Omida

John Fowles s-a născut în 1926, la Leigh-on-Sea, o mică localitate din comitatul Essex. După ce a urmat cursurile Universităţii din Edinburgh, în 1950 a obţinut o diplomă în literaturile franceză şi germană la Oxford, unde i-a descoperit pe existenţialiştii francezi şi pe promotorii Noului Roman. A predat literatura franceză la New College, Oxford, a fost profesor de limba şi literatura engleză la Universitatea din Poitiers, apoi la Colegiul Anargyrios de pe insula grecească Spetsai (experienţă evocată în Magicianul), pentru ca, între 1954 şi 1963, să predea engleza la Colegiul St Godric din Londra. John Fowles a dobîndit recunoaşterea internaţională o dată cu apariţia primului său roman, Colecţionarul (1963), al cărui succes de public i-a îngăduit să se dedice în întregime scrisului. A primit de îndată şi elogiile criticii, fiind considerat un scriitor cu o forţă imaginativă şi inovatoare excepţională, reputaţie pe care următoarele sale romane au confirmat-o: Magicianul (1966; ediţie revizuită în 1977), Iubita locotenentului francez (1969), Daniel Martin (1977), Mantisa (1982), Omida (1985). Scriitor prolific, admirator al lui Thomas Hardy şi D.H. Lawrence şi, deopotrivă, al lui Joseph Conrad şi Thomas Pynchon, pasionat de ştiinţele naturii, istorie şi ocultism, autor în egală măsură de volume de eseuri (Aristos, 1964), nuvele (Turnul de abanos, 1974), poezii, traduceri, prefeţe, cronici literare şi comentarii la albume de artă fotografică, John Fowles trăieşte şi scrie în Lyme Regis, Dorset. "Nu mă interesează cîtuşi de puţin să fiu un scriitor faimos... Aş vrea doar să fiu un ins care a contribuit la perpetuarea enorm de dificilului meşteşug de a scrie romane", declara Fowles în 1998, cu ocazia lansării celui mai recent volum de eseuri al său, Găuri de vierme.

Romanul Omida (1985) probează, o dată în plus, virtuozitatea narativă a lui John Fowles şi pasiunea sa pentru iluzie şi mister. Titlul trimite la ambivalenţa semantică şi la sensul vechi al cuvîntului englez maggot - "omidă", dar şi "toană", "capriciu", iar în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea termenul desemna melodiile unor dansuri care nu aveau o denumire specială. Lectură incitantă prin ambiguităţile care se cer desluşite şi seducătoare prin tehnica narativă, romanul urmăreşte evoluţia unei secte din secolul al XVI-lea, cu trimiteri permanente la contemporaneitate. La fel ca în toate romanele sale, Fowles este obsedat şi în Omida de misterul, faţetele şi măştile iubirii.


OMIDA este stadiul larvar al unei creaturi înaripate; la fel este şi textul scris, sau cel puţin aşa speră autorul. Însă un sens mai vechi al cuvîntului englezesc, astăzi rar folosit, este acela de toană sau capriciu. Prin extensie a fost întrebuinţat uneori pe la sfîrşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui de-al XVIII-lea, cînd se vorbea despre melodii sau cîntece pe care se executau dansuri şi care de fapt nu purtau nici o denumire specială... omida domnului Beveridge, omida lordului Byron, omida tîmplarilor şi aşa mai departe. Această omidă literară a fost scrisă aproape din acelaşi motiv pentru care s-au scris şi cele muzicale, vechi, din perioada în care ea este plasată: şi anume, dintr-o obsesie a temei. Cîţiva ani la rînd, înainte de a scrie cartea, în minte îmi apărea din senin, aparent, fără nici un motiv, un grup de călători cu chipuri nedesluşite care se deplasau spre un anumit eveniment. Aparţineau, fără îndoială, unor vremuri îndepărtate deoarece erau călare, iar peisajul era pustiu; însă dincolo de această imagine foarte primitivă, nimic. Nu ştiu de unde veneau sau de ce se încăpăţînau să-mi răsară din subconştient. Călăreţii nu ajungeau la nici o destinaţie. Călăreau pur şi simplu la orizont, ca o succesiune de cadre de pe filmul unui aparat de proiecţie; sau ca un singur vers, ultima rămăşiţă a unui mit dispărut.

Şi cu toate acestea, într-o zi, unul dintre călăreţi a prins chip. Cumpărasem întîmplător portretul în creion şi acuarelă al unei tinere. Nu avea semnătura pictorului, însă într-un colţ se găsea o însemnare cu cerneală care, pare-se, spunea în italiană - 16 iulie 1683. Datarea precisă m-a mulţumit la început la fel de mult ca şi desenul în sine, care de fapt nu are nimic deosebit; totuşi ceva din chipul prelung al tinerei demult dispărute, ceva din ochii ei, acea prezenţă vie inexplicabilă, un refuz al morţii, a ajuns să mă obsedeze încetul cu încetul. Se prea poate ca tocmai acest refuz să o fi legat pe această femeie reală de o alta pe care o admiram nespus de mai multă vreme şi care apare mai tîrziu în istorie.

Romanul de faţă nu reprezintă cîtuşi de puţin biografia celei de-a doua femei, cu toate că sfîrşeşte prin naşterea ei cu aproximaţie în anul respectiv şi, aproape cu certitudine, în locul unde s-a născut persoana reală. I-am dat acelei copile numele ei istoric; însă nu doresc ca romanul să fie considerat istoric. Este o omidă.
John Fowles, 1985


ÎN ULTIMA după-amiază a unui aprilie de demult, un grup însingurat de cîţiva călători traversează un ţinut muntos îndepărtat din sud-vestul Angliei. Toţi sînt călare şi merg la pas pe drumul ce taie terenul mlăştinos. În jurul lor pluteşte o plictiseală dezolantă, o oboseală mărturisită a drumului şi anotimpului, într-un decor mohorît în care, din cauza înălţimii, primăvara nu şi-a făcut apariţia, sub un cer acoperit de nori, de un cenuşiu monoton. Drumeagul de turbă pe care-l străbat trece printr-o pîrloagă acoperită de iarbă neagră şi bălării uscate; dedesubt, într-o vale în josul rîpei, se întinde cît vezi cu ochii un ţinut păduros, întunecat, mai mult înmugurit decît acoperit de frunze. În depărtare, totul se pierde în ceaţă, veşmintele călăreţilor au şi ele din întîmplare un colorit şters. Nu bate vîntul deloc şi ziua stă suspendată într-o nemişcare posomorîtă. Numai înspre apus o geană gălbuie de lumină lasă speranţa unei schimbări a vremii.

Un bărbat trecut bine de douăzeci de ani, într-o manta cafenie, cizme şi un tricorn ale cărui laturi întoarse sînt brodate discret cu un şnur argintiu, merge în fruntea alaiului tăcut. Coapsele calului şi poalele hainei sale, ca şi ale însoţitorilor lui, sînt stropite de noroi, de parcă mai devreme în acea zi drumul i-ar fi purtat prin locuri mai mocirloase. Călăreşte uşor adus de spate, cu frîul slobod şi cu ochii la drumul din faţă ca şi cum nu l-ar vedea. La cîţiva paşi în urmă vine un bărbat mai vîrstnic, pe un cal mai scund şi mai îndesat. Are o haină cenuşie şi o pălărie neagră mai simplă; nici el nu priveşte nici în dreapta, nici în stînga, ţine în mîna rămasă liberă un mic volum pe care-l citeşte, în vreme ce calul îşi vede liniştit de drum. În urma lui, pe un armăsar mai vînjos, călăresc două persoane: un bărbat cu capul descoperit, într-o cămaşă cu mîneci lungi, o vestă de lînă aspră şi pantaloni pînă la genunchi de piele; are părul lung, prins la spate, iar în faţa lui, aşezată pe-o parte şi sprijinindu-i-se de piept - o tînără, pe care o înconjoară cu braţul. Femeia este înfăşurată într-o pelerină cafenie cu glugă, trasă atît de mult peste faţă, încît nu i se văd decît ochii şi vîrful nasului. În urma lor vine un cal de povară, legat cu un hăţ. Animalul duce un samar sau un cadru de lemn, cu un geamantan mare de piele legat într-o parte şi o cutie mai mică de lemn, cu colţare de aramă, pe cealaltă parte. Mai există şi alte diverse boccele şi baloturi voluminoase aşezate sub o plasă de frînghie. Animalul împovărat înaintează greoi cu capul plecat, imprimîndu-le celorlalţi cadenţa.

Drumeţii înaintează în tăcere, ce-i drept, însă nu sînt neobservaţi. Dincolo de vale, unde rîpa se fărîmiţează în bolovani şi dîmburi scunde, aerul vuieşte de glasuri aprige şi ameninţătoare, care reclamă intruziunea pe domeniul lor. Glasurile aspre vin de la stolurile de corbi a căror odihnă a fost tulburată. În acele vremuri, atare păsări erau departe de situaţia în care se află azi - solitare şi puţine la număr; pe atunci se adunau în stoluri, pripăşindu-se chiar în multe oraşe, iar la ţară, în special în locurile mai izolate, puteau fi întîlnite în număr mare. Cu toate că punctele negre, fie cocoţate, fie rotindu-se în văzduh, se află la o milă depărtare, panica şi ostilitatea cu care urmăresc grupul au în ele ceva rău prevestitor. În ciuda tuturor divergenţelor în privinţa multor altor lucruri, toţi călătorii din acea zi le cunosc faima; şi acele croncănituri ascuţite le strecoară în taină groaza în suflete.

Am putea crede că aceşti doi călăreţi din frunte s-au întîlnit din întîmplare cu bărbatul umil, aparent soţul femeii, iar drumul îl parcurg împreună pentru că se simt astfel mai în siguranţă într-un loc atît de pustiu. În atitudinea primului călăreţ se vede limpede că acesta este motivul, şi nu stolurile de corbi. Vîrful sabiei i se întrezăreşte prin manta, iar în partea cealaltă, o umflătură semnificativă indică fără greş că în spatele şeii se află un pistol. Călăreţul mai are încă unul la îndemînă, vîrît într-un toc cu cioc de argint, iar deasupra plasei cu poveri de pe bietul cal stă cocoţată o muschetă legată în curele. Numai cel de-al doilea călăreţ, mai vîrstnic, nu pare înarmat, lucru neobişnuit pentru vremea sa. Şi totuşi, dacă cei doi bărbaţi s-ar fi întîlnit din întîmplare, ar fi înjghebat fără îndoială o conversaţie şi ar fi călărit unul lîngă altul, căci poteca le-o îngăduie. Aceştia însă nu scot nici un cuvînt; la fel şi cel de lîngă femeie. Înaintează cu toţii de parcă ar fi pierduţi fiecare în lumea lui.

În cele din urmă, drumeagul începe să coboare în diagonală spre cea mai apropiată pădure din valea de dedesubt. La vreo milă şi ceva dincolo de pădure se deschide o cîmpie; iar mai departe, unde valea se desface într-o alta, se distinge vag, printr-o perdea subţire de fum, un pîlc de aşezări întunecate şi turla unei biserici impunătoare. Spre apus, cerul începe să etaleze luciri de chihlimbar prin nevăzute spărturi de nori. Acest lucru, în cazul altor călători, ar fi iscat, poate, vreun comentariu, o schimbare de dispoziţie; şi totuşi nici unul dintre drumeţi nu a avut vreo reacţie.

