Războiul fluturilor

Criticul Paul Cernat și poetul Andrei Ungureanu publică la Editura Polirom un volum-experiment scris la patru mîini, în cadrul colecției Ego. Proză. Războiul fluturilor este un roman pentru rafinați și, în același timp, o poveste diafană pentru copii. Un război teribil se iscă între regatul Fluturilor de Zi și cel al Fluturilor de Noapte, miza fiind teritoriul Grădinii Amytis. Idile și pasiuni, grațioase trădări, recuzită clasică în combinație cu elemente din tehnologia de ultimă oră și discrete trimiteri înspre alte lumi din literatura română sau universală se întretaie într-un basm plin de culoare și gingășie.

"Plonjonul extrem de avizat și curajos al celor doi autori în lumea lepidopterelor (și, deopotrivă, în aceea a genurilor literare cam deficitare din literatura națională) demonstrează că se poate face literatură nu numai cu orice fel de cuvinte (asta știam de la Tristan Tzara și Arghezi), ci și cu eroi (ba chiar și subiecte) de tot felul - hobbiți, zmei, vrăjitori nubili și, iată, ca o supremă și rafinată gratuitate, fluturi. O carte pe care Nabokov ar fi fost fericit s-o prefațeze..." (Dan Petrescu)

Paul Cernat (născut la 5 august 1972, în București) este critic literar, asistent la catedra de Literatură Română a Universității București, doctorand. Colaborează cu cronici literare și eseuri la numeroase publicații culturale din țară. A publicat în colaborare cu Ion Manolescu, Angelo Mitchievici și Ioan Stanomir volumele colective: În căutarea comunismului pierdut (Paralela 45, 2001), O lume dispărută. Patru istorii personale urmate de un dialog cu H.-R. Patapievici (Polirom, 2004) și Explorări în comunismul românesc (vol. I, Polirom, 2004).

Andrei Ungureanu (născut la 24 septembrie 1979, în Chișinău) este absolvent al Facultății de Drept, Universitatea "Ovidius", Constanța. Debut literar: Insomnie de pește (poezii, Arc, Chișinău, 2000 - Premiul Fundației Culturale Române pentru debut, 2001; Premiul Fondului Literar din Moldova, 2001). Colaborator cu proză și eseuri la revistele de cultură Contrafort și Sud-Est.


Orice asemănare cu lumea fluturilor sau a altor viețuitoare nu este pur întîmplătoare.
Cerem scuze tuturor fluturilor care nu se vor regăsi în această poveste, deși poate și-ar fi dorit. Cititorilor nedumeriți le vom spune doar atît: între zborul liber al fanteziei și realismul tîrîtor al omizilor am optat pentru cel dintîi.

Considerăm scandaloasă discriminarea lepidopterelor față de alte personaje din bestiarii. Pledăm cu hotărîre pentru o mai bună cunoaștere între specii: cu toții avem de învățat unii de la ceilalți. Așa cum oamenii își revendică revelații, sentimente și misiuni divine, tot astfel și fluturii, ca și celelalte insecte, au dreptul la gînduri, sentimente și activități monopolizate în mod abuziv de alte specii autointitulate superioare.

Ne exprimăm pe această cale rezervele atît față de presupusa ierarhie divină a regnurilor, cît și față de teoriile științifice evoluționiste, darwiniste. Iubirea și ura, binele și răul, adevărul și minciuna, pacea și războiul sînt universale, aparținînd prin urmare tuturor viețuitoarelor Cerului și Pămîntului. Iar fluturii diurni și nocturni sînt embleme ale zilei și nopții, ale luminii nemijlocite a soarelui și ale luminii reflectate a lunii. La urma urmei, lepidopterele au fost privite cîndva ca niște simboluri mistice sau alchimice, asimilate sufletelor, îngerilor și demonilor, venerate în marile tradiții spirituale.

Protestăm vehement față de exterminarea lor comisă în ultimele decenii sub pretextul combaterii dăunătorilor, prin intermediul armelor chimice sau biologice. O lume fără fluturi - al căror rol în viața florilor este bine cunoscut - nu poate fi decît mai urîtă, mai săracă și mai rea decît cea populată în mod natural de aceste ființe diafane. Nu trebuie uitat nici o clipă că dintotdeauna oamenii s-au exterminat unii pe alții în numele unor fantasme, excluzîndu-și dușmanii din cadrul speciei, tratîndu-i ca pe niște insecte dăunătoare culturii lor. Abandonați această mentalitate insecticidă!

Sîntem solidari cu eforturile artiștilor dintotdeauna de a cultiva, în pofida tuturor vicisitudinilor, imaginea pozitivă a fluturilor și marea tradiție lepidopterică, adică frumusețea, elevația spirituală și fantezia neîngrădită.


