soldat franco-chilian care va fi decorat pentru fapte de arme. Pe bulevardele principale se formară cortegii, iar vapoarele începură să se umple de recruţi, fii sau nepoţi de colonişti, care porneau la drum ca să îngroaşe rândurile armatei, cu chipurile încrezătoare şi raniţele burduşite de costume împăturite şi de amulete din solzi de crap.

Spectacolul era atât de fermecător, de strălucitor, încât fu imposibil pentru cei trei Lonsonier să reziste dorinţei arzătoare de a lua parte la mobilizarea generală, însufleţiţi de acest moment măreţ. În octombrie, în faţa a 4.000 de persoane care se strânseseră pe bulevardul Alameda de Santiago, se aflau şi ei printre cei 800 de franco-chilieni ce aveau să pornească din gara Mapocho în direcţia Valparaíso, ca să se îmbarce apoi spre Franţa. A fost oficiată şi o slujbă în biserica San Vicente de Paul, situată între strada 18 Septembrie şi San Ignacio, iar o orchestră militară a interpretat cu mare virtuozitate Marseilleza, în faţa unui parter de flori tricolor. Mai târziu, se va spune că numărul rezerviştilor fusese atât de mare, că au trebuit ataşate vagoane suplimentare la coada expresului del norte şi că mai mulţi voluntari tineri care ajunseseră prea târziu au trecut Anzii Cordilieri, înzăpeziţi în acea perioadă a anului, mergând patru zile pe jos ca să se îmbarce pe vas din Buenos Aires.

*
Călătoria a fost una lungă. Marea avea asupra lui Lazare un efect de vrajă şi de nelinişte deopotrivă. În vreme ce Robert citea toată ziua în cabina lui, iar Charles se antrena pe punte, el fuma, ascultând zvonurile care circulau printre ceilalţi recruţi. Dimineaţa, intonau cântece militare şi marşuri eroice, iar la lăsarea serii, se aşezau în cerc şi depănau poveşti înfricoşătoare în care se spunea că pe front plouă cu leşuri de păsări, că de la febra neagră faci melci în burtă, că nemţii îşi crestează iniţialele cu cuţitul pe pielea prizonierilor, că fuseseră semnalate boli despre care nu se mai auzise de pe vremea baronului de Pointis. Pentru Lazare, Franţa continua să fie o himeră, o arhitectură compusă din poveşti, însă după 40 de zile, când îi zări promontoriile, îşi dădu seama că singurul lucru la care nu se gândise era că ea exista cu adevărat.

Pentru debarcare, îşi pusese pantaloni din velur reiat, o jachetă împletită cu torsade, moştenită de la tatăl său, şi mocasini cu talpa îngustă. Îmbrăcat ca un chilian, călca pentru prima dată pe acest pământ, cu ingenuitatea adolescentului care fusese cândva, şi nu cu mândria soldatului ce avea să devină. Charles purta haine de marinar, o cămaşă în dungi albastre şi un fes de bumbac cu moţ roşu. Întocmai ca glorioşii săi strămoşi gali, îşi lăsase o mustaţă subţire, perfect simetrică, care îi împodobea buza superioară şi pe care şi-o îmblânzea cu puţină salivă. Robert purta o cămaşă cu plastron şi pantaloni de satin, iar dintr-un buzunar îi atârna un ceas cu lanţ de argint, care, aşa cum avea să se descopere în ziua morţii sale, arăta mereu ora chiliană.

Primul lucru pe care l-au remarcat, coborând pe cheiuri, a fost parfumul aproape identic cu cel al portului din Valparaíso. N-au avut timp să vorbească despre asta, căci s-au pomenit deodată încolonaţi în faţa unui comandament al companiei, unde li s-au dat uniforme, pantaloni roşii, câte un mantou închis cu două rânduri de nasturi, ghetre şi cizme din piele. S-au urcat apoi în camioanele militare care transportau spre câmpurile de luptă mii de tineri imigranţi, veniţi să se sfâşie unii pe alţii în inima unui continent pe care părinţii lor îl părăsiseră pentru totdeauna. Aşezaţi pe banchete, unii în faţa altora, niciunul dintre ei nu vorbea franceza pe care Lazare o întâlnise în cărţi, cu vorbe de duh şi cuvinte alese. Auzea ordine lipsite de poezie, insulte la adresa unui inamic pe care nimeni nu-l vedea, iar seara, la întoarcere, când se aşeza la coadă în faţa a patru oale mari din fontă, în care doi bucătari încălzeau o tocană plină de oase, nu auzea în jur decât dialectul breton şi pe cel provensal. Pentru o clipă, se simţi ispitit să ia vaporul şi să se întoarcă acasă, să plece pe drumul pe care venise, dar îşi aminti de promisiunea făcută şi hotărî că dacă exista vreo datorie patriotică ce trecea dincolo de frontiere era aceea de a apăra ţara strămoşilor săi.

În primele zile, Lazare Lonsonier munci din greu ca să întărească tranşeele cu buşteni şi nuiele sau să fixeze parapeţi şi nu avu timp să i se facă dor de Chile. Alături de fraţii săi, montă mai bine de un an reţele de sârmă ghimpată, împărţi raţii de mâncare şi transportă cutii cu explozibil, deplasându-se între bateriile de artilerie, de la o linie la alta, pe aleile bombardate.

[i] Data naşterii. (În sp., în orig.)
[ii] Plăcinte (cu diverse umpluturi). (În sp., în orig.)
[iii] Un fel de budincă de crabi. (În sp., în orig.)
[iv] Băutură alcoolică asemănătoare cu ţuica. (În sp., în orig.)
[v] Limbă vorbită de etnicii mapuche din Chile şi Argentina.
[vi] Locuitor din Maracaibo, Venezuela.
[vii] Fir‑ar să fie! (În sp., în orig.)
[viii] Rachiu obţinut din struguri. (În sp., în orig.)

0 comentarii

Publicitate

Sus