Pe urmă, în mod spectaculos, dinspre locul în care drumul se pierde printre copaci, o altă siluetă călare îşi face apariţia şi începe să urce spre călători. Aduce o pată de culoare în peisaj, căci poartă o manta roşcată şi o pălărie care seamănă cu aceea de dragon: este un bărbat îndesat, de o vîrstă nedefinită, cu o mustaţă stufoasă. Hangerul lung de la şa, precum şi capătul masiv, de lemn, al unei cutii în care se află o espingolă indică obişnuinţa cu pericolele; întocmai ca şi felul în care îşi împunge calul cu pintenii şi urcă iute povîrnişul în clipa în care zăreşte şirul de călători, ca şi cum intenţionează să-i oprească şi să-i someze. Călătorii însă nu dau semne nici de frică, nici de agitaţie. Numai cel vîrstnic, care citeşte, îşi închide liniştit cartea şi şi-o vîră în buzunarul mantalei. Nou-venitul opreşte brusc calul la cîţiva paşi de călăreţul tînăr din frunte, îşi atinge borul pălăriei şi apoi întoarce calul pentru a merge la pas cu el. Îi spune ceva, iar acesta încuviinţează din cap, fără să-l privească. Străinul atinge din nou borul pălăriei, trage într-o parte calul şi aşteaptă pînă cînd ultimele două persoane ajung în dreptul lui. Se opresc cu toţii, iar străinul se apleacă să dezlege hăţul prins la spatele şeii calului de povară. Nici acum nu se rosteşte vreun cuvînt amabil. Apoi, necunoscutul trece în spatele micului convoi, avînd în grija sa calul de povară; nu peste mult timp, se contopeşte cu grupul ca şi cum l-ar fi însoţit dintotdeauna, un alt călător tăcut, alături de ceilalţi drumeţi nepăsători.

Ajung la copacii golaşi. Drumeagul e mai abrupt şi mai anevoios, pentru că în timpul ploilor de iarnă slujeşte drept albie temporară unui pîrîu. Potcoavele de fier răsună tot mai adesea pe piatră. Se apropie de ceea ce pare a fi aproape o ravenă, lespezi pieptişe de piatră pe jumătate îngropate în pămînt, greu de străbătut chiar şi cu piciorul. Căpetenia pare să nu bage de seamă, deşi calul pregetă nervos, călcînd prevăzător. Alunecă pe unul din picioarele din spate şi o clipă parcă e gata să se prăbuşească, strivindu-şi călăreţul. Însă omul şi animalul reuşesc să se redreseze. O pornesc încetinel, străbat anevoie încă o porţiune alunecoasă, şovăie cu un bocănit de copite, apoi ajung la un loc unde panta e mai lină. Calul scoate un sforăit uşor. Bărbatul călăreşte mai departe fără să arunce nici măcar o privire în urmă pentru a vedea ce se întîmplă cu însoţitorii lui.

Domnul mai vîrstnic s-a oprit. Se uită la perechea din spatele lui şi vede că bărbatul îi face un semn invers acelor de ceasornic arătînd spre pămînt: descalecă şi ia-o înainte. Cel cu mantaua roşcată de la coada alaiului, încercat deja de suişul recent, a şi descălecat şi-şi leagă calul de povară de un ciot de pe marginea potecii. Domnul vîrstnic se dă şi el jos de pe cal. Pe urmă, cel care-l povăţuise sare din şa cu o dibăcie remarcabilă, eliberîndu-şi piciorul din scăriţa dreaptă, aruncîndu-şi-l peste crupa animalului şi lăsîndu-se să alunece - toate dintr-o singură mişcare mlădioasă. Întinde braţele spre femeie, care se apleacă spre el, o prinde şi o aşază cu picioarele pe pămînt.

Domnul vîrstnic înaintează cu băgare de seamă în josul pantei, cu hăţul în mînă, urmează apoi bărbatul în vestă şi cu capul descoperit, apoi calul lui. Femeia merge în urmă, cu poalele fustei ridicate deasupra pămîntului ca să vadă pe unde calcă; ultimul vine bărbatul îmbrăcat în manta roşcată. În clipa în care ajunge jos, îi întinde frîul celui în vestă, apoi se întoarce şi începe să urce anevoios spre calul de povară. Domnul vîrstnic saltă din nou cu greu în şa şi porneşte. Femeia ridică mîinile şi-şi trage de pe cap gluga pelerinei, apoi slăbeşte fîşia de pînză albă legată sub bărbie. E tînără, aproape o fetişcană, cu chipul palid, părul negru-abanos legat strîns la spate, sub o pălărie de pai cu calota plată. Borurile laterale sînt legate cu o fundă albastră sub bărbie, transformînd-o aproape într-o bonetă. Genul acesta de pălărie de pai e obişnuit pentru orice femeie de la ţară din Anglia. De sub poala pelerinei se iveşte un tiv alb - un şorţ. Femeia este, fără îndoială, servitoare, fată în casă.

Îşi desface pelerina la piept, apoi funda pălăriei, iese de pe cărare şi se înclină spre locul unde se zăresc cîteva viorele încă în floare. Însoţitorul ei o priveşte lung cum se apleacă, caută cu mişcări delicate printre frunzele în formă de inimă, răvăşindu-le cu stînga, culegînd florile ascunse şi adunînd în dreapta un buchet mov închis. Se uită nedumerit la ea ca şi cum nu pricepe de ce face acest lucru.

Bărbatul are un chip straniu, de nepătruns, iar această lipsă de expresie nu se ştie dacă poate fi pusă pe seama prostiei celui fără ştiinţă de carte, acceptării neştiutoare a destinului, destul de asemănătoare cu a celor doi cai pe care-i ţine de căpăstru; sau dacă ascunde ceva mai profund, o respingere a gingăşiei, o suspiciune mărginită şi complicată faţă de tinere arătoase care-şi irosesc timpul culegînd flori. Cu toate acestea, chipul lui este nespus de bine proporţionat, cu trăsături regulate, care, împreună cu agilitatea evidentă, supleţea şi forţa înnăscute, adaugă o discordantă notă clasică, de Apolo, persoanei de obîrşie evident umilă - categoric nu greacă, deoarece trăsătura cea mai stranie o constituie ochii albaştri, care privesc în gol ca şi cum ar fi lipsiţi de vedere, deşi nici vorbă de aşa ceva. Ochii sporesc în bună măsură impresia de impenetrabilitate, căci nu indică nici un fel de emoţie, par a privi fix, sugerînd că stăpînul lor se află cu gîndurile aiurea. Par două lentile ale unui aparat de fotografiat, nicidecum o privire umană.

Fata se ridică şi se îndreaptă spre el, mirosindu-şi bucheţelul; apoi îi întinde şi lui să miroasă viorelele, stropite ici-colo cu puncte portocalii şi argintii. Privirile li se întîlnesc pentru o clipă. Fata are ochii de culoare mai obişnuită, un căprui deschis, uşor provocatori şi jucăuşi, deşi nu zîmbeşte. Îi întinde mai aproape bucheţelul. Bărbatul trage repede aer în piept; dă din cap aprobator, pe urmă, ca şi cum ar pierde timpul de pomană, se întoarce, încalecă cu aceeaşi graţioasă agilitate şi simţ al echilibrului ca înainte, fără să dea drumul hăţurilor. Fata îl mai priveşte o dată cum stă în şa, îşi trage eşarfa de pînză pînă la nas şi o leagă din nou bine la spate. Aşază cu grijă viorelele în pliul pînzei, chiar sub nări.

Bărbatul în haină soldăţească se apropie cu calul de povară - se oprise mai sus să urineze lîngă el - îşi ia calul de la omul în vestă şi-i leagă din nou hăţul. Fata rămîne în picioare lîngă greabănul calului, unde se află locul ei din şa, iar soldatul, într-un ritual aparent familiar, vine în faţa ei, se apleacă şi îşi împreunează mîinile pentru a forma o scăriţă. Fata pune piciorul stîng în palmele sale, îşi ia avînt şi este urcată cu uşurinţă pe locul ei acoperit cu pături, din faţa bărbatului impasibil, în vestă. Coboară privirea spre buchetul de viorele de sub nas, care arată ca o mustaţă absurdă. Omul în manta roşiatică duce scurt arătătorul la pălărie şi îi face cu ochiul. Ea priveşte în altă parte. Însoţitorul ei, care a observat gestul, vîră brusc pintenii în burta calului. Animalul se avîntă pe dată într-un trap stîngaci. Biciuieşte necruţător animalul pe crupă, iar ea este nevoită să se agaţe de călăreţ. Cu mîinile în şolduri, bărbatul în haină soldăţească îi urmăreşte cîteva minute pînă cînd calul merge iar la pas, apoi urcă şi el în şa, pornind după ei.

Pe măsură ce se apropie de perechea care înaintează pe drumul şerpuitor din pădure, aude un sunet slab. Tînăra cîntă sau îngînă pentru sine o melodie. Este un cîntec popular trist, Daphne, vechi chiar pentru vremea aceea; şi totuşi ruperea tăcerii de pînă atunci de către o voce omenească aduce mai puţin o notă de tristeţe, cît una de uşoară îndrăzneală. Bărbatul din spate îndeamnă calul să se apropie pentru a auzi mai bine glasul. Tropotul copitelor, cîte un scîrţîit ocazional de piele, un clinchet uşor de metal de la hamuri; dedesubt apa care curge şi cîntecul unei mierle, de dincolo de vale, abia şoptit, la fel de înăbuşit ca şi vocea fetei. Printre ramurile golaşe din faţă se întrezăreşte o lucire aurie intensă, acolo unde soarele care apune a găsit un prim interstiţiu în nori.

Predomină acum zgomotul apei tumultuoase. Călăresc o vreme pe malurile unui pîrîu năvalnic, cu o vegetaţie mai înverzită: mai multe viorele, măcriş, primele ferigi, pîlcuri de ciuboţica-cucului, trestii tinere de culoarea smaraldului şi ierburi. Ajung la un mic tăpşan unde cărarea îi duce spre malul apei, apoi coteşte printr-un vad lin. Pe partea cealaltă, cu faţa la ei, îi aşteaptă cei doi domni călare; şi este limpede acum că sînt stăpîni în aşteptarea servitorilor rămaşi în urmă. Cel vîrstnic, din spate, prizează tabac. Fata se opreşte din cîntat. Cei trei cai taie apa avîntaţi, pe lîngă un şir de lespezi de trecut cu piciorul, găsindu-şi anevoie drumul printre bolovanii de sub şuvoiul iute. Bărbatul tînăr se uită fix la fată, la mustaţa ei alcătuită din flori, ca şi cum ea ar purta întrucîtva vina pentru întîrziere. Ea nu-l priveşte, ci se lipeşte şi mai mult de însoţitorul ei care o cuprinde cu braţul pentru a o susţine. Abia cînd cei trei cai ajung cu bine pe malul celălalt, bărbatul tînăr întoarce armăsarul şi porneşte, în aceeaşi ordine ca mai înainte şi în aceeaşi tăcere.