Organigrama Ordinului Lepidopteria
Regatul Fluturilor de Zi
Curtea Regală a Zilei fără de Noapte: Grădina Amytis.
Reședință: Palatul Trandafirului.
Domenii: Grădina Hesperidelor, Ținutul Urzicilor, Cîmpul de Scai, Landele de Lavandă.
Habitat: pajiști, poieni și grădini.
Loc sacru de pelerinaj: valea seacă a Arnonului.
Imn de Stat: O sole mio.
Lege Fundamentală: "Liberi sub soare, din floare-n floare".
Ideologie unică: luminist-pacifistă.
Divinități tutelare: Soarele și Lumina Zilei.
Conducători supremi: Admiralul Nelson-Vanessa Atalantul, împreună cu soața lui Regina Vanessa Cardui, zisă Madame Butterfly.
Prinț regent: Regișorul Toni-Poliomnatus Icarus.
Principesă regentă: nubila Reginiță Enigel (Mademoiselle Butterfly), maestră kabuki, deținătoarea formulei magice a fluturilor de Zi și de Noapte.
Mari dregători ai Curții: Familia Nimfalidae a celor mai nobili fluturi multicolori și libertini de ambe sexe.
Războinici pașnici ai Luminii Zilei: atalanți și cardui.
Ex-rege pururi venerat: Inachis Io, zis Ochi de Păun de Zi. Decedat.
Mari Preoți ai Viitorului Luminos: Apatura Iris și Nimfalis Antiopa (prin rotație).
Înalta Nobilime Parnasiană a Nectarului din Amytis: Familia Papillionidae, avîndu-i ca membri în Consiliul de Coroană pe:
- Papillio Machaon, zis Coada Rîndunicii Galbenă. Generalissim, patron al lanțului de magazine Orhideea. La data relatării, prizonier al Imperiului Nopții;
- Vărgatul Ipiclides Podalirius, zis Coada Rîndunicii Albă. Prim-consilier militar al Curții Regale;
- Parnassius Mnemosinae. Genealogist al diurnilor;
- Parnassius Apollo. Șef al echipelor de sociologi apolinici;
- Parnassius Polyxena. Regina neîncoronată a creatoarelor de modă și de mode, organizatoare a concursului de frumusețe "Floarea din Grădină".
Organizația de tineret: Fluturii minori din Familia Lycaenidae (conducător: Poliomnatus Icarus).
Maeștri de lumini: Fluturii din Familia Satiridae.
Luminiști pe timp de noapte și grădinari: Fluturii din Familia Hesperidae.
Îngrijitori: Fluturii-muscă din Familia Zigaenidae.
Șambelan, Secretar: Macroglossum Stelatarrum, sfinxul de zi sau bărzăunul-cu-coadă-de-pămătuf.
Sanitari: Fluturii de stejar.
Costume, industrie ușoară: Fluturii-de-mătase.
Organizația de copii: "Omizile solare" (maestru instructor: Poliomnatus Icarus).
Poporul de jos (vulgul, plebea): Familia Pieridae. Albilițe sau fluturi de varză, Lămîițe, Nălbari - recruți.
Aliați tradiționali: libelulele albastre, libelulele albe și țînțarii anofeli (războinici asociați); furnicile brune (agricultură); cosașii roz (acompaniatori); albi-nele, trîntorii, tăunii și bondarii (muncitori în industria Nectarului, Polenului și Mierii); gărgăunii de cîmp (construcții metrouri); ploșnițele, buburuzele și ochiul-boului (figuranți).
Aliați condiționați: Cicadele sau Cantaridele, viteji gîndaci de frasin.
Imperiul Fluturilor de Noapte
Curtea Tenebrelor: Parcul Saturnia.
Reședință: Castelul Nopții.
Anexe imperiale: Rondul de Petunii, Ținutul Liliacului Sălbatic, Pădurea de Aramă.
Habitat: flori parfumate, în rochii de seară și de noapte; cripte și cimitire; scorburi și poduri; bălți putrede, ziduri vechi și scoarțe de copaci; firide și subterane.
Lege fundamentală: "Noaptea e un sfetnic bun".
Loc sacru: Țara de Fragi din munții cu brazi.
Imn de stat: Night Fever.
Ideologie unică: obscurantistă.
Divinități tutelare: Astrele Nocturne și Lumina Electrică.
Ocupații: magie, vrăjitorie, alchimie, astrologie, ocultism, spiritism, magnetism, meditație, poezie nocturnă, demonologie, prostituție, trafic de substanțe interzise, economie subterană, speculă, acțiuni sîngeroase, spionaj și contraspionaj.
Împărat: Saturnia Pyri, mai-marele tuturor fluturilor, zis și Ochi de Păun al Nopții fără de Capăt.
Soție imperială, fără statut de împărăteasă: Noctua Electa din Familia Noctuidae, cunoscută și sub numele de Marea Molie.
Premier și prim-vrăjitor al Curții: Acherontia Atropos, alias Cap de Mort, Sfinxul sau Striga.
Primă amazoană imperială: prințesa Catocala Electa--Parșiva, cea mai mîndră dintre Nocturne.
Descendența Imperială: Attacizii-Saturnizi, fii ai lui Saturnia Pyri și ai Moliei.
Prinț regent: Aglia Tau, attacid-saturnid.
Prim-consilier imperial, pustnic și proroc, astrolog și înțelept de serviciu, președinte-fondator al Academiei Maledictine din Țara de Fragi: Boarmia Roboraria.
Șefi ai Serviciilor de Contraspionaj Nocturn: frații Peribatodes Rhomboidaria și Peribatodes Secundaria (prin rotație deasupra florilor).
Preoți, călugări, pustnici, înțelepți, cercetători, ambasadori și spioni, agenți de influență: fluturii din Familia Geometrizilor.
Războinici de elită și sacerdoți ai Curții Tenebrelor: fluturii--sfinx din Familia Sfingidae, ambasadori ai Serii, cavaleri crepusculari ai Apocalipsei.
Războinici subordonați: attacizi-saturnizi, acherontii.
Feldmareșal: Sfinx Ligustri, unchiul lui Cap de Mort.
Elita Moliilor Nocturne (servicii publice, destrămări de țesături și iluzii, trafic de otrăvuri, prostituție): Familia Noctuizilor, reprezentată la Castel de:
- Molie - soție imperială și damă de dezonoare;
- Clanul celor șapte Catocale sacre: amazoane ale Curții și dame de onoare;
- Mormo Maura: Marea Ducesă de Bronz a Nectarului Nopții
- și Cameristele imperiale, surorile noctuide Cirhia Fulvago și Citrago.
Sanitari, grăniceri, organizatori ai Concursului de Poezie Nocturnă "Valpurgia": fluturii din Familia Notodontizilor.
Șambelan, secretariat: sfinxul de zi, Macroglossum Stelatarrum, zis și bărzăunul-pămătuf.
Plebe: Familiile de molii Incurvariidae, Adelidae, Nepticulidae, Tischeridae, Heliozellidae, Opostegidae, Tineidae, Acentropidae, Symmocidae, Eriocottidae, Gelechiidae, Pterophoridae, Pyraustidae, Galeriidae, Gracilaridae, Blastobasidae, Orneodidae, Oecoforidae, Tortricidae, Cochylidae, Crambidae, Phycitidae, Pyralidae, Lemonidae și Lasiocampidae.
Aliați necondiționați: coropișnițe, rădaște, nasicorni, călugărițe, miriapozi, rîme, viermi, păianjeni cruciați, viespi, țînțari neanofeli, cărăbuși de seară, lăcuste verzi, greieri.
Aliați condiționați: Cicadele sau Cantaridele, viteji gîndaci de frasin.


A fost sau nu adevărat, nu vom ști niciodată...
Un Cap de Mort plutind pe-un rîu de vis
S-a dus pe val, încet spre Amytis.
Trebuie să fi fost acolo și-o Regină,
Un Admiral, o Reginiță și un Regișor.
O lume de-ntuneric pîndea o lume de lumină
Dintre atîția fluturi, cineva trebuia să fie de vină pentr-un viol
(să nu-l uităm nici pe Cavalerul Oranj, prezent în decor).
Cap de Mort se crezuse rege. Războiul îl anunțase.
Strigarea lotului patruzeci și nouă:
O armie de lumină porni dimineața, pe rouă.
Da sau nu: Reginița poate ar plînge.
Cînd soarele se ascunde în spatele lunii, fluturii
Rătăceau ca orbii, mînjiți pe aripi de sînge...
Cu asta, totul va fi fost pus pe hîrtie.
Pentru detalii, consultați modesta bibliografie.

A fost sau nu adevărat, nu vom ști niciodată...
Așa dorirăm să începem. O poveste spusă din văzduh, de pe un covor zburător.
Fîl-fîl.
Fîl-fîl.
Fîl-fîl.
Fîl-fîl.
Fîl-fîl.
Fîl-fîl. Pietre ascuțite, stînci golașe, deșerturi întinse. Defileuri montane ninse cu deșeuri radioactive. Mări învolburate cu spume acide. De la un capăt la altul se întinde liliachiu asfințitul.
Fîl-fîl.
Fîl-fîl.
Fîl-fîl.
Fîl-fîl.
Fîl-fîl.
Fîl-fîl: apucăm povestea de-un fir. Cîndva, demult-demult, trăiau aici miliarde de fluturi. Dar și mai multe flori. Zi și noapte zbura peste ele un nor de culori.

Acum nu mai sînt nici flori, nici fluturi. Au rămas prinși în lacrimi de chihlimbar, în rășini furanice și în sticlă mată. Exploziile colorate au înghețat în insectare de muzeu, în vitrinele colecționarilor de antichități. Blazoanele nobleții de zi sau de noapte s-au destrămat în decor de beton - dezolant cimitir.
Fîl-fîl.
Fîl-fîl.
Fîl-fîl.
Fîl-fîl.
Fîl-fîl.
Fîl-fîl, covorul nostru fermecat înaintează printre curenți. Rînd după rînd, decopertăm lumi apuse, rînd după rînd, căutăm în vitrinele altui timp minuni suprapuse.
Fîl-fîl.
Fîl-fîl.
Fîl-fîl.
Fîl-fîl.
Fîl-fîl.
Fîl-fîl, drumul e lung; țineți-vă bine de fir.
Șase licurici, șase becuri mici.


LICURICI 1:
Se trezi. Stanotte mi ritroverai... Din instinct? Din indispoziție? Stanotte mi ritroverai... Se dădu jos din pat cu o senzație de neputință în picioare, cu un ușor tremur al aripilor de pe care, imprudent, căzură cîțiva solzi. Se simțea mai bătrîn, mai șovăitor. De la ultima despărțire de Reginiță își făcuse multe reproșuri, dar și mai multe sugestii, spunîndu-și, în momentele acelea de depresie, că nu-i greșise cu absolut nimic: "Hai, lasă, fir-ar să fie! Că doar nu moare nimeni din atîta lucru. O face pe supărata, pe ofensata, pe maltratata. Sînt prea bătrîn pentru jocurile astea". De la acel incident, bea mult, dormea mult, respira doar fum de scorțișoară și narghilea, iar de mîncat, nu mînca deloc. Nu că nu ar fi avut poftă sau că i s-ar fi deranjat stomacul, dar i se atrofiase într-atîta trompa (semn dintr-o bătălie mai veche, se văita el, dar, de fapt, era un semn al senectuții), încît se vedea nevoit să folosească o proteză incomodă din fibre de plastic cu care putea sorbi doar lacrimi, fără a exista vreun pericol ca aceasta să se înfunde.