Cîteva minute mai tîrziu, cavalcada aceasta sumbră, compusă din cinci persoane, ieşi dintre copaci şi ajunse din nou la loc deschis, căci valea se lăţea aici serios. Poteca cobora uşor povîrnişul spre o pajişte, pe care o străbătea pe toată lungimea. În acele zile, agricultura din vestul Angliei era dominată de un singur animal: oaia - şi de toate cele necesare asigurării păşunatului. Întinderile uriaşe, cu păşuni de sute de acri, puteau fi întîlnite mult mai frecvent decît peticele alipite ale ogoarelor mici, bine împrejmuite cu garduri vii din ziua de azi. În depărtare se vedea orăşelul a cărui turlă de biserică o zăriseră de la înălţimea terenului mlăştinos. Trei sau patru turme bălţau pajiştea întinsă din faţa lor; şi tot atîţia păstori, siluete monolitice înfăşurate în sarici de postav cafeniu, ca nişte arhierei primitivi în sutane. Unul dintre ei avea alături doi copii. Oile lor, rasa Exmoor Horns, erau mai mici şi mai plăpînde decît cele din ziua de azi, şi cu blana mai deasă. În stînga călătorilor, acolo unde poalele dealului se îmbinau cu buza văii, se ridica un ţarc masiv de piatră şi ceva mai departe încă unul.

Călăreţul tînăr trase uşor de hăţuri, lăsîndu-l pe cel mai vîrstnic să se apropie de el; de acum încolo călăriră alături, cu toate că nu-şi vorbeau. Cei doi copii de ciobani alergară prin iarba scurtă pînă la potecă, în faţa grupului, şi se opriră cu ochii măriţi de uimire, ca şi cum vedeau apropiindu-se nişte fiinţe fabuloase, nu adevărate; şi ca şi cum îşi închipuiau că ei înşişi nu pot fi văzuţi. Desculţi amîndoi, băieţandrul şi fetiţa, sora lui, cu privirile uimite, nu schiţară nici un fel de salut; şi nici nu primiră vreunul. Domnul tînăr îi ignoră total, cel vîrstnic le aruncă doar o privire întîmplătoare. Nici servitorul de pe calul cu poveri nu-i băgă în seamă, iar cel în haină roşiatică păru să devină brusc conştient de sine, chiar şi în faţa unui asemenea public mărunt. Se înălţă semeţ în şa şi privi fix în faţă, ca un om al ordinii călare. Numai tînăra îi zîmbi din ochi fetiţei.

Cei doi copii îi însoţiră vreo trei sute de iarzi, mergînd la pas sau alergînd pe lîngă cai, pe urmă băiatul o luă la fugă înainte, căci drumul se închidea cu un gard viu şi o poartă. Ridică zăvorul şi o deschise larg; rămase acolo, cu ochii în pămînt şi mîna întinsă. Bătrînul se scotoci în buzunarul mantalei şi-i aruncă un bănuţ. Băiatul şi fata se trîntiră la pămînt în căutarea lui, însă băiatul îl înhăţă primul. Se ridicară din nou în picioare, cu mîinile întinse, cu palmele mici desfăcute şi capetele plecate, pînă cînd trecu tot convoiul. Tînăra smulse cu mîna stîngă cîteva viorele din bucheţel şi i le azvîrli fetiţei. Florile poposiră pe braţul copilului, alunecară pe claia de păr, fără îndoială năpădită de păduchi, apoi căzură pe pămînt: fetiţa rămase cu ochii la ele, cu braţul căzut, înmărmurită de acest dar nefolositor, de neînţeles.

Un sfert de oră mai tîrziu, cei cinci ajunseră la periferia orăşelului C. Era oraş nu atît în sensul modern al cuvîntului, ci mai mult pentru că avea cu cîteva sute de locuitori mai mult decît oricare alt sat din împrejurimi, într-o regiune cu populaţie scăzută; era oraş şi în virtutea unui hrisov conferit în zilele mai prospere sau mai pline de nădejdi, cu patru sute de ani în urmă; şi care încă permitea în mod absurd primarului său adormit şi micii municipalităţi să aleagă doi membri în parlament. Oraşul se mai fălea şi cu cîţiva negustori şi meşteşugari, un tîrg săptămînal, un han alături de două sau trei crîşme, şi chiar o veche şcoală pregătitoare, dacă şapte băieţi şi un profesor bătrîn care era şi dascăl se puteau numi şcoală: în rest însă, era un sat.

Într-adevăr, nimic nu putea fi mai amăgitor decît turnul înalt şi ascuţit, cu parapet, al bisericii medievale: domina acum peste o regiune mai puţin prosperă şi încrezătoare în sine decît cea în care fusese construită cu aproape trei sute de ani în urmă, iar azi aducea mai mult a relicvă decît a punct de reper. Cu toate că exista şi un conac, nobilimea nu locuia acolo. Locul era prea îndepărtat şi, ca orice ţinut îndepărtat din Anglia pe vremea aceea, nu avea o barieră a oraşului sau drum de diligenţe. În primul rînd nu oferea nici o atracţie într-o vreme în care noţiunea de frumuseţe naturală - pentru cei cîţiva capabili să aibă asemenea noţiuni - se limita strict la grădiniţa în stil francez sau italian de acasă şi peisajele golaşe însă ordonate (prin artă) ale Europei sudice.

Aşadar, călătorul englez educat nu găsea nimic romantic sau pitoresc în peisajele sălbatice neaoşe şi aproape nimic la casele înghesuite ale unor asemenea orăşele precum C. Totul aducea a pustiu nesfîrşit, nedemn de atenţia cuiva care pretinde că are gust. Vremea respectivă n-avea nimic de-a face cu natura primitivă sau lăsată să crească în voie. Era o pustietate agresivă, o aluzie urîtă şi cotropitoare la Păcatul Originar, la alungarea definitivă a omului din Paradis; şi mai cu seamă agresivă prin inutilitatea ei flagrantă pentru o naţiune de puritani obsedaţi de ideea cîştigului, în pragul unei epoci comerciale. Cu excepţia cîtorva cărturari şi a unor împătimiţi ai cărţilor, oamenii din acele timpuri nu aveau nici un simţ pentru arta clasică dincolo de hotarele Greciei şi Romei; pînă şi ştiinţele naturii, cum ar fi botanica, cu toată apariţia ei timpurie, se opuneau în esenţă naturii sălbatice, pe care o considerau bună doar de îmblînzit, clasificat, utilizat, exploatat. Străzile şi aleile înguste, clădirile în stil Tudor şi conglomeratul de căsuţe rustice ale unor astfel de oraşe nu afişau decît o lipsă de civilizaţie antediluviană, aşa cum astăzi nu se mai poate întîlni decît în cine ştie ce regiune primitivă, îndepărtată... poate în vreun sat african sau într-un souk arab.

Dacă o minte din secolul XX ar fi putut călători înapoi în timp şi şi-ar fi asumat sensibilităţile şi ochii acelor doi călăreţi mai răsăriţi care intrau atunci în oraş, s-ar fi simţit ţintuită într-o acalmie stranie a timpului, locului şi spiritului; într-una din acele perioade în care Clio pare să facă un pas şi să se întrebe, scărpinîndu-se în creştetul căpşorului ei ciufulit, încotro naibii s-o mai apuce. Această anume zi de aprilie cade aproape la distanţe egale de 1698, punctul culminant al Revoluţiei Engleze şi 1789, începutul celei Franceze; într-o clipă de cumpănă a unui solstiţiu adormit, o stază de genul celor prezise de persoanele din zilele noastre care văd evoluţia ca pe un echilibru ce se frînge mereu, între cele două date culminante şi tot ceea ce reprezintă ele; într-o perioadă de respingere a extremismelor tumultuoase ale secolului trecut, dar germinînd deja seminţele (poate chiar bănuţul aruncat şi firele de viorele răsfirate) mişcării aducătoare de prefaceri în toată lumea. Fără îndoială că Anglia în întregul ei se complăcea în eterna pasiune naţională: retragerea cu totul în sine şi unirea doar în ura constipată faţă de schimbările de orice natură.

Cu toate acestea, asemenea atîtor aparent inerte segmente din istorie, n-a fost o perioadă pe de-a-ntregul neprielnică pentru cele aproximativ şase milioane, cît numărau în vremea aceea englezii, oricît de sărmani ar fi fost ei. Cei doi copii cerşetori de la marginea drumului aveau haine zdrenţăroase şi peticite, dar cel puţin nu erau nici firavi, nici flămînzi. Salariile reale erau mai mari decît fuseseră în ultimele secole şi cum aveau să fie în următoarele aproape două secole. De fapt, era o perioadă evident înfloritoare pentru acest ţinut al Devon-ului. Porturile sale, vapoarele, oraşele şi satele trăiau şi prosperau din plin, aşa cum se întîmplase în ultima jumătate de mileniu, de pe urma unui produs esenţial: lîna. În următorii şaptezeci de ani această afacere avea să fie lent sugrumată, anihilată în final de schimbarea gustului naţional pentru ţesături mai uşoare şi de nordul Angliei, mai întreprinzător; dar, la vremea respectivă, jumătate din Europa, chiar şi coloniile americane şi Rusia imperială cumpărau şi-şi croiau hainele din produsele celor douăsprezece fabrici de ţesături din comitatul Devon - vestitele sale cupoane de serj şi perpetuana.

Comerţul de postavuri îşi făcea simţită prezenţa aproape în fiecare prag al căsuţelor cu acoperiş de stuf sau îndărătul obloanelor ridicate din C.; femei care torceau, bărbaţi care torceau, copii care torceau, avînd mîinile atît de deprinse cu acest meşteşug, încît ochii şi limbile le rămîneau slobode; sau dacă nu se îndeletniceau cu torsul, se ocupau de curăţatul, dărăcitul şi pieptănatul lînii brute. Ici-colo se zărea sau se auzea, din interioarele întunecate, cîte un război de ţesut, însă nota predominantă o dădea torsul. Aveau să treacă decenii bune pînă la apariţia primei roţi de tors mecanice, iar suveica din vechiul proces manual ţinea pasul cu producţia de fire pentru care marile centre de ţesătorie, finisaj şi vînzare ca Tiverton şi Exeter, precum şi bogaţii lor croitori dădeau dovadă de o lăcomie fără margini. Ca atare, nimic, nici necontenitul sfîrîit al roţilor, furcilor de tors, pedalelor, chiar mirosul lînii neprelucrate, nu puteau să stîrnească interesul sau emoţia estetică a călătorilor noştri. Pe tot cuprinsul ţării, industria se mai afla încă în interiorul căsuţelor ţărăneşti, în munca la domiciliu, în sistemul casnic.

Această atitudine dispreţuitoare sau orbire îşi primea răsplata cu aceeaşi monedă. Călăreţii au fost nevoiţi să încetinească şi mai mult pasul din cauza unei căruţe trase de boi, care înainta anevoios şi care ocupa tot drumul; iar torcătorii din praguri, orăşenii aflaţi pe străzi sau atraşi la geamuri ori la uşă de tropotul copitelor dădeau dovadă de aceeaşi stare de alienare, uitîndu-se atent la străini, aşa cum făcuseră şi copiii păstorului, de parcă aceştia ar fi fost cu adevărat venetici, în care nu puteai să ai încredere. Atitudinea aceasta conţinea şi un început de sentiment politic şi de clasă. Fusese dovedit cu cincizeci de ani înainte, în comitatele învecinate Somerset şi Dorset, cînd aproape jumătate din cei care porniseră să se alăture in corpore răscoalei lui Monmouth [1] aparţinuseră clasei postăvarilor; ceilalţi, cei mai mulţi, se adunaseră din comunitatea agricolă, dar rareori din mica nobilime locală. Cu toate acestea, am greşi dacă am vorbi despre o conştiinţă sindicală sau chiar despre spiritul de turmă, la vremea aceea recunoscut şi temut în oraşele mai mari; era limpede însă că exista un resentiment inerent faţă de cei ce trăiau într-o lume scăpată de sub stăpînirea postavului.