Ca să uite, își scufunda suferința în apele tulburi, mocirloase ale somnului alcoolic. Închis ermetic într-o corabie submersibilă de formă sferică, asemănătoare unui ou cu surprize, aluneca printre proiecții onirice în adîncuri. Se topea nepăsător parcă, nălucitor, străbătînd perdele de alge tumefiate, plantațiile de corali pietrificați ale propriilor lui halucinații. Sărea haotic, deplasîndu-se brownian printre cochilii de crustacee, printre vestigii ale unui război fără învingători, imitînd, la voia întîmplării sau nu, scheme din manuale de fizică despre mișcarea particulelor. Era și el, probabil, o particulă. O fărîmă de grohotiș desprinsă, în căderea ei, de restul lumii. Și în afundarea lui continuă (și repetată) în neant, în acele călătorii nocturne, se asemăna cu un amator de soapopera care, înainte de i se prezenta noul episod, era forțat să le revadă pe cele anterioare. Ciudat este că toate episoadele sfîrșesc la fel. Naufragiezi într-un întuneric absolut, plat și întins ca un uitat platou de filmare. O noapte ca un ecran de televizor precambrian căruia i s-au ars toate lămpile. Nici o imagine. Doar sonorul. Dar și acesta nu foarte clar, ci doar un zumzet sfîșietor; un tremur herzian și oul metalic se desface în două elitre de cărăbuș. Ieși din el și emisferele își iau zborul. Și nu mai e nimic. Ești singur pe insula somnului. Ești Robinson Crusoe și e liniște. Apoi începi să o populezi cu tot felul de fantasme goyace, cu stafii înspămîntător de reale, cu Vineri, cu canibali ș.a.m.d. Ești tot ce vrei și, în același timp, un nimeni. Doar craniul și ecranul.

De undeva, de aiurea, simțea venind ceva blînd, ceva seducător, ca o aromă de flori care se apropia; o mireasmă ca de citrice îl învăluia și fluturași de hîrtie cădeau la picioarele sale. Se trezise. Fiecare trezire părea să fie, de la o vreme, un spasm morbid, o prăbușire din abis în abis.

Nu avusese vreo viziune, palpase cu antenele noptiera, nu fusese nici un vis. Într-adevăr, primise o scrisoare. Avea amețeli, vedea ca prin ceață: "Stasera mi ritroverai. R.", peste care luna își strecurase prin tavanul ciuruit de gloanțele oarbe ale vremii talcul și silitra de lumină a nopții. Chiar acum cîteva clipe era convins că apariția neașteptată a Cavalerului Oranj nu era decît efectul perfid al polenului de anemone, consecința clară și evidentă a punch-ului de portocale. "Stasera mi ritroverai. R." Sughiță. Verde la față. Făcu o pauză, apoi sughiță din nou. Mesagerul își făcuse treaba și plecase fără prea mult tam-tam. În alte cazuri, această discreție îl scotea din sărite. Perora la nesfîrșit, începea să se agite. Monologa despre condiția lui umilă de sexagenar și despre lipsa de respect a vizitatorilor nocturni. Despre "eu, la vremea mea", despre "eucînderamtînăr". Ore în șir îl auzeai bombănind ca un deșteptător stricat pe care nu-l poți opri, dînd istovitoare semnale de alarmă despre "serviciile de poștă". Dar acum, din cauza atacurilor insistente de icnete - ceva asemănător unor convulsii agonice -, trebuia să se calmeze. Zbură nesigur pînă în camera obscură, schimbînd întruna treptele de viteză, și căzu lîngă birou. Se prăbuși asemenea unui Junker care, epuizînd toată rezerva de gazolină, încearcă fără prea multe șanse de reușită o aterizare forțată. Dărîmat. Dar trebuia să gîndească, trebuia să acționeze. Trebuia să se ridice. Privi cu o suspiciune bolnăvicioasă în juru-i. Niciodată nu fusese într-un pericol atît de mare de a se îndrăgosti de un Fluture de Zi. Și nu se putea baza pe nici o aripă (oricare ar fi fost aceasta, anterioară sau posterioară) de ajutor. Ar fi fost lejer deconspirat și apoi, fără cea mai mică remușcare, linșat de toată plebea fluturească. Fără milă. Iar în cel mai fericit caz, ar fi dat dovadă de slăbiciune, de lașitate. Iulius Caesar încasase vreo patruzeci și șapte de lovituri de pumnal, iar după alte versiuni doar douăzeci și trei. Unii, mai fericiți ca el, au fost decapitați, spînzurați ori crucificați. Nu avea nici un dubiu, fluturii-sanitari abia de vor reuși să aspire praful după ce prostimea se va fi răzbunat pe el, darămite să îl identifice. Chiar dacă, de frică, intra în fibrilație, nutrea, pe cît era posibil, o duioasă complicitate, un latent spirit de solidaritate cu vrăjitorii, victime ale Inchiziției, care arseseră pe rug, servind drept surse de lumină acuzatorilor. Acei merlini sau gershwini de împrumut se număraseră cu miile, dacă nu chiar cu zecile și sutele de mii. Dar, între noi fie vorba, majoritatea acelor magi de la asfințit nu erau decît niște măscărici, niște scamatori de adormit larve. Era doborît. Cap de Mort se rostogoli la pămînt, nevoit să-și bobineze singur neuronii, croșetînd cu andrelele minții sale firave sinapse: "Să fie, hîc, o binecuvîntare? Să fie, hîc, un blestem? Hîc-hîc. Ieri dorea să o las să plece, astăzi vrea să o, hîc, sărut". I se făcu greață la gîndul că totul ar putea fi o cursă, o capcană perversă întinsă de Prințul Tenebrelor, și alergă tîrșîindu-și aripile ca pe niște papuci - șlap-șlap - la closet. Se aplecă "hîc" cît putu de mult "hîc" peste creuzet. Expectoră o substanță verzui-gălbuie și se întoarse meditativ în cameră. Era asaltat de tot felul de lucruri lăsate în dezordine: eprubete cu esențe și elixiruri cu efecte nebănuite și neverificate, fișe cu formule chimice, fișe cu formule magice, cataloage, etichete, trabucuri pe jumătate consumate, brichete. Îndreptîndu-se spre fereastră, se împiedică de unele dintre ele, fără a le acorda prea multă atenție. Privi cu jind spre locul unde își imagina că ar fi grădina. Acum, după ce primise scrisoarea, Amytis îi părea mai aproape. Tot mai aproape. Chiar alături. Dacă ar fi fost ceva mai tînăr, ar fi zburat val-vîrtej pînă la ea, îi veni fugar acest gînd, iar un Tom Petty în blugi făcuți zdrențe și cu pălărie le-ar fi cîntat Heartbreakers.

LICURICI 2:
Dar din mijlocul biroului, la o comandă nevăzută, se ridicase un monitor. Pîlpîise o clipă, apoi se deschise cu un sfîrîit chior. Ochi de Păun se ridică în picioare, bătu cu putere din aripi și ceru prin videofon să se înfățișeze în mare grabă clanul de conducători. Noi le luminarăm calea pietruită spre sala tronului și, de îndată, se înfățișară pe trei uși ascunse în zid trei siluete zvelte în trei giulgiuri ca niște pungi, însoțite de trei umbre lungi.

Toți luară loc la masa pătrată și serviră cîte un trabuc, un strugure și un pahar cu apă plată. Și din poziția ușor arcuită a torsurilor cilindrice, din moțăiala lor sfătoasă, din etalarea ostentativă a armelor, lăsau impresia - falsă, de altfel - a unor eroi atotînțelepți, viteji și demni. Cavaleri ai Mesei Rotunde, într-un număr ce-i drept redus la o treime, și care dintr-o umilință ipocrită stăteau pe scaune cu cîte trei picioare scunde. Role de plasture le mascau cicatricele; uleiuri scumpe, aromate le mîngîiau arsurile. Iar pentru articulații foloseau un unguent fin, nu știm exact ce - Lumene sau Troxevazin. Patru trabucuri se topeau în scrumieră. Roua se auzea cum cade peste noapte pe tabla ruginită a tavanului, peste fumul din palat. Cel cu mai mulți ochi rupse tăcerea careului de arși, arătîndu-le o scrisoare: "Iată de ce v-am chemat. Știți și voi că acum trăim în pace cu Fluturii de Zi. I-am bătut la Piramide, i-am tocat mărunt, i-am fiert. Au fugit de noi pe drumul dinspre răsărit, au întors spatele armatelor noastre. După cum se tem de noapte, tot așa se tem de moarte".

CAP DE MORT: Pax romana? Pax aeterna...
MOLIA: Vacs! A doua zi măcel...
OCHI DE PĂUN: Auziți, camarazi nocturni! Cică Admiralul ne invită - arătase fiecăruia scrisoarea cu sigiliul regal - la un festin, la un banchet în cinstea păcii între fluturi. Căci se împlinesc cinci săptămîni de împăcare, de lins plăgi și arsuri, de remușcare. Am primit-o recent prin Cavalerul din Oran, cel care ne aduce untul de arahide și stafide și alune, fanta, cappy și prigat nectar de portocale. Voi ce spuneți? Să ne ducem? Sau să rămînem aici?

Molia se ridicase în cele șase picioare, își îndreptase fusta mini de velur, adîncise decolteul. Apoi își deschise gura: "Eu îmi iau aripile la spinare", scuipă cîteva semințe de mac și tăcu mîlc. Catocala îi scrută pe toți dintr-o privire, călcă Sfinxul pe picioare și-i zîmbi cu tîlc: "Eu zic, de ce nu? Să mergem! Vom mînca, ne vom distra, vom bea pe cinste și pe socoteala altora!". De fapt, își răspunsese la o altă întrebare. O întrebare pe care mintea ei demult o zămislise. Care? Era un secret, dar nu și pentru noi: primise o propunere de complot, o încercare de a forța un alt război. Același cavaler, cu nume de cod Kallima, îi trimisese o depeșă:


Adică:
Dacă iarba nu-ți mai place, ori ești bolnăvioară, dragă Catocală, pînă nu-l mai vezi, pînă nu-l mai crezi pe acel Admiral, pe acel mareșal printre nimfalizi, mai prejos de invalizi, te rog, acceptă să vii astăzi în grădină la ceremonie. Să fie ca o cununie ale noastre dorinți, a două creiere fierbinți, să o răpim pe Reginiță.

K.
Catocala Electa, pe numele-i adevărat Catocala Parșiva, aruncase scrisoarea într-un colț de cameră, se învîrtise, se răsucise, își desfăcuse pe deplin, ca o diurnă lascivă, aripile - cele anterioare, de lichen cenușiu, dezvelind nerușinat superbul evantai de mătase rouge et noir al celor inferioare. Se frecase pe burtă, se scărpinase la ceafă. Ronțăise pesmeți cu șuncă. Să o răpească? De ce nu? Despre Reginiță se dusese vestea peste mări și țări, peste șapte ducate, peste șapte pietre sparte, că putea obține, printr-o forță ascunsă, orice își dorea. Dar de ce oare nu își dorea nimic? Era ca duhul cel bun, ca sipețelul fermecat sau mai știm noi ce. Catocala se plimbase dintr-o parte a camerei în cealaltă, dintr-un ungher în altul, frămîntîndu-și mintea; o măsurase cu pașii, reluase măsurătorile asemenea unui topograf sau arhitect conștiincios care se hotărăște să schițeze cea de-a opta minune a lumii. Desigur, a o avea pe Reginiță însemna a dispune oricînd de oceanul ei de dorințe și de năluciri, a avea la degetul mic peștișorul de aur. La urma urmei, ar putea deveni astfel și împărăteasă, adică Ochi de Păuneasă, asta ar însemna să-l controleze pe însuși Ochi de Păun! Ar putea fi Saylor Moon. Oricum, Molia o cam enerva în ultima vreme, cu aerele ei imperiale... Sau mai bine să nu o răpească?... Dar ce îi pasă ei de Admiral? Că e viu, că e mort, tot ăla e. Și, oricum, de război nimeni nu scapă... A fi sau a nu fi împărăteasă, aceasta-i întrebarea la care avea de răspuns cumnata lui Ochi de Păun, prezumtiva Saylor Moon... Pentru a reuși, va pune la bătaie întreaga-i viclenie, întreaga-i energie. Singură nu putea face însă aceasta....

LICURICI 3:
Și mai era ceva:
În nopțile ei de amor cu Kallima cel chior, care îi devenise amant, fostul iubit al Reginei Vanessa Cardui, ruginiul berbant, îi oferise nu doar senzații apetisante, picante, ci și idei excitante; pîlpîind voluptuos peste aripile-i inferioare, cavalerul îi lăudase, mieros, aspectul de floare. O compara cu Regina Fluturilor de Zi, fosta-i metresă, iar virtuțile erau mereu în favoarea "alesei", a Nopții prințesă. Îi săruta dosul aripilor delicate, cu benzi negre, albe și roșii, suav desenate: nigredo, albedo, rubedo, ești ca o Regină a Nopții, dilecto, mi credo! Păpușă, dessous-urile tale-s frumoase ca jarul mocnind sub cenușă! O rivalitate mocnită se născu în Electa-dilecta, răsfoind albumele viu colorate ce-o înfățișau pe Vanessa goală-goluță, în poze prea-deocheate. Începu dar să urzească un plan, împreună cu cavalerul Oranj din Oran.

LICURICI 4:
Despre strălucirea diurnelor mersese vestea în toate cele patru colțuri ale Imperiului Nopții. Mîndre și seducătoare, le eclipsau pe nocturnele ponosite, le umileau, le făceau să se zbuciume în tăcere, să roadă țesături de povești, să bolborosească blesteme. Căci fiicele nopții erau obligate prin lege ca, așezîndu-se pe pereți, în ierburi sau pe cîte o floare, să își ascundă dessous-urile sub aripile superioare. Și cît de mult și-ar fi dorit aleasa Catocală s-o eclipseze cu frumusețea ei ascunsă pe Vanessa Cardui! Cît de mult și-ar fi dorit să le pună în umbră pe fiicele soarelui, niște proaste-ngîmfate! La drept vorbind, spre deosebire de molii, ea chiar avea ce arăta.

LICURICI 3:
Își zise: De ce atîta discriminare? De ce noctambulele aveau dreptul la aprinsă culoare doar pe aripile inferioare? De ce să se simtă disprețuite? Mereu umilite? Desigur, moliile lingave meritau să fie tîrfe și sclave. Dar ea, Catocala Electa, nu mai putea răbda, cu condiția de nocturnă nu se putea împăca.

Regină a Nopții? Firește! Dar era prea puțin pentru visurile ei de domnie. Aripile-i superioare, cenușii ca lichenii, erau garanții de noblețe în împărăție. Celelalte - blazon roșu și negru de frumusețe. Iar pe verso era o mîndrețe. Moliile n-aveau decît să rămînă în umbra vitejilor soți. Ea, Catocala Electa, se va-ncorona în Amytis peste fluturii toți.

Primul pas: răpirea Reginiței...

Da, va fi Saylor Moon! Căci la duhul cel bun tînjea însuși Ochi de Păun. ("Un închipuit, mototol cu liceu la seral. Pentru răpire, Cap de Mort, deși bătrîior, e un fluture ideal...") Zîmbi enigmatic, sfingid, rumegîndu-și ca pe o gumă Spearmint planul perfid. Se privi în oglindă clipind. Avea nevoie de cît mai multe rochii, oje, farduri, chiloței cu șnur de aur, pantofi de lac și colanți de lycra, ca să nu mai vorbim de bijuterii, perle, diamante, rubine, silicoane, agate și alte nestemate.

LICURICI 5:
Vestea apropiatei plecări către Amytis stîrnise neliniște și freamăt de antene și aripi printre conducătorii nocturni.

SFINX: Se vor servi și glande lacrimale?