Cei doi gentlemani evitau cu grijă privirile iscoditoare, iar severitatea şi aerul solemn al ţinutei lor îngheţau orice salut sau întrebare curioasă, chiar cerşitul mîncării. Tînăra însă mai arunca din cînd în cînd cîte o ocheadă timidă; însă ceva bizar din felul în care era îmbrobodită îi nedumerea pe spectatori. Numai omul în haină roşcată de la coada alaiului arăta a călăreţ obişnuit. Privea atent în toate părţile, ba chiar duse mîna scurt la pălărie spre două fete din pragul unei case.

La un moment dat, din ungherul unui contrafort din chirpici care sprijinea zidul şui al unei căsuţe, ţîşni un băieţandru, încins cu un şorţ, în mînă cu un laţ de răchită de care atîrnau păsări moarte; prinse să le fluture în faţa bărbatului cu înfăţişare soldăţească. Avea imprimat pe chip rînjetul viclean al unui prostănac de la ţară, pe jumătate şmecher, pe jumătate sărac cu duhul.
- Cumpăraţi, stăpîne? Un penny laţul, un penny laţul.

Fu dat la o parte cu un gest, însă el continuă să meargă cu spatele, ridicîndu-şi spre călăreţ laţul cu păsări moarte, cu piepturile cafenii şi roşietice, capetele negre ca smoala, fiecare dintre ele cu gîtlejul străpuns. Botgroşii valorau pe vremea aceea ceva, iar enoriaşii erau dispuşi să îi cumpere.
- Da\' un\' vă duceţi, stăpîne?

Bărbatul în haină roşcată îşi văzu de drum fără să scoată un cuvînt, apoi îi aruncă peste umăr:
- Vezi-ţi dracului de treabă!
- Da\' dă ce-aţi venit p-aci?

Călăreţul păstră din nou cîteva clipe de tăcere, apoi răspunse fără să-şi mai întoarcă privirea:
- Nu te priveşte.

Căruţa cu boi intră în curtea unui fierar, iar alaiul putu înainta mai repede. După vreo sută de iarzi ajunseră la o piaţă ceva mai largă, pavată cu dale închise la culoare, aşezate pe muchie. Cu toate că soarele asfinţise, cerul se luminase acum mult spre apus. Fîşii de aburi trandafirii pluteau într-o lumină de culoarea mierii, inundînd bolta cerească de deasupra cu nuanţe trandafirii-violacee. Piaţa era înconjurată de clădiri mai arătoase, ceva mai înalte, iar construcţia centrală, un şopron sau o hală, era făcută din bîrne masive de stejar şi un acoperiş înclinat, acoperit cu ţigle. Se vedeau un magazin de postavuri, o şelărie, o băcănie, o spiţerie şi frizerie la un loc, în care bărbierul era şi chirurg, deci cel mai apropiat de ideea de doctor. La celălalt capăt al pieţei, dincolo de hală, se afla un grup de oameni în jurul unei prăjini lungi de lemn întinse pe jos, totemul central pentru sărbătorile de a doua zi şi care urma să fie împodobit cu panglici.

Ceva mai aproape, lîngă coloanele care sprijineau acoperişul halei, grupuri de copii gălăgioşi se jucau de-a prinselea şi oina, forme incipiente ale leapşei şi ale baseballului. Cei care îndrăgesc azi baseballul ar rămîne miraţi la vederea acestui joc, căci aici îl jucau cu precădere fetele (şi probabil ar fi surprinşi dacă ar şti că premiul tradiţional pentru cea mai dibace nu era contractul de milioane de dolari, ci o simplă budincă de calapăr). Un grup mai mare de flăcăi, printre care unii ajunşi la maturitate, ţinînd în mînă ciomege scurte cu nod la capăt, din lemn greu de ilice şi păducel, aşteptau să arunce pe rînd într-o siluetă bizară şi zdrenţuită de postav roşu, umplută cu paie, care aducea a pasăre şi care era proptită de zidul halei. Pentru călători această ultimă imagine era familiară, la fel ca şi sportul englezesc universal care urma să se joace a doua zi: cocksquailing - un joc primitiv cu cocoşi, care erau ucişi aruncîndu-se în ei cu pietre învelite în cîrpe roşii sau cu ciomege. Perioada tradiţională a acestui joc era Lăsata Secului; dar în Devon era la fel de popular ca luptele de cocoşi în lumea bună şi de aceea se ţinea şi la alte ocazii. Cîteva ore mai tîrziu puteai să vezi şi cîteva păsări vii legate în locul păpuşii roşii umplute cu paie, înnebunite de spaimă, precum şi urme de sînge pe dalele pieţei. Omul secolului al XVIII-lea era cu adevărat creştin în cruzimea sa faţă de animale. Oare nu un blestemat de cocoş cîntase de trei ori, bucurîndu-se de fiecare dată cînd apostolul Petru s-a lepădat de Iisus? Ce putea fi mai plin de virtute decît să-i ciomăgeşti pe urmaşi pînă-şi dau duhul?

Cei doi gentlemeni opriră caii, ca şi cum fuseseră luaţi prin surprindere de neaşteptata scenă deschisă şi de mulţimea animată. Aruncătorii de ciomege îşi încheiaseră repetiţia; copiii lăsară repede baltă jocurile. Domnul mai tînăr se uită în urmă la bărbatul în haină roşcată, care arăta spre latura nordică a pieţei, spre o clădire şubredă de piatră, cu o tăbliţă deasupra prispei, pe care era pictat stîngaci un cerb negru; alături, sub o arcadă, se afla un grajd.

Grupul începu să urce panta domoală a pieţei în sunetul tropotelor şi troncăniturilor. Prăjina fu dată şi ea uitării în schimbul acestei distracţii mai interesante care adunase deja o liotă de gură-cască în drumul ei. Cînd ajunseră aproape de han se adunaseră cam şaptezeci-optzeci de chipuri; dar tocmai cînd erau gata să descalece, domnul mai tînăr îi făcu semn celui vîrstnic s-o ia înainte, ca şi cum el trebuia să fie în frunte. Un bărbat burduhănos, cu chipul roşcovan, apăru pe prispă, urmat de o servitoare şi un servitor; apoi, dinspre curte, veni grăjdarul cu pas grăbit şi şchiopătat. Apucă frîul calului domnului mai vîrstnic în timp ce acesta se lăsă să alunece greoi jos; servitorul îl urmă, cu calul domnului tînăr. Hangiul făcu o plecăciune.
- Fiţi bineveniţi, domnilor. Puddicombe vă stă la dispoziţie. Sîntem încredinţaţi că aţi călătorit în voie.
- E totul pregătit? întrebă domnul mai vîrstnic.
- Precum ne-a poruncit omul dumneavoastră, domnule. Punct cu punct.
- Atunci arată-ne odăile. Sîntem tare osteniţi.

Hangiul se dădu îndărăt ca să le facă loc. Însă tînărul mai aşteptă cîteva clipe, cu ochii la ceilalţi trei călăreţi care-şi făceau intrarea în curte, în trapul ferm al cailor.

Vîrstnicul îl privi, apoi se uită la grupul de gură-cască şi rosti autoritar şi aspru, chiar uşor iritat:
- Hai, nepoate. Ne-ajunge cît s-au zgîit toţi nepoftiţii la noi.
Cu aceste cuvinte intră în han, lăsîndu-şi nepotul să-l urmeze.

În odaia cea mai bună de la etaj, unchiul şi nepotul tocmai îşi sfîrşiseră cina. În sfeşnicul de perete, lîngă uşă, fuseseră aprinse lumînări, iar pe masă, într-un suport de cositor, ard alte trei. Nu departe, într-o vatră mare, sfîrîie cîteva buturugi de frasin, iar mirosul uşor înţepător al fumului străbate umbrele tremurătoare din odaia veche, spaţioasă. Un pat cu polog, cu draperiile trase, se află lîngă zidul opus focului; alături, pe un suport, se află un lighean şi un urcior. Lîngă fereastră mai există o masă şi un scaun. Două scaune vechi cu braţe de lemn, mîncate de cari, cu perne de piele, stau faţă în faţă de o parte şi de alta a vetrei; o laviţă lungă din secolul al XVII-lea străjuieşte tăblia de la picioarele patului. Alte mobile nu există. Ferestrele sînt ascunse îndărătul obloanelor trase şi zăvorîte; nu există draperii, desene sau tablouri, cu excepţia unei gravuri înrămate pe peretele de deasupra focului, reprezentînd penultimul monarh, pe regina Anne, şi o oglindă mică, înceţoşată, lîngă sfeşnicul de perete.

Lîngă uşă stau înşiruite cufărul de piele cu capacul ridicat, dînd la iveală îmbrăcăminte, şi lada de lemn cu colţare de alamă. Focul, cu luminile şi umbrele lui mişcătoare, ascunde întrucîtva goliciunea camerei, iar lambriurile vechi, ce îmbracă pînă la jumătate zidurile, şi scîndurile lustruite ale duşumelei goale s-au încălzit.

Nepotul îşi toarnă în pahar vin de Madeira din carafa de porţelan albastru cu alb, se ridică şi se duce la foc. Îl priveşte cîteva clipe în tăcere. Şi-a desfăcut gulerul şi a îmbrăcat o cămaşă de noapte de damasc (pe vremea aceea un veşmînt comod, neprotocolar, nu ceea ce reprezintă el azi) peste vesta lungă şi pantalonii trei sferturi. Şi-a scos şi peruca, dînd la iveală capul ras, creînd impresia, în lumina slabă, că e chel; şi într-adevăr, dacă n-ar fi îmbrăcămintea, ar semăna izbitor cu un skinhead modern. Mantaua de călărie şi haina lungă, peruca de campanie sînt atîrnate în cîrligele de la uşă, iar dedesubt se află cizmele înalte şi sabia. Unchiul a rămas îmbrăcat mai oficial, poartă încă pălărie şi o perucă mai bogată, ale cărei panglici atîrnă pe haină. Între cei doi bărbaţi nu există nici o asemănare. Nepotul este firav şi, în vreme ce priveşte la foc, chipul îi trădează un amestec de intransigenţă şi pretenţiozitate. Cu nasul acvilin şi gura fină, nu este un chip urît; însă pare pierdut în meditaţii sumbre. Nu sugerează nici cea mai mică urmă de proastă creştere sau impoliteţe; arată ca un om încrezător, sigur de situaţia lui în viaţă şi de filosofia sa generală, în ciuda evidentei tinereţi. Însă trădează fără nici un dubiu multă voinţă şi o indiferenţă faţă de tot ceea ce nu se supune acesteia.

Expresia sa gînditoare de moment se află într-un contrast izbitor cu unchiul corpolent, la prima vedere un bărbat cu înfăţişare impunătoare, de om cultivat: uşor coleric, cu maxilare proeminente şi sprîncene stufoase. Şi cu toate acestea, se simte în mod evident mai puţin în largul lui decît însoţitorul, a cărui atitudine în faţa focului, cu capul plecat, o contemplă. Privirea unchiului trădează o anume crispare, nu lipsită de o nuanţă de nerăbdare. Sfîrşeşte însă prin a privi din nou în farfurie. Ochii ridicaţi rapid, cînd tînărul prinde brusc să vorbească, cu toate că aparent sînt îndreptaţi spre foc, sugerează că masa, asemeni călătoriei, a fost lipsită de conversaţie.
- Îţi mulţumesc că eşti îngăduitor cu mine, Lacy. Şi cu ale mele vacua.
- Am fost prevenit, domnule. Şi răsplătit cum se cuvine.
- Chiar şi aşa. Pentru cineva care preţuieşte vorba precum pîinea vieţii... mă tem că am fost o companie dezagreabilă.

Cei doi nu vorbesc ca un nepot cu unchiul său. Bătrînul scoate o cutie de prizat tabac; privirea îi alunecă vicleană pe sub gene spre interlocutor.
- Pînă acum vorbele n-au valorat nici cît două cepe degerate. Şi mi-au adus o răsplată mult mai neînsemnată decît cea de la dumneata. Ia o priză de tabac. Ba uneori doar cepe, nimic altceva.

Bărbatul de lîngă foc se uită peste umăr şi schiţează un zîmbet.
- N-aş risca niciodată un asemenea rol.
- Vă dau dreptate în această privinţă, domnule. Mai mult ca sigur nu un asemenea rol.
- Îţi sînt recunoscător. Ai jucat bine.

Vîrstnicul se înclină, deşi cu o notă de ironică exagerare.
- Aş fi putut juca şi mai bine dacă aş... însă se întrerupe şi-şi desface palmele.
- Dacă ai fi avut mai multă încredere în autor?
- În planul său final, domnule Bartholomew. Cu tot respectul.

Tînărul îşi întoarce privirile spre foc.
- Am putea spune cu toţii acelaşi lucru, nu crezi? In comaedia vitae.
- E adevărat, domnule. Scoate o batistă dantelată şi-şi tamponează nasul. Însă meseria noastră ne limitează. Ne place să avem siguranţa zilei de mîine. În asta constă arta noastră. Fără ea, pierdem jumătate din putere, domnule.
- N-am băgat de seamă.

Actorul pleacă privirea şi-şi închide tabachera. Tînărul se îndreaptă agale spre fereastră, scoate ivărul de la obloane şi deschide fără grabă unul din ele, cu un scîrţîit. Se uită afară, ca şi cum ar fi sigur că va vedea pe cineva care aşteaptă jos, în piaţă. Însă afară e întuneric, iar piaţa e pustie. Într-una sau două ferestre de la casele dimprejur luceşte slab cîte o lumînare. Spre apus, pe cer, mai persistă o luminozitate abia întrezărită, o ultimă suflare a zilei care a trecut; iar stelele, unele chiar deasupra capului, dau de ştire că bolta cerească continuă să se însenineze spre răsărit. Închide oblonul şi se întoarce spre bărbatul de la masă.
- Mîine putem să mai călărim împreună pe acelaşi drum. Pe urmă va trebui să ne despărţim.

Vîrstnicul îşi coboară privirile, ridicînd uşor din sprîncene şi dînd slab din cap într-o aprobare silită, ca un jucător de şah obligat să recunoască întîlnirea cu maestrul.
- Cred că pot să sper într-o întîlnire în împrejurări mai promiţătoare?
- Dacă asta ne va hărăzi destinul.

Actorul îl priveşte îndelung.
- Haideţi, domnule. Fiindcă am ajuns în acest moment prielnic, oare nu dumneavoastră aţi rîs acum cîteva zile de superstiţii? Vorbiţi de parcă soarta v-ar fi potrivnică.
- Hazardul nu e superstiţie, Lacy.
- Poate o aruncare de zaruri. Dar mai poţi arunca o dată.
- Oare Rubiconul se poate trece de două ori?
- Dar domnişoara...
- De data asta... sau niciodată.

Lacy tace o clipă.
- Domnule dragă, cu tot respectul cuvenit, luaţi lucrurile prea în tragic. Nu sînteţi Romeo din poveste, legat de destinul său. Asemenea idei sînt doar un plan abil al poetului ca să-şi obţină efectul. Tace, însă nu primeşte nici un răspuns. Prea bine, de data asta s-ar putea să daţi greş, după cum mi-aţi spus că s-a mai întîmplat. Dar oare nu puteţi încerca din nou - aşa cum trebuie să facă toţi îndrăgostiţii? Oare nu ne învaţă aşa vechiul proverb?

Tînărul se întoarce la scaunul lui, se aşază şi priveşte din nou o vreme la foc.
- Să spunem că ar fi o poveste fără Romeo şi fără Julieta. Şi cu un alt sfîrşit, mai negru decît cea mai întunecată noapte. Ridică privirea, în care se citeşte o forţă nouă, o abordare fără ocolişuri. Şi atunci, Lacy?
- Comparaţia o facem mai bine între noi. Cînd îmi vorbiţi în felul ăsta, eu sînt cel azvîrlit în noaptea cea mai întunecată.

Tînărul nu răspunde din nou o vreme.
- Dă-mi voie să-ţi prezint o născocire ciudată. Îmi vorbeai adineauri de siguranţa zilei de mîine. Dacă ar veni cineva la tine, doar la tine, şi ţi-ar spune că a desluşit tainele lumii viitoare - nu mă refer la viaţa din ceruri, ci la cea pe care o trăim. Iar acest om te-ar convinge că nu e un şarlatan de la bîlci şi că descoperirea e reală, bazată pe un studiu secret de matematică, ştiinţă, astrologie, tot ce vrei. Pe urmă, ţi-ar povesti despre lumea viitoare, ce se va întîmpla mîine, de azi într-o lună, anul viitor, o sută, o mie de ani de acum înainte. Totul, ca într-o poveste. Ia zi - ai alerga pe străzi să-i anunţi pe toţi sau n-ai scoate un cuvînt?
- Mai întîi m-aş întreba dacă sînt în toate minţile.
- Dar dacă şi această îndoială ar fi îndepărtată printr-o dovadă de netăgăduit?
- Atunci mi-aş preveni semenii. Ca să poată evita ceea ce le-ar face rău.
- Prea bine. Dar acum să presupunem că acest profet va arăta că viitorul predestinat al acestei lumi este plin de pîrjoliri, ciumă, tulburări civile, nenorociri nesfîrşite. Atunci? Mai rămîne în picioare ce-ai spus?
- Nu pot să-mi imaginez ce-mi povestiţi, domnule. Nu ştiu cum s-ar putea dovedi.
- Ascultă-mă bine. Totul e doar o născocire. Hai să zicem că va găsi o dovadă cu care să te convingă.
- Sînteţi prea subtil pentru mine, domnule Bartholomew. Dacă scrie în stele că mîine trăsnetul va cădea asupra casei mele, vă asigur că n-o să am cum să-l împiedic. Dar dacă scrie în stele că voi afla dinainte de acest lucru, puteţi fi sigur că voi pleca din casă şi voi aştepta să se întîmple nenorocirea.
- Dar dacă trăsnetul te loveşte acolo unde fugi sau te adăposteşti? Rezultatul e acelaşi. Puteai la fel de bine să fi rămas acasă. În plus, s-ar putea ca profetul să nu ştie cum ai să mori tu, personal, sau cînd anume se va abate asupra cuiva din această omenire un rău sau altul, ci doar că într-o zi el va cădea asupra celor mai mulţi. Uite ce te-aş întreba, Lacy. Dacă un asemenea om, înainte de a veni la tine, ţi-ar da de ştire cu ce scop vine şi deci ai avea timp să te gîndeşti bine şi să-ţi înfrîngi curiozitatea firească - atunci oare n-ar fi mult mai înţelept să refuzi să-l asculţi?
- Da, poate că aşa aş face.
- Şi dacă omul ar fi creştin şi cumsecade - bagă de seamă, dacă ştiinţa lui profetică i-ar prezice contrariul, că această lume coruptă şi crudă ar trăi într-o bună zi într-o pace şi plenitudine eternă - oare n-ar fi mult mai înţelept să păstreze această taină? Dacă toţi ar fi siguri într-o zi că-i aşteaptă paradisul, cine s-ar mai sinchisi de virtute şi merite?
- Vă înţeleg demonstraţia generală, domnule. Dar nu văd de ce vorbiţi astfel în împrejurările de faţă.
- Iată de ce, Lacy. Să presupunem că tu eşti cel care poate descifra această hotărîre îngrozitoare asupra a ceea ce va veni. N-ar fi cel mai bine să accepţi să-i fii unica victimă? Nu s-ar putea ca mînia cerească, gata să pedepsească cumplit ruperea blasfematoare a peceţilor timpului să fie potolită prin preţul tăcerii tale - ba chiar al propriei tale vieţi?
- Nu pot să vă dau un răspuns. Vorbiţi despre nişte lucruri... nu se cade să încălcăm domeniul care este privilegiul Creatorului nostru.

Tînărul, cu ochii încă pierduţi în foc, înclină uşor capul a aprobare.
- Ridic doar o problemă. Nu am în minte nici o blasfemie.

Pe urmă tace, ca şi cum îi pare rău că a deschis subiectul. Este limpede că acest lucru nu-l mulţumeşte pe actor, căci el se ridică şi, la rîndul lui, se îndreaptă agale spre fereastră, cu mîinile la spate. Rămîne în faţa obloanelor o clipă, apoi îşi încleştează mai strîns mîinile, se întoarce şi se adresează cefei capului ras care se conturează între el şi foc.
- Trebuie să vă vorbesc deschis, domnule Bartholomew, întrucît mîine ne despărţim. În meseria mea sîntem deprinşi să cunoaştem oamenii după fizionomie. După înfăţişare, mers, ţinută. Mi-am permis să-mi formez o părere despre dumneavoastră. Este cît se poate de favorabilă, domnule. Îndărătul subterfugiilor la care sîntem constrînşi să apelăm în clipa de faţă, am convingerea că sînteţi un gentleman cinstit şi onorabil. Cred că mă cunoaşteţi îndeajuns acum ca să-mi îngădui să vă spun că nu m-aş fi amestecat niciodată în această chestiune dacă n-aş fi fost convins că dreptatea este de partea dumneavoastră.

Tînărul nu se întoarce, însă vocea lui are o notă de sarcasm.
- Dar?
- Vă pot acuza că mi-aţi ascuns unele împrejurări ale acestei chestiuni. Înţeleg că a fost necesar şi binevenit să procedaţi astfel. Dacă aţi fi folosit însă acest lucru ca să mă înşelaţi, nu v-aş fi iertat-o niciodată. V-o spun cu toată sinceritatea. Puteţi vorbi de născociri, însă ceea ce trebuie să fac eu...

Brusc, tînărul se ridică, parcă cuprins de mînie, atît de neaşteptată e mişcarea. Cu toate astea nu face decît să se întoarcă spre actor, aruncîndu-i din nou o privire scrutătoare.
- Ai cuvîntul meu, Lacy. Ştii că sînt un fiu nesupus, ştii că nu ţi-am spus tot. Dacă astea sînt păcate, atunci le mărturisesc. Ai cuvîntul meu că ceea ce fac nu încalcă legile acestui pămînt. Vine spre el şi-i întinde mîna. Aş dori să fii încredinţat de acest lucru.

Actorul şovăie, pe urmă îi strînge mîna. Tînărul nu-l slăbeşte din ochi.
- Pe cinstea mea, Lacy. Nu m-ai judecat greşit. Şi te rog să nu uiţi asta, indiferent ce se va întîmpla. Dă drumul mîinii şi se întoarce iar lîngă foc, însă se uită spre actorul care a rămas în picioare, lîngă scaun. Ţi-am ascuns multe. Dar te rog să mă crezi că am făcut-o şi pentru a te cruţa... Nimeni nu te-ar putea găsi vinovat decît că ai fost o unealtă neştiutoare. Dacă se va ajunge la aşa ceva.