MOLIA: Cap sec de Mort ce ești! Acolo nu se mănîncă finețuri din astea, mai bine ia cu tine niște fumigene sau, știu eu, o duzină de grenade lacrimogene...

Ochi de Păun, mai-marele bărzăun, prin cîteva bătăi scurte din aripi, semn că ședința s-a încheiat, le ceru celor prezenți să plece. Se ridicară fîlfîind de pe scaune, uitîndu-se mirați unul la celălalt. "Tu", zise adresîndu-se din spate Sfinxului, "rămîi, rămîi aici cu mine. Vreau să te întreb ceva". De obicei, întrebările șefului șefilor se dovedeau a fi lungi și obositoare. Ele nu erau o plăcere pentru nimeni din clanul nocturnilor.

Sfinxul făcu plecăciuni adînci: "Ecce Lepidoptera:", ecourile umplînd Camera de Consiliu.
"S-s-s-t! Liniște! Ascultă!", îi făcu prințul cu ochiul. "Dar eu, fir-ar să fiu", se scuză încurcat Cap de Mort, "nu aud nimic. Mi s-au tocit antenele. Trebuie să dau în cărțile de Tarot, să mă uit în bila de cristal".
"Lasă prostiile", îl îndemnă cu calm mai-marele conducător, "ascultă!", reluă apoi pe un ton poruncitor.

Vrăjitorul, supus, ascultase. Nimic. Mai ascultase o dată. Nimic. Doar vîntul. Plecase capul jos, vădit dezamăgit. Ăsta are vedenii, o fi tras prea mult din trabucul de forsytia, își spuse Sfinxul.
"Tot nimic?", îl întrebase Ochiosul.

"Tot", ridică din aripi sfătuitorul. Nu știa prea bine ce vor să însemne toate cîte le auzea. De ce acest dialog idiot, de ce tocmai el, de ce tocmai acum? De ce aici, în sala de judecată, și nu în alt loc? Ar fi preferat să stea deoparte, să nu se implice. Se simțea studiat, examinat. Luat în colimator. Nu mai era decît un obiect cercetat de lentilele iscoditoare ale microscopului deconspirator. Un țesut deocamdată viu. Era sigur că Prințul Tenebrelor nu ar precupeți nici un efort, în cazul în care ar fi avut vreo suspiciune sau vreun moment favorabil, de la săvîrșirea unei fluturucideri. Se trase la față, corpul său bătrînicios schimbîndu-și cameleonic culorile. Pentru a-și ascunde starea de disconfort, se simți nevoit să disimuleze. Trebuia să mai spună ceva. Ceva. Orice, orice i-ar fi adus salvarea: "Doar vîntul".

"Bravo! Asta e!", exclamă aprobator conducătorul, plesnindu-și generos, peste antene, servul cu aripa-i lată. "Palatul are nevoie de reparații. Geamuri termopan, mulți-mulți ochi de ferestre, un tapet, trei mese, oglinzi, un taburet..." Și, în timp ce vorbea, ochii de pe aripi deveneau transparenți, ca de sticlă, apoi se grupau în cristale lichide ce cădeau în cascade, apoi se șlefuiau în oglinzi. Părea o explozie de culori și entuziasm. Un entuziasm metodic. O explozie rece, controlată.
"Te repeți", interveni Sfinxul, luat de o înșelătoare undă de curaj.
"... Cît mai multe oglinzi... camere ascunse, camere pentru banchet."

"Un moment!", rosti solemn Cap de Mort cu limbă de lemn. Se răsuci, se înclină adînc, își petrecu capul printre picioarele anterioare, își ridică aripile, rostind incantații însoțite de un dans voodoo aiurit, dar fără nici un rezultat vizibil. Părea că Vrăjitorul Negru își pierduse cu desăvîrșire puterile magice. Mai încercă o dată: "Abracadabra, arbadac-arba, păr de broască, lapte de pasăre, urină de melc, bardac-raaba!". Același rezultat dezamăgitor. Încercă din nou, iar și iar. De nenumărate ori. Schimbă formulele, iuți pașii, înlocui termenii, pînă se dădu bătut! "M-am ramolit! Sînt bătrîn, nu pot", se scuză Sfinxul, scoțîndu-și proteza și fluturîndu-i trompa beteagă: "Eu și de la oaste m-am întors rănit". Se vedea că mahmureala îl secătuise. Tot ce învățase pînă atunci, munții de cărți spiritiste, talmudurile de formule abracadabrante (care, citite cu o intonație greșită, nu păreau a fi decît niște înjurături obscene, niște răgete grosiere) se risipiseră ca niște spori de licheni, măturați de aburul alcoolic. Părea că își luaseră iremediabil zborul spre alte tărîmuri, mai umede, mai sumbre, mai fertile. Fără ele, părea epuizat. Se simți deodată un moș senil și aiurit, care, într-o clipă de luciditate, se surprinde vorbind de unul singur. Aura lui, pe care strămoșii săi o șlefuiseră atîta amar de vreme, tot încercînd să o aducă la o strălucire luciferică perfectă în criptele egiptene și în mausoleele babiloniene și indiene, abia dacă mai pîlpîia cu flacără tremurîndă, fosforescentă. Și, ce era mai rău, avea și idei, avea speranțe. Un terchea-berchea sofist. Se rezemă de un perete, căutînd un aliat, un ajutor nesperat. Trebuie să găsească ceva, își spuse, o soluție pentru Agentul Disoluție. Dau totul pentru o soluție. Dar ce avea de oferit în schimb?

"Ei, lasă", interveni Ochi de Păun, "de ce să te complici? Mă gîndisem la Reginiță. Din sursele mele, am aflat că ea poate satisface orice dorințe. Și asta printr-un singur tremur de aripă".

Dorințe, reflectă Sfinx o clipă. Și el avea destule. "Reginița, da, desigur", se limită acum să spună, coborînd fără să vrea ochii pînă-n pămînt.

Conducătorul suprem avu ultimul cuvînt: "Va trebui să o răpești. S-a hotărît. Ești cel mai potrivit. Interes nocturn de palat. Acum dispari! Mîine plecăm...". Și fîlfîi din aripile-i uriașe, cu oceli roșiatici și tiv de catifea albă. Se îndreptă spre turnul de control, lopătînd sub bolțile Castelului Nopții.

LICURICI 6:
Cap de Mort se retrase îngîndurat, cu antenele pleoștite. Ieși din Castel ca dintr-o criptă și fîlfîi copleșit de temeri spre frunzele plopului care foșneau în aerul violet. În jur vîjîiau camarazii săi sfincșii cu aripi ascuțite: unchiul Ligustri, moșneagul din Deltă, bărzăunii din neamul Celerio, Pergesa Elpenor, tînărul zburător ciclam al mărilor despre care se spunea că își luase bilet de călătorie în Hades, fără retur. Robuști, vărgați în toate culorile serii, coborau sub geana roșie de conjunctivită a asfințitului, zbîrnîiau o clipă cu trompele lor lungi deasupra florilor, dădeau apoi o raită pînă în neant și, tulburați parcă de o arătare diurnă, reveneau brusc, razant.

Castelul Nopții se căsca întunecat în pămînt, ca un fagure uriaș cu încăperi fără număr. Unite prin labirintice tuneluri și prin trape obscure, camerele sale înfățișau o lume cu susul în jos: în ele locuiau familiile, triburile și clanurile de fluturi nocturni. La suprafață erau încăperile moliilor de serviciu și ale sanitarilor; jos - apartamentele de lux locuite de războinici, vrăjitori, dame de onoare și conducători. Etajele urcau sau, mai bine zis, coborau de la gura intrării către adîncuri, într-o arhitectură geometrică de coșmar. Fluturii înaintau spre ele prin culoare de beznă. Pornind din centrul sălii tronului, turnul de control al marelui Ochi de Păun se înfățișa ca un puț: era însuși buricul Pămîntului. Iar ceea ce pentru cei de sus ar putea să pară tavane, pentru nocturni erau podele - și invers. Din pereți, prin mii de firide întrețesute ca niște măruntaie, se deschideau împrejurul marelui fagure galeriile subterane ale gărgăunilor, furnicilor, coropișnițelor, viermilor, miriapozilor și celorlalte gîngănii aptere. Milioane de vietăți mișunau de colo-colo în megalopolisuri de beznă, prin care simțurile lor infranegru se orientau de minune. Mai jos decît tavanul turnului de control nu era decît fundul Pămîntului: aici, în minele de plumb ale alchimiștilor întunericului, se cufundau attacizii-saturnizi cu ochi pe aripi, veniți să inspecteze truda miriapozilor orbi. Castelul era legat prin culoare secrete de cimitirul ce înconjura ca un brîu la apus Parcul Saturnia. Deasupra solului, în mijlocul rondului de petunii înconjurat, la rîndu-i, de arbori de liliac mov, o piatră ciuruită, în formă de fluture, închipuia statuia lui Saturnia Pyri și o baltă puturoasă, plină de lintiță, rogoz și mătasea broaștei, se voia a fi o piscină.