Privirea bătrînului e severă.
- Şi totuşi, puneţi la cale cu totul altceva decît m-aţi lăsat să înţeleg?
Tînărul se uită din nou la foc.
- Caut să mă întîlnesc cu cineva. |sta este adevărul.
- Însă nu e o întîlnire de genul celei pe care am presupus-o?

Domnul Bartholomew tace.
- O afacere de onoare?

Domnul Bartholomew zîmbeşte.
- Dacă ar fi vorba de asta, nu m-aş mai afla aici fără a fi însoţit de un prieten. Şi nici n-aş fi străbătut atîtea mile pentru a săvîrşi ceva ce se poate face mult mai aproape de Londra.

Actorul deschise gura să spună ceva, însă nu apucă. Se aud paşi, apoi o bătaie discretă în uşă. Tînărul întreabă cine e. Îşi face apariţia hangiul Puddicombe, care se adresează presupusului unchi.
- Domnule Brown, jos vă aşteaptă un domn. Vă transmite complimente, cerîndu-vă iertare pentru deranj.

Actorul se uită scrutător la cel de lîngă foc, însă acesta nu dă nici un semn de satisfacţie la aflarea veştii. Totuşi el este cel care se adresează nerăbdător hangiului:
- Cine?
- Domnul Beckford, domnule.
- Şi cine este acest domn Beckford?
- Parohul nostru, domnule.

Omul de lîngă foc priveşte în jos, parcă uşurat, apoi se uită din nou la actor.
- Scuzele mele, unchiule. Sînt ostenit. N-aş vrea să te mai reţin.
Actorul preia din zbor replica, chiar dacă intră în rol cu ceva întîrziere.
- Spune-i domnului reverend că voi avea plăcerea de a-l întîlni la parter. Nepotul meu îşi cere scuze că nu mă va mai putea însoţi.
- Prea bine, domnule. Pe dată. Cu plecăciune.

Se retrage. Tînărul face o uşoară grimasă.
- Pregăteşte-te, amice. Un ultim pumn de praf în ochi.
- Nu pot să închei aici discuţia noastră, domnule.
- Trimite-l la plimbare cît de repede îţi permite politeţea.

Actorul îşi potriveşte gulerul, îşi atinge pălăria şi-şi netezeşte haina.
- Prea bine.

Cu o uşoară reverenţă, se îndreaptă spre uşă. E deja cu mîna pe clanţă cînd tînărul vorbeşte iar.
- Şi cere-i hangiului nostru de ispravă să mai trimită sus din seul lui spurcat. Am de gînd să citesc.

Actorul se înclină din nou în tăcere şi iese din cameră. Cîteva clipe, omul de lîngă foc priveşte fix în podea. Apoi ia măsuţa de lîngă fereastră şi o aşază lîngă scaunul pe care stă; aduce sfeşnicul de pe masa mare şi îl aşază pe cea mică. Apoi caută o cheie în buzunarul hainei lungi pînă la genunchi, se duce lîngă cufărul cu colţare de alamă de lîngă uşă, îngenunchează lîngă el şi-l deschide. Se pare că nu conţine decît cărţi şi diverse foi de hîrtie scrise de mînă. Scotoceşte puţin şi găseşte un anumit teanc de foi, îl ia cu el la masă şi începe să citească.

Peste cîteva momente, la uşă se aude un ciocănit. O servitoare intră aducînd un alt sfeşnic pe o tavă. I se face semn să-l pună pe masa de lîngă el; fata se conformează, pe urmă se întoarce să adune farfuriile. Domnul Bartholomew n-o priveşte; ca şi cum n-ar trăi cu două sute cincizeci de ani în urmă, ci cu cinci secole mai tîrziu, cînd tot ceea ce ţine de gospodărie este enervant şi va fi făcut ca un automatism. Cu farfuriile pe tavă la uşă, se întoarce şi face o plecăciune stîngace spre silueta absentă din fotoliu, cufundată în lectură. Bărbatul nu ridică privirea; şi îngrozită, poate pentru că cititul aparţine Necuratului sau poate iritată în sinea ei de o atare indiferenţă, deoarece şi în acele zile servitoarele de la hanuri nu erau angajate dacă nu erau nurlii, iese încetişor din cameră.

Într-o odaie mult mai modestă de la etaj, o mansardă, tînăra pare să doarmă pe un pat îngust, sub pelerina cafenie de drum, întinsă ca o pătură. La capătul camerei, lîngă o ferestruică încadrată în exterior de un fronton triunghiular, se află o singură lumînare pe o masă, a cărei lumină slabă abia dacă ajunge pînă la capătul celălalt al odăii unde se află fata; stă pe jumătate cu faţa în jos, cu picioarele adunate sub pelerină şi o mînă îndoită pe perna aspră, pe care a acoperit-o cu fîşia de pînză folosită drept fular. Poziţia trupului, precum şi chipul cu nasul uşor obraznic şi pleoapele coborîte au ceva copilăresc. În mîna stîngă, mai strînge încă ultimele viorele ofilite. Un şoarece fîşîie pe sub masă, zbughind-o de colo-colo, cercetînd şi adulmecînd.

Pe spătarul scaunului de lîngă pat, peste pălăria de pai abandonată, se află ceva aparent de valoare, scos din bocceaua desfăcută pe podea: o bonetă joasă de pînză albă, cu borurile laterale şi cele din faţă răsucite ca nişte flaute miniaturale, avînd de o parte şi de alta două clapete albe de treizeci de centimetri care vor atîrna îndărătul urechilor purtătoarei. Pare ciudat de eterică, chiar uşor absurdă şi îndrăzneaţă în acea odaie primitivă. Asemenea bonete, fără clapete, urmau să devină de-a lungul timpului semnul distinctiv al slujnicelor şi chelneriţelor, dar pe vremea aceea le purtau toate femeile mondene ale societăţii, fie ele stăpîne sau servitoare, la fel ca şi şorţurile în ocazii speciale. Servitorii, sclavii livrelelor, se deosebeau cu uşurinţă; femeilor însă, după cum observa nemulţumit un contemporan în încercarea lui de a pune capăt ambiguităţii, li se îngăduiau multe la acea dată. Nenumăraţi domni, intrînd pentru prima dată într-un salon, au fost supuşi umilinţei de a se înclina politicos în faţa a ceea ce presupuneau a fi o prietenă a gazdei, ca să afle că de fapt îşi iroseau bunele maniere pe o simplă slujnică de-a casei.

Proprietara acestei bonete delicate şi ambigue nu doarme de fapt. La sunetul paşilor de pe scări, deschide ochii. Paşii se opresc la uşă, urmează o pauză, apoi două bătăi înfundate şi o lovitură de picior în tăblia de jos. Femeia dă de-o parte pelerina şi se ridică din pat. Poartă o rochie verde închis, legată cu şnururi pe piept, cu tivul încreţit, care scoate la iveală o căptuşeală galbenă, la fel ca pliurile mînecilor, ceva mai jos de cot. E încinsă cu un şorţ alb lung pînă la pămînt. Rochia are corset pînă la talia îngustă, dîndu-i părţii de sus a trupului forma nefirească, plată, a unui con răsturnat. Îşi vîră picioarele învelite în ciorapi într-o pereche de papuci ponosiţi şi se duce să deschidă uşa.

În prag se află servitorul cu care a călărit, cu o cană mare de alamă plină cu apă caldă într-o mînă, iar în cealaltă cu un vas de pămînt lucios de culoare ocru. Abia se zăreşte în întuneric, iar chipul e în umbră. Vederea ei pare să-l împietrească, însă ea se dă înapoi şi face semn spre masa de la capătul cămăruţei. El trece pe lîngă ea şi aşază cana lîngă lumînare, apoi vasul; după aceea rămîne din nou împietrit, cu spatele la ea şi cu capul plecat.

Tînăra s-a întors să-şi culeagă bocceaua, pe care o desface pe pat. Bocceaua dă la iveală un morman de haine, panglici, o eşarfă de bumbac brodată, iar înfăşurată în ele, o altă legătură care conţine un set de borcănaşe minuscule acoperite, aproape la fel ca borcanele de dulceaţă din zilele noastre, cu o bucată de pergament legată cu şnur. Mai are şi cîteva sticluţe albastre cu dop; un pieptene, o perie, o oglindă de mînă. Deodată, femeia îşi dă seama de nemişcarea bărbatului şi se întoarce să-l privească.

O clipă nu schiţează nici un gest. Apoi se duce spre el, îl apucă de braţ şi îl face să se întoarcă. Chipul îi rămîne impasibil; totuşi atitudinea lui respiră nemulţumire şi sălbăticie, muţenie agitată, de animal încolţit, care se întreabă neanimalic de ce. Ea nu-l slăbeşte din priviri. Scutură din cap; atunci ochii lui albaştri, inexpresivi, evită privirea ei căpruie şi rătăcesc spre peretele opus, cu toate că în rest rămîne neclintit. Ea se uită în jos acum, îi ridică una din mîini şi pare s-o cerceteze; o atinge şi o mîngîie cu cealaltă mînă. Rămîn aşa preţ de un minut şi mai bine, într-o ciudată nemişcare mută, doi oameni care aşteaptă să se întîmple ceva. În cele din urmă, ea dă drumul mîinii şi, îndreptîndu-se spre uşă, îi pune ivărul; se întoarce şi se uită din nou la bărbat, care o urmărise cu privirea. Femeia îi face semn spre podea, lîngă ea, ca unui cîine, cu blîndeţe, însă şi cu vădită fermitate. Bărbatul traversează camera, căutîndu-i încă privirea. Ea îi atinge din nou mîna, însă de data asta i-o strînge uşor. Femeia se întoarce la masă şi începe să-şi dezlege şorţul. Apoi, ca şi cum ar fi uitat, se întoarce lîngă pat, scotoceşte o clipă în bocceaua desfăcută, culege un borcănaş, o sticluţă şi un pătrat de olandă uzat, care, evident, îi serveşte de prosop. Se întoarce cu acestea la masă şi rămîne o clipă tăcută în timp ce desface borcănaşul la lumina lumînării.

Începe să se dezbrace. Mai întîi îşi scoate şorţul şi îl atîrnă de un cîrlig de lemn dintr-un cuier rudimentar de lîngă fereastră. Urmează apoi rochia verde cu căptuşeală galbenă, dînd la iveală o jupă de lînă matlasată (în termeni moderni, o fustă care apare de sub rochie). Are culoare vineţie şi este ciudat de lucioasă, pentru că stofa din lînă pieptănată are şi un fir de satin. Şi-o desface din talie şi o atîrnă de un alt cui; urmează corsetul. Rămîne doar într-un pieptar mic alb, care ar trebui păstrat, probabil, din pudoare. Totuşi şi acesta este tras în sus, peste capul cu părul strîns, şi atîrnat lîngă celelalte. Femeia este acum goală de la brîu în sus, deasupra jupei de lînă.

Mişcările ei sînt iuţi şi fireşti, ca şi cum ar fi singură. Efectul asupra bărbatului care priveşte este neaşteptat, deoarece din clipa în care ea a început să se dezbrace, el a prins să facă paşi infimi, cu mare atenţie; însă nu înspre ea. Se retrage spre perete; numai grinzile şi tencuiala îl opresc să se retragă şi mai mult.