Nocturnii locuiau în camerele Castelului, dar și în pivnițe, în văgăuni și firide, în hrube și magazii, în scorburi și cotloane, în stufărișul din bălți, în tufișurile cu umbră deasă sau în pustietatea umbroasă a Țării de Fragi. Ziua se ascundeau neștiuți sau dispăreau fără urmă, camuflați pe plante și pietre. Seara fîlfîiau la vînătoare de vrăjitoare sau după nectar, iar noaptea, la lumina lunii ori a becurilor din parc, aveau loc orgii cu parfum de iasomie, petunii, liliac și regina-nopții; făceau vrăji și, prin mijlocirea Sfinxului de Zi, trafic cu semințe de cînepă și mac; fojgăiau întunecat precum sufletele morților în cavourile din preajma Castelului, unde jucau jocuri de noroc cu păianjenii cruciați și se umflau înveninați de mîndrie ca niște bube negre pe ziduri; urzeau conspirații funeste, împărțeau prăzile cu furnicile împlătoșate, cu rădaștele rămuroase și cu nasicornii în armuri chitinoase; înjghebau alianțe oculte cu cicadele mercenare - gîndacii de frasin cu zbor de ghiulea, din regatul Amytis al Fluturilor de Zi; se dădeau în vînt după violență și crime; moliile mai măricele se prăjeau la lumină de becuri și reflectoare, cele mai mărunțele se distrau destrămînd țesături de povești. Roseseră așa de multe, încît lumea stătea să se destrame. Căci poveștile fluturilor erau urzelile noastre: licăreau în fișiere văzute doar de cei cu aripi de lună.

Întunericul se infiltrase pretutindeni ca o vrajă, ca o cerneală în apă. O atmosferă indigo, de oglindă străvezie și ireală, în care pluteau înfiorate umbre fără de număr. Se ridicau din frunzișuri ca niște obsesii, ca niște fantasme din subconștientul mîlos al unui bolnav de melancolie, plutind desuet pe aripi de coșmar. Saturnizii ocelați ai lui Aglia Tau și ai gemenilor Eudia (Pavonia și Spini) coordonau în arborii de magnolia cercul de meditație. Sfincșii vrăjitori practicau magia neagră în cripte și țineau, plini de importanță, prelegeri despre demonologie; molii snoabe, cu aripi ponosite, îi ascultau în amfiteatre de mentă. Catocalele distilau parfumuri rare, etalau toalete bizare, conversau înțepate, cîntau gavote la clavecin și dansau menuet cu ai lor noctuizi în saloanele princiare. Iar notodontizii sanitari cu aripi brune și late pregăteau festivalul de poezie "Veniți, privighetoarea cîntă și liliacul e-nflorit", unde noctambulii, în frunte cu însuși Ochi de Păun, urmau să compună versuri nocturne. Cap de Mort scrîșni din mandibule: "Niște impostori. Privighetorile sînt mari devoratoare de molii...". Lipiți de copaci și de ziduri, geometrizii pustnicului Boarmia din Țara de Fragi, arhitecții Castelului, înregistrau cele mai fine vibrații suspecte și le interpretau după semnele zodiacale, ca niște vrednice iscoade ale Nopții.

Locul luminii zilei fusese luat de o lume umbratică, hipnotizată de lumini artificiale, chinuită de visuri trufașe, roasă de invidii nemăsurate, în care patima violenței, a libovului și a înțelepciunii celei nebunești își disputau întîietatea. În mijlocul ei, Cap de Mort se simți înstrăinat ca un Darth Vader rătăcit în serialul Familia Adams. Zbură spre marii arbori de liliac răsfrînți peste gardul înalt al Parcului Saturnia. În aerul parfumat ca o batistă de Catocală, siluetele arborilor deveniseră negre, doar luna plină lumina plutirea somnoroasă, de foi gălbui, a fluturilor-frunză sau torsul liniștit al moliilor albe, ieșite la agățat. Prea multă aglomerație. Avea nevoie de distanță, de spațiu. Se înălță deasupra Castelului Nopții, scrutînd peisajul crepuscular. Poporul nocturn ieșise, ca-n fiecare seară, la treaba lui, care să facă de gardă, care să-și facă aprovizionarea cu nectar (sau, poate, cu puroi de flori), să conspire în ritualuri satanice ori să se împreuneze în bacanale dezlănțuite. Ciorchinii vineți ai arborilor de liliac și toate plantele se umpluseră de fluturi - erau poate sute de mii. Molii de toate nuanțele și mărimile sfîrîiau potolit, ca o aură diafană, ca un dans de fantome străvezii, în jurul florilor parfumate, se agățau cu picioarele de petale, sorbeau cu trompele lor scurte aromele, își luau locul una alteia sau se băteau la grămadă pe același pistil și se încălecau în tăcere pe frunzele înguste. Umbre bolnave, spectre meschine. Erau fără de număr, cohorte foșnitoare, eșarfe negre de mătase japoneză se împleteau iluzoriu pe lujerele petuniilor nebune, a căror otravă se ridica încet din miezul dulceag-mîrșav al Pămîntului. Căci - își repeta Cap de Mort - otravă e tot nectarul, puroi e orice elixir, amăgire și putreziciune. Iar eșarfele negre unduiau ca o apă vicleană pe care nu poți să o treci. Sfidînd parcă acest balet nocturn, o Catocala Fraxini enormă, cu dessous-uri negre vîrstate de o bandă albăstrie, plană maiestuos peste ramurile rășchirate ale tufei centrale, arzîndu-i retina Sfinxului; se așeză regal în fața moliilor umile aflate la coadă la nectar și își deschise larg aripile de floare carnivoră, cum ai rupe coaja de pe o rană supurîndă, mustind de spuma sîngelui albastru. Însoțită de două molii aurii, surorile Cirrhia Fulvago și Citrago, cameriste ale Cavalerului Oranj, obeza Mormo Maura, rivala clanului Catocalelor, o lovi cu o aripă lată, zimțată, neagră cu umbre roșcate, încercînd să o îndepărteze. Toate aceste rivalități fără sens îl lăsau însă rece pe Cap de Mort. Voluptuoasele sale amante din tinerețe, Xylena Vetusta și Xylena Exoleta își etalau aripile lungi, înguste, cu ape brune decolorate lîngă o Dichonia Aprilina verzulie, cu benzi alb-negre zigzagate pe aripile coșcovite. Simți un miros de nectar fermentat - un bețiv, se pare. Tortricidele cu aripioare boante, bălțate, dantelate cu cili, se agitau în jur, speriate. Se lăsaseră în ierburi și moliile franjurate ca puful de păpădie. Fluturii mărunți tremurau umilit, incapabili să se mai ridice de la sol: Osana! O clipă, trecu în zbor prin fața lor, fîlfîind ca o presimțire, roșcovanul Aglia Tau, fiul degenerat al Marelui Ochios și al Moliei Noctua Electa. De la bătălia de la Piramide încoace, nu mai contenea să amenințe, spumegînd cu ochii de pe aripi congestionați de mînie, că îl va rupe în bucăți pe Admiralul Nelson cel Roșu; Consiliul Nocturn îi interzisese să treacă fruntariile domeniului, de teamă că zăltatul care zbura uneori și ziua în amiaza mare va distruge armistițiul încheiat, de bine, de rău, cu Fluturii de Zi. Acum, toată plebea moliilor rîdea de el și de consoarta lui, de două ori mai voluminoasă. În replică, moștenitorul tronului se îmbăta criță în fiecare noapte și dădea iama orbește prin parcul Saturnia, violînd moliile și lovindu-i peste antene pe bărzăuni. De astă dată se duse învîrtindu-se, fără a zăbovi prea mult: pesemne întrecuse măsura cu nectarul fermentat de iasomie. Înviorați, mărunțeii se ridicară din ierburi, mulțumind cerului că fuseseră lăsați la ale lor. Cap de Mort scuipă scîrbit. Mereu aceeași veche poveste. Lumea asta idioată îi devenise prea mică și încetase de mult să-i mai spună ceva. Voia acum, la bătrînețe, să schimbe rosturile tuturor fluturilor, să dea lovitura supremă.