Ea îşi toarnă apă şi se spală, după ce a scos din borcănaş un săpun rotund de micsandre: pe faţă, gît, piept şi braţe. Mişcările ei fac să pîlpîie uşor lumînarea din faţă; cîteodată, cînd îşi întoarce uşor capul, trupul sau braţele, pe pielea udă apare cîte o reflexie lucioasă, sau pe conturul siluetei cafenii negricioase a spatelui gol se iveşte o frîntură din albeaţa catifelată a pielii. Pe grinzi se proiectează o parodie sinistră prin mişcarea unor umbre prelungi, ca nişte păianjeni, a ritualului casnic şi neceremonios. Ritualul este sinistru în ambele sensuri, căci se vede că femeia e stîngace de la natură. Nu se întoarce niciodată în tot acest răstimp şi nici cînd se şterge cu bucata de olandă; iar ochii bărbatului mut nu se dezlipesc o clipă de pe trupul ei gol pînă la brîu.

Femeia ia acum sticluţa albastră şi înmoaie un colţ din ştergarul de pînză în lichid, apoi se atinge ici-colo pe corp; pe laturile gîtului, sub braţ şi undeva pe piept. Camera se umple de parfumul apei de colonie ungureşti.

Se întinde după pieptar şi îl îmbracă. Apoi se întoarce, aduce lumînarea lîngă pat, alături de bărbat. Se aşază. Ia un alt borcănaş de porţelan - bucăţica de săpun a fost ştearsă cu grijă şi pusă la loc, apoi aşezată lîngă lumînare. Borcănaşul conţine ceruză, o cremă albă sau un unguent făcut din carbonat de plumb, o substanţă cosmetică bine cunoscută în acea vreme, considerată mai degrabă o otravă mortală. Ia cu degetul din ea, apoi şi-o întinde pe obraji şi pe toată faţa cu mişcări circulare, scurte. Gîtul primeşte acelaşi tratament; apoi umerii. Se întinde apoi spre un alt borcănaş şi scoate o oglindă şi una dintre sticluţele albastre miniaturale, cu dop de plută. Îşi cercetează chipul o clipă. Lumina este prea departe pentru această măsuţă de toaletă improvizată; ridică lumînarea, se întoarce spre bărbat, arătîndu-i cum vrea să i-o ţină, mai aproape.

Bărbatul se apropie, ia lumînarea şi o ridică la cîţiva centimetri de chipul femeii. Ea întinde ştergarul de pînză în poală şi desface cu grijă ultimul borcănaş; în el se găseşte un unguent cu carmin. Atinge cu el ca o umbră buzele, întinzînd culoarea mai întîi cu limba, apoi, cu oglinda în mînă, cu vîrful degetului; îşi atinge apoi şi pomeţii, colorîndu-i cu aceeaşi substanţă care-i slujeşte şi de fard, şi de ruj. În cele din urmă, mulţumită de rezultat, lasă jos oglinda şi acoperă borcănaşul. După aceea, împinge uşor suportul uman al lumînării şi se întinde după o altă sticlă. Dopul are înfipt în el o pană de gîscă. Ca să-şi poată picura lichidul incolor, dă capul pe spate şi lasă să-i cadă în fiecare ochi cîte o picătură. Poate că ustură, fiindcă de fiecare dată clipeşte rapid. Pune la loc dopul şi abia atunci ridică privirea spre bărbat.

Strălucirea ochilor, dilataţi deja sub influenţa beladonei, culoarea aprinsă a buzelor şi a obrajilor - carminul dă o nuanţă nefirească de roşu - arată limpede că nu e vorba de o fecioară, deşi efectul obţinut este mai degrabă de păpuşă decît afrodiziac. Numai irisul căprui din pupilele mărite rămîne al tinerei simple care moţăia pe pat cu un sfert de oră înainte. Colţurile gurii roşii se ridică exact cît să dea umbra unui zîmbet; şi totuşi inocent, ca şi cum bărbatul cu privirea nemişcată îi este frate, iar ea îi îngăduie o meteahnă nevinovată. După cîteva clipe, închide ochii, fără să-şi schimbe înclinarea chipului.

L-ar putea socoti un îndemn la sărut, însă singura reacţie a bărbatului este să apropie lumînarea; lîngă un obraz, apoi lîngă celălalt. Pare să-i cerceteze la milimetru pielea ca de ceară, fiecare por, fiecare trăsătură, ca şi cum ar ascunde un obiect minuscul uitat, un simptom tainic, un răspuns; iar chipul lui îşi sporeşte misterios intensitatea concentrării, lipsa emoţiei. Impresia este de o inocenţă profundă, aşa cum arată uneori idioţii congenitali; ca şi cum ar putea s-o vadă cumva mai pe deplin decît o inteligenţă obişnuită. Cu toate acestea, chipul lui nu poartă amprenta idioţeniei. Dincolo de regularităţi, chiar frumuseţe - gura îi este fermă şi bine conturată - răzbate un fel de seriozitate imperturbabilă, ceva aparte.

Femeia îndură această cercetare mută preţ de aproape un minut. Mîna lui liberă se ridică, şovăie, îi atinge uşor tîmpla dreaptă. Îi urmăreşte conturul feţei, în josul obrazului, apoi bărbia, ca şi cum n-ar fi făcute din carne, ci din ceară sau marmură pictată, o mască a morţii. Atingerea nu se opreşte, iar ea închide ochii din nou: fruntea, sprîncenele, pleoapele, gura însăşi. Buzele nu-i tremură sub degetele lui.

Deodată bărbatul cade în genunchi, lăsînd lumînarea pe podea, la picioarele ei; îşi îngroapă capul în poala ei, aproape ca şi cînd n-ar îndura să mai privească ceea ce a mîngîiat, şi totuşi aflîndu-se la bunul ei plac. Femeia nu tresare şi nici nu pare surprinsă; priveşte însă în jos mult timp la capul îngropat în faldurile jupei; întinde apoi mîna stîngă şi mîngîie părul strîns la spate. Şopteşte atît de încet, de parcă nu i se adresează lui, ci sie însăşi.
- Ah, bietul meu Dick! Sărmane Dick.

El nu răspunde, pare din nou împietrit. Ea continuă să-l mîngîie cîteva clipe, să-i netezească părul, în tăcere. În cele din urmă îl împinge uşor deoparte, rămîne în picioare, însă doar pentru a se întoarce către bocceaua desfăcută şi a scoate din ea o rochie şi o cămaşă trandafirie pe care le netezeşte, gata să le îmbrace. El stă încă în genunchi, cu capul plecat, ca într-un gest de supunere sau implorare. Lumînarea de pe podea luminează însă ceva care nu sugerează nimic din toate acestea şi la care el priveşte ca hipnotizat, la fel cum privise şi chipul ei; se ţine vîrtos cu ambele mîini, deşi fără să le mişte, aşa cum un înecat se agaţă de o creangă. Betelia pantalonilor s-a desfăcut, iar el strînge nu o creangă, ci bărbăţia, despuiată, vînjoasă, dreaptă. Tînăra nu este nici şocată, nici îngrozită la vederea acestei obscenităţi, cu toate că mîinile ei s-au oprit din netezit. Se duce liniştită la capul patului ei pe rotile, unde viorelele stau încă răsfirate pe perna aspră; le culege şi se întoarce la locul unde el stă îngenuncheat şi, parcă într-o doară şi aproape batjocoritor, i le vîră sub chipul plecat, peste mîinile şi organul injectat monstruos.

Chipul îi tresaltă chinuit către femeia cu chipul fardat şi o clipă se privesc în ochi. Ea îi dă ocol, scoate ivărul de la uşă şi o ţine deschisă, îndemnîndu-l pe sărmanul Dick să plece; iar el, cu mîna încleştată pe betelia pantalonilor, se chinuie să se ridice stîngaci în picioare şi, fără să-i arunce vreo privire, încă într-o răvăşire obscenă, se strecoară prin uşa deschisă. Ea se opreşte în prag, ca să-i lumineze scara întunecată spre etajul de mai jos. Un curent de aer ameninţă să-i stingă lumînarea şi femeia face un pas înapoi, punînd mîna pavăză la flacăra tremurîndă, ca o imagine dintr-o pictură de Chardin [2], şi închide uşa cu spatele. Se reazemă de ea, cu privirea aţintită pe hainele de brocart trandafiriu de pe patul cu rotile. Nimeni nu vede că ochii îi sînt plini de lacrimi, nu doar de beladonă.

Cît a lipsit, Dick a reprezentat pentru scurt timp subiectul unei discuţii la masa lungă din bucătăria hanului. Asemenea bucătării erau pe vremuri semipublice şi constituiau miezul vieţii de la han, nu numai pentru drumeţii sau servitorii mai modeşti, ci şi pentru cei mai răsăriţi, fiind echivalentul salonului din vechile conace. Chiar dacă nu era mai de soi, mîncarea de acolo - şi fără îndoială, compania - era mai caldă decît în odăile publice sau în camerele personale. Servitorii de la han se dădeau în vînt după bîrfe, după veştile şi distracţiile aduse de nou-veniţii cam de acelaşi rang şi de aceeaşi teapă cu ei. În seara aceea, regele nedisputat al bucătăriei de la Black Hart fusese bărbatul în haină roşcată, sergentul Farthing; ba îşi asumase rolul de cum intrase pe uşă venind dinspre grajduri, cu hangerul şi cutia în care se afla espingola sub braţ, şi reuşise, dintr-o fluturare amplă a pălăriei şi o ocheadă, să cîntărească iute ajutoarele de la bucătărie, bucătăreasa şi pe Dorcas, slujnica de la han.

După cum s-a dovedit curînd, Farthing aparţinea acelui tip străvechi - la fel de străvechi ca şi rasa umană; sau ca războiul, fără îndoială - pe care comedianţii romani l-au poreclit miles gloriosus; soldatul fanfaron sau eterna tolbă de scorneli. Pentru Anglia secolului al XVIII-lea, a fi simplu soldat nu era mare scofală. Monarhii şi reprezentanţii lor n-aveau decît să susţină necesitatea unei armate permanente; însă pentru ceilalţi, soldaţii reprezentau o pacoste blestemată (şi chiar o insultă, cînd era vorba de mercenari străini), o cheltuială de nesuportat în cîrca naţiunii şi a nefericitului loc unde întîmplarea făcea să fie încartiruiţi. Dar Farthing părea să fi uitat de toate acestea, avea o încredere nemărginită în scrisorile de recomandare: povestea cum servise (în ciuda actualei ţinute) ca sergent în marină, iar pe vremea cînd fusese toboşar, luptase sub steagul lui Byng în bătălia glorioasă de la Capul Passaro în \'18, unde spaniolii o luaseră zdravăn pe coajă; însuşi amiralul Byng îl lăudase pentru curajul său (nu cel care fusese umplut de plumb la Portsmouth în 1757 ca să-i încurajeze pe ceilalţi, ci tatăl acestuia), cu toate că nu era "mai mare decît ajutorul de bucătar de colo..." Avea un fel al lui de a atrage atenţia; şi de a nu-i da drumul, din clipa în care o capta. Fără discuţie că nici în bucătărie şi nici în afara ei nu se afla cineva care să-l conteste pe cel care se proclama singur un războinic atît de vajnic. În plus arunca priviri îndrăzneţe asupra publicului său feminin, căci asemenea tuturor celor de teapa lui, ştia prea bine că jumătate din iscusinţa de a aduce ascultătorii să-ţi mănînce din palmă este să-i flatezi. Pe deasupra, acest povestitor mînca şi bea vîrtos, savurînd fiecare bucăţică şi fiecare înghiţitură; se prea poate ca singurul adevăr rostit atunci să fi fost faptul că ştia dacă cidrul e bun în clipa în care îl gusta.