LICURICI 3:
Iată că trecu și oastea cu alai și mare cinste. Sunetele de fanfară se împrăștiau prin aer peste trepte, peste poduri, peste rîuri și pîraie, în cascade și ovații. Se perindară eroii, îmbrăcați în zale lucii, cu solzi plini de decorații: șchiopi, schilozi cu cinci picioare tolăniți în limuzine, chiori cu ochelari de soare, surzi cu o singură antenă, doamne cu hlamide albe. Luptători cu aripi frînte de armatele străine fremătau fără astîmpăr. Toți cu zîmbetul pe buze. Toți cu gînd la-mbucătură în grădina lui Amytis. Toți cu sete de nectaruri pe sub arcuri de migdal se-ndreptară spre palat. Ei strigară împreună, cu o voce grea, de bas:
"PACE! MUNCĂ! ȘI PROGRES!"
"MUNCĂ! PACE! DEZVOLTARE!"
"ÎN PACE AVEM UN VIITOR!" - și o masă de împărat.

LICURICI 6:
Relatare de la fața locului. În mulțimea lepidopterică adunată în Piața Soarelui strălucesc și aplaudă din aripi viu colorate nenumărați invitați, reprezentanți ai marilor familii diurne. Sînt eroii zilei. Din marea familie regală a Nimfalizilor pot fi văzuți, în primele rînduri, uite-i!, elegantul Limentis Populi cel cărămiziu, vărul primar (ajuns în plop) al Admiralului Nelson cel Roșu; Apatura Iris, dandy-ul indigo cu guler de catifea albă; zdrențuitul excentric Polygonia C. Album; Apatura Ilia Clytie, ruginiul cu umbre violete ca o mîhnire; Nymphalis Polycloros și Aglais Urticae, frații mai mici, colțuroși și roșcovani ai preamăritului Admiral. Nu lipsesc din decor mîrșavul Nymphalis Antiopa, prelatul în robă brună cu mîneci albe de dantelă, trivialul Melitaea Trivia, marele șambelan portocaliu cu pistrui negri pe față și pete argintii pe dos, discipola sa coraille Pandoriana Pandora, moștenitoarea cutiei cu surprize, și vărul ei mai mic, Argynnis Paphia, trezorierul curții ajuns peste noapte (sic!) șef al corporației World Nectaris și miliardar de carton presat. Vechea familie domnitoare a Papillionizilor se află în primele rînduri: mîndra Coadă a Rîndunicii Albă, Ipiclides Podalirius, și galbena, superba Papilio Machaon (soața neconsolată a fostului Conducător și patroană a lanțului de magazine Orhideea), alături de care plutesc grațios impunătorii și ocelații cîntăreți alb-gălbui ai muzelor zilei, genealogistul curții Parnassius Mnemosynae, sociologul Parnassius Apollo și modelul Parnassius Polyxena de la casa de modă Theophile Gautier. Ostașii de rînd din familia Pieride, în frunte cu albilițele și gălbilițele Pieris Brisae și Colios Croceus, sînt nelipsiți: beți de soare și amor, dansează goi dansuri tribale și se împerechează în preajma sfioasei lămîițe Gonepteryx Rhamni, în vreme ce nălbarul Aporia Crategi, alburiu cu nervuri negre, îi privește placid, rumegînd aporii filozofice insolubile. Familia Satyridae etalează toalete ochioase de toamnă, brun-ruginii, ocru și verzui pătate cu negru, prin Hipparchia Fagi, Brinthesia Medusa, Melanargia Galathea, Erebya Eurilae și Erebia Medusa. Nenumărați sînt micuții colegi de liceu ai Regișorului, copii ai familiei Lycaenidae ce roiesc în atmosfera de azur: Scoliantides Orion, Lycaena Disparrutilius, Palaeochrysophanus Hippathoe, Iolana Iolus, Lycaena Pheleas, Plebejus Argus, Lysandra Bellargus, Celastrina Argiolus și mulți alții, îmbrăcați în uniforme argintii, portocalii, bleu-ciel sau cafenii. În jurul lor sfîrîie ca niște muște servitoarele, păroasele Zigaenide negre cu inele galbene și pete albe și roșii, zbîrnîie chiaun sfinxul diurn, micuțul și bondocul Macroglossum Stellatarum, cu coadă de pămătuf, și se zbenguie haotic prăfoșii fluturi de stejar. Doar Inachis Io, diurnul Ochi de Păun cel vișiniu, cu oceli galbeni și albaștri pe aripi, strălucește prin absență. La tribună, Admiralul Nelson, Regina Vanessa Cardui și Regișorul Toni cel albastru ca bolta senină zîmbesc galeș poporului și bat mulțumiți din aripi. Spectacolul e încîntător:

LICURICI 3:
Culori vii, strălucitoare, toalete țipătoare și costume populare. Combinații fistichii, brune, roșii, ruginii, coraille, argintii sau paille - ce să mai vorbim, un rai! -, roșii, galbene, albastre, strălucind ca flori în glastre, pătate și dantelate, marmorate și zebrate, plebee și aristocrate, violet și indigo cu alb-negru sau maro, baroce și rococo, deux-pieces și kimono, îmbrăcate la mișto, cu dessous-uri alb-gălbui de-atalanți și de cardui, să vă puneți pofta-n cui...

LICURICI 1:
Un adevărat Carnaval de la Rio în care dansează pe loc în roiuri sute și sute de mii de membri ai școlilor de samba, înălțînd din tot atîtea torace ode cu infrasunete ale bucuriei de a fi stăpîni la ei acasă, în grădina Amytis...

Amytis. Celălalt imperiu. În esență, dulce esență..., este o grădină luxuriantă, un loc al plăcerii în care lumina se desfășoară în evantaie de curcubee. A fost plantată în șapte terase suprapuse, ce se înalță spre cer ca niște zigurate acoperite cu ghirlande de flori agățătoare. Fiecare terasă corespunde unei note muzicale și e străbătută de patru rîuri și de alte numeroase pîrîiașe care, în coborîrea lor de pe ultima octavă, se aruncă în cascade sonore. Nu lipsesc nici piațetele cu fîntîni arteziene, nici teatrele kabuki, nici amfiteatrele cu panouri solare ori sălile de cinema suspendate pe flori învoalte. Varietatea culorilor, seducția parfumurilor florale și aranjamentul construcțiilor hexagonale îți lasă impresia unei arii de operetă. În apropierea Palatului Trandafirului, diurnii au amenajat din bonsai Grădina Hesperidelor, unde zboară la firul ierbii veștejitele și mărunțelele, dar neobositele Pyrgus Malvae, Pyrgus Armoricae Persica, Pyrgus Alveus, Charcharodus Flocifera și Heteropterus Morpheus din familia Hesperide, ruginii-prăfoase și boante, responsabile cu iluminatul electric pe timp de noapte. O lume de vis în care găsești toate asperitățile și moliciunile, toate miresmele văzduhului și ale oceanului, acreala aguridei și zahărul rodiilor tăinuite, nesfîrșitele arpegii ale taifunului și gamele greierilor, toate imaginile care au existat vreodată și care vor fi, marele foc și licăririle licuricilor.