Bineînţeles că i se puseră întrebări despre călătorie. Se părea că domnul cel tînăr şi unchiul lui porniseră la drum pentru a-şi aduce omagiile unei doamne care era mătuşa şi, respectiv, sora lor: o doamnă putred de bogată, bătrînă şi pe lîngă asta bolnavă, care locuia la Bideford sau prin împrejurimi, care nu fusese niciodată căsătorită, însă moştenise pămînturi şi proprietăţi demne de o ducesă. Diverse ocheade şi smîrcîieli punctară aceste informaţii, şi aşa semnificative: domnul cel tînăr lăsase să se înţeleagă că nu prea fusese un model de hărnicie şi chiar şi acum era înglodat în datorii. Fetişcana de la etaj era servitoarea unei doamne din Londra, adusă pentru a intra în slujba mătuşii, în vreme ce el, Timothy Farthing, îi însoţea ca ajutor al unchiului, pe care îl cunoştea de multă vreme şi care era cam nevricos cînd venea vorba de hoţi la drumul mare, tîlhari şi aproape orice altă mutră de om întîlnită la mai mult de o milă depărtare de catedrala Sf. Paul. Cu toate că dacă ar fi fost el întrebat, călătoriseră pînă aici sub paza lui la fel de teferi ca şi cum ar fi fost însoţiţi de o trupă întreagă.

Unchiul? Ei, era un om cu dare de mînă, un negustor înstărit din Londra, care avea însă copii pe care trebuia să-i căpătuiască. Fratele lui, tatăl domnului mai tînăr, murise cu cîţiva ani în urmă, fără să lase un sfanţ, iar unchiul îi ţinea loc nepotului de tutore şi mentor.

Se întrerupsese o singură dată pe parcursul acestui discurs sau cvasimonolog; atunci cînd Dick se întorsese de la grajduri şi rămăsese cu privirea rătăcită în prag, fără să priceapă nimic, fără să zîmbească. Farthing îşi vîrî degetele în gură semnificativ şi îi arătă un loc gol la capătul celălalt al mesei, apoi clipi cu înţeles spre Puddicombe, hangiul.
- N-aude, n-a vede. S-a născut surd şi mut, jupîne Thomas. Şi pe deasupra sărac cu duhul. Da\' e băiat bun. E slujitorul domnului mai tînăr, deşi după haine, n-ai zice. Ia aşază-te tu, Dick. Mănîncă-ţi porţia; n-am mai avut pînă acum pe drum mîncare atît de bună. Ei, unde rămăsesem?
- Povesteaţi cum aţi dat iama în spanioli, se aventură ajutorul de bucătar.

În vreme ce servitorul mînca, Farthing îi mai adresa din cînd în cînd o frază: "Aşa-i, Dick?", sau: "Ba încă, ce v-ar mai spune Dick dac-ar avea limbă - ori minte-n cap".

Nu că ar fi primit vreun răspuns - Dick nici nu părea să-l bage în seamă, chiar şi atunci cînd ochii lui albaştri, rătăciţi, se opreau asupra lui Farthing şi i se adresa întrebarea; totuşi însoţitorul lui, pe lîngă toate celelalte virtuţi, dorea să dea dovadă şi de camaraderie. Cu toate acestea, privirile slujnicelor se îndepărtau tot mai des în direcţia surdomutului; poate din curiozitate, poate dintr-un fel de strîngere de inimă că un chip bărbătesc tînăr, atît de bine proporţionat şi în primul rînd atrăgător, cu toată lipsa lui de bună dispoziţie, putea să aparţină unei creaturi atît de jalnice.

Mai avusese loc o întrerupere: către sfîrşitul cinei, "fetişcana de la etaj" îşi făcuse apariţia în pragul uşii, cu o tavă cu resturile de la cină; îi făcuse semn slujnicei, lui Dorcas, care se ridicase să-i vorbească. Schimbaseră cîteva cuvinte în şoaptă, iar Dorcas privise spre surdomut. Farthing invitase nou-venita să li se alăture, însă ea refuză cu îndrăzneală.
- Nu, mulţumesc, ştiu eu bine toate poveştile tale sîngeroase.

Mica reverenţă pe care o făcu în clipa în care se retrase era aproape la fel de sfidătoare ca şi cuvintele. Fostul soldat îşi atinse mustaţa şi căută înţelegere la hangiu.
- Iată ce face Londra din om, jupîne Thomas. Fii convins că acu\' cîţiva ani, fata asta era la fel de simpatică şi de naturală ca şi Dorcas de aici. Iar acum îşi dă aere de franţuzită, cum îi e şi numele de altfel, dar bag mîna în foc că nu-i al ei. Era plină de bun-simţ şi numai lapte şi miere, cum s-ar zice. Continuă pe un ton afectat: Ah, ce-aş vrea să dau ochii cu bărbatul pe care-l iubesc, ca să-l calc în picioare ca pe un cîine. Aşa-s astea de teapa ei. Să vă zic ceva - stăpînă-sa s-ar purta de zece ori mai frumos cu tine decît o slujnică cum e Louise. Louise, ce nume mai e şi ăsta, mă rog, pentru o englezoaică, ia spuneţi. Ce zici, Dick?

Dick se holbă la el, fără să scoată un cuvînt.
- Bietul Dick. Face fasoane cu el cît e ziulica de lungă. Aşa-i, mă băiatule?

Începu o pantomimă, arătînd cu degetul mare spre uşa prin care dispăruse mironosiţa, pe urmă începu să imite, slujindu-se de vîrfurile degetului arătător şi al treilea închipuind doi oameni ce călăreau împreună. În cele din urmă, îşi sumeţi nasul şi îndreptă din nou degetul mare spre uşă. Surdomutul continua să privească spre el în gol. Farthing îi făcu cu ochiul hangiului.
- Pe cinstea mea, cred că o bîtă are mai multă glagorie ca ăsta.

Totuşi, o clipă mai tîrziu, cînd o văzu pe Dorcas că umple cana de alamă din ceainicul în care fiersese apă - căci era limpede că asta discutase cu femeia de sus -, surdomutul se ridică şi aşteptă s-o ia; din nou, se opri la uşă, unde servitoarea îi întinse un vas de lut de pe dulap. Ba chiar aprobă din cap, în semn de mulţumire pentru ajutorul ei; însă ea se întoarse, parcă stînd la îndoială, spre Farthing.
- Ştie un\' să le ducă?
- Da. Dă-i-le.

Închise un ochi şi şi-l bătu cu degetul.
- Dick ăsta are ochi de vultur. Păi, ăsta vede şi prin zid.
- Nu zău!
- Ba da, drăguţo. Cel puţin io n-am mai întîlnit pe cineva căruia să-i placă să se holbeze atîta la pereţi.

Făcu iar cu ochiul, ca să fie limpede că glumea.
Domnul Puddicombe avansă opinia cum că situaţia servitorului era ciudată - cum putea oare stăpînul să se slujească de cineva care pricepe atît de puţin? Cum îi porunceşte şi-l face să execute ordinele?

Farthing se uită spre uşă şi se înclină confidenţial.
- Să-ţi spun ceva, jupîne Thomas. Stăpînul e şi el pe măsura slugii. N-am mai întîlnit altul care să vorbească atît de puţin. Mi-a spus unchi-su că aşa-i e firea. Foarte bine, n-are decît. Îşi întinse degetul arătător spre chipul hangiului. Da\' fii atent la ce-ţi zic, cu Dick vorbeşte.
- Cum adică?
- Cifrat, domnule.
- Asta ce-o mai fi?

Farthing se lăsă pe spate, pe urmă îşi lovi pieptul cu un deget şi ridică pumnul strîns. Cei care-i dădeau ascultare îl priviră holbaţi, nepricepînd nimic, la fel ca surdomutul. Gesturile se repetară, apoi le traduse în cuvinte:
- Adu-mi... punci.

Dorcas îşi astupă gura cu mîna, Farthing se lovi uşor pe umăr, apoi ridică mîna cu degetele desfăcute la care adăugă încă un deget de la cealaltă. Aşteptă din nou, apoi le decodifică mesajul.
- Trezeşte-mă la ora şase fix.

Întinse apoi palma şi o atinse cu arătătorul; după aceea îşi puse palmele în formă de cupă pe sîni; apoi ridică patru degete. Aceleaşi chipuri fascinate în aşteptarea unei explicaţii.
- Aşteaptă - e un joc de cuvinte - podul palmei, deci, la pod, la casa doamnei, la ora patru.

Domnul Puddicombe dădu din cap, nesigur.
- Am priceput.
- Şi-aş putea să vă mai dau încă alte zece exemple. O sută. Dick al nostru nu e chiar atît de prost cum pare. Să-ţi mai spun ceva, domnul meu. Între patru ochi. Se mai uită o dată spre uşă şi coborî glasul: Ieri noapte a trebuit să dormim în acelaşi pat la Taunton, n-am găsit în altă parte. Mă trezesc, nu ştiu de ce, în toiul nopţii. Văd că tovarăşul meu a dispărut, s-a furişat jos din pat cîtă vreme eu dormeam. Nu mă gîndesc prea mult la treaba asta, poate că s-a dus într-un loc, pot să stau şi eu mai în voie, şi adorm la loc. La care aud un mormăit, jupîne Thomas, ca şi cum cineva vorbea în somn. Nu erau cuvinte, ci un fel de hîrîit din gîtlej. Uite-aşa! Începu să hîrîie aşa cum spusese, se opri, apoi hîrîi din nou. Mă uit. Şi-l văd pe flăcău în cămaşă, în genunchi, ca şi cum s-ar ruga, lîngă fereastră. Da\' nu ca un creştin, la Dumnezeu. Nici vorbă. La lună, dom\'le, care lucea puternic pe cer. S-a ridicat în picioare, dom\'le, s-a sprijinit de geam, scoţînd sunetele alea, ca şi cum îşi lua zborul spre ce privea. Şi m-am gîndit: Tim, ai dat piept cu tunul spaniolilor. Ai scos fum din tobă, ai văzut cu ochii tăi moartea şi oameni nenorociţi de atîtea ori, că nici nu mai ţii minte, dar, să mă ia naiba sau Aghiuţă, că aşa ceva n-am mai văzut. Era limpede ca lumina zilei că avea o criză de nebunie şi putea în orice clipă să se întoarcă şi să mă sfîşie în bucăţi. Se opri să constate efectul cuvintelor sale şi-i cercetă pe cei din jurul mesei. Ascultaţi-mă pe mine, oameni buni, fără urmă de glumă, nu mi-aş dori să mai trec printr-o oră ca aia nici pentru o sută de lire. Ba, ce zic, nici pentru o mie.

Note:
1. Ducele de Monmouth, titlul lui James Scott (1649-1685), pretendent englez la tron, vestitul fiu nelegitim al lui Charles al II-lea, decapitat de James al II-lea.
2. Jean-Baptiste Siméon Chardin (1699-1779) - pictor francez de natură moartă şi scene de familie.