LICURICI 4:
Întreaga Piață a Victoriei palpita de aplauzele a mii și mii de aripi sclipitoare, multicolore, ce scînteiau în soarele amiezii. "Admiralul și poporul", scandau în extaz. "Admi'alul și popo'ul", graseiau cu o demnă și răpitoare fericire în mareea de lumină. Reporterul nostru lua notițe cu un ac de albină. Paparazzo camufla o cameră digitală. Un trepied. Un film. Un cartuș. O lunetă. Blițurile aparatelor de fotografiat aruncau spre scenă fulgere, scînteieri de arbaletă. Admiralul îi salută de la balcon, de după o tribună dotată cu scăunel și microfon: "D-d-di-urni, a-așezați-vă li-liniș-ș-știți l-la lo-loc-curile v-vo-voas-stre!", le spuse. Un gest vag și poruncitor totodată din aripi în aerul dens, găurit de strigăte și petarde. De parcă l-ar fi tăiat ca pe o roată de cașcaval franțuzesc cu un evantai chinezesc; și se făcu liniște. Nici o petardă, nici un murmur. Doar foșnetul pancartelor peste care se scuturau ultimele picături uscate ale ploii de confetti multicolore. Poporul de fluturi își strînse aripile într-un tăiș, întreaga piață strălucea acum în miriade de pumnale aprinse. Admiralul își scotoci buzunarele de la jiletca neagră, albă și roșie, își întoarse pe dos buzunarele și scoase cu grijă o hîrtie împăturită, ca pe o comoară din adîncuri, ca pe un ulcer. O deschise cu atenție și ciuguli de pe ea cîteva fărîmituri de turtă dulce. Întinse bine coala, își fixă atent lentilele pe ochii compuși, fără dioptrii. Și spuse: "S-stim-ați su-sup-puși, d-dragi d-d-iurni și, și o, și o-aspeți și, și t-toată su-suf-flarea a-aici-ci p-pre-ezentă, sînt fu-fu-foarte fe-fe-fer-ricit că, că, că ați ve-venit la a-ace-ce-ceastă să-sărb-sărb-bătoaare se-se-sereni-nisimă, cînd se-mp, împliinesc a-a-tît-t-ea z-z-zile ș-șhh-i o-oore de p, de p-pace...".

"Pace? Cu voi? Te ții de goange!...", răbufni un oaspete din primele rînduri legănat pe picioroange.

"...între po, între po-po-poarele no-no-astre. Astfel că, că, că se împ-mp-liineș-ește p-pîh, prof-fe-feția..."

"Profeție? O prostie!", o altă voce răsună izolat în mulțime. Apoi se adăugară altele și altele, profilîndu-se un mic grup foarte bine conturat, care treptat-treptat învolbură atmosfera cu proteste: "Nu vrem pace, vrem război; nu vrem pace, vrem război!", continuau să strige, în disperare de cauză. Erau șomerii de la fabricile de soldați, erau disponibilizații de la uzinele de arme care intraseră în restructurare. Premianții de ieri erau astăzi ignorați.

"...Ei di-din a-arme-și fă-făur-riră fu-fur-cu-cuulițe și, și, și cu-cu-cuțite, drr-drr-drrrujjj-jbe și, și, și top-top-poaare, p-plu-luuguri și, și, și co-co-osoare. Chî-chîmmm, as-sta m-mai pu-puțin, chîmm, mda, m-mai pu-puțin..."

LICURICI 2:
Fostele lucrătoare de la filaturile de mătase nu vedeau cu ochi buni dezafectarea fabricilor de ostași. Se obișnuiseră cu liniile de producție moderne. Se obișnuiseră cu biotehnologia. Chiar și acum stăteau înlănțuite ca la conveier, în șir indian, vociferînd cu și mai mult patos: "Vrem să muncim! Vrem să muncim! Vrem locuri de muncă! Locuri de muncă, nu vrem protecție socială!", arătînd impudic, jenant, spre abdomenele lor fleșcăite, dar bine protejate. "Nu vrem prezervative cu miros floral! Nu vrem condoame; vrem să muncim! Nu vrem anticoncepționale cu fenobarbital! Vrem să producem pînă-mbătrînim! Vrem să producem pînă murim!", "Să ni se facă dreptate!" etc. etc. Și așa mai departe. Tot mai departe, pînă la epuizare, pînă cînd soarele plecă la chindii să se spele pe picioare. Pînă cînd astrul zilei se duse la culcare. La urma urmelor, aveau și ele dreptatea lor. Învățaseră o meserie, implementaseră know-how-ul chiar și în dormitor. Le suna total aiurea în antene să li se ceară tocmai acum recalificare profesională. Și, pe undeva, era normal să fie așa.

"V-vedeți ac-cum cu-cu to-toții cu-cumm Va-valea cu, cu S-sălcii s-se în, se în-to-toa-arce î-îna-po-poi. N-nu pu-putemm re-re-înv-nvia co-cop-pacii. N-numm..., n-nu pu-putemm. Ni-nici A-arno-nonul s-să-să-l re-re-fa-fa-acemm; dar s, dar s-spir-ritul, s-spir-r'tul a-acelor v, a-a-a- celor vrem-emmuri noi pu-putemm, dammm..., pu-putemm a-l înv-înv-via!"

LICURICI 6:
Desigur, discursul înflăcărat nu putea să nu ne miște. Însă Valea Sălciilor de lîngă pîrîul Arnonului tot moartă rămîne. Din sălciile plîngătoare, din răchitele înmugurite nu mai rămăseseră decît o amintire tristă, lacrimi și suspine. Desigur, cu excepția incidentului proletar, evenimentele se desfășurau în spiritul unei mari și inepuizabile sărbători. Iar delegația imperială a fluturilor nocturni tocmai își făcea fastuos apariția: împăratul Ochi de Păun, fiu al Cerului Nopții, împreună cu soața lui Molia, premierul Cap de Mort, staroste al tuturor sfincșilor, și prima amazoană Catocala Electa. Traversaseră văi ascunse cu pîlcuri mov de liliac sălbatic crescute pe povîrnișuri. Călătorii zburau cu fereală. Dealuri cu ierburi înalte le oferiseră odihnă. Munții cei mari îi adăpostiseră-n desișuri de umbră și taină. Vacile domnului și boii doamnei le ieșiseră-n cale. Văzîndu-l pe Sfinx, își scuipaseră-n sîn, ascunzîndu-se-n galerii subterane. Catocala le salutase cu respect pe gîngăniile roșii și negre. Se arătaseră din văi nasicorni chitinoși și rădaște supraponderale, coropișnițe hîde, hîrșite în traficul cu semințe de mac, Mantis Religiosae lungane, verzi de foame. Mișunaseră păianjeni cu cruce - templierii și teutonii -, tîrînd după ei trîntori în giulgiuri de pînză. Abia îi puteau duce. Buburuze timide tremurau pe frunze de iarbă. Cărăbuși somnoroși săreau în jur ca popcorn-ul. Nocturnii le dădură binețe ascunși sub hlamide cernite. Fîlfîiseră mohorît prin Țara de Fragi, pe sub brazi, peste rîpe cu pîraie turbate fierbînd peste praguri de piatră. Iscoadele Geometride camuflate pe scoarțe de brad îi salutaseră supuse - fantome firave: Scopula Decorata, Biston Betularia, Boarmia Lichenaria, Triphosa Dubitata, Perizoma Alchemillata, Ourapterix Sambucaria, Cidaria Turbata, Gnophos Furvata dădură raportul. Îi primiseră în chilii scorburoase, ospătîndu-i cu rășină și miere. În mlaștinile de la izvoare tăbărîseră peste ei tînțari anofeli cu crăcane enorme, dar Ochi de Păun respinsese atacul dibaci. Fuseseră îndată asaltați de libelulele albastre și fine, avioane ușoare cu aripi bleumarine; apoi de cele mai mari, argintii, care-i loviră în plin pe Ochios. Aveau ochii verzi, bulbucați, cît capul lui Cap de Mort Sfinxul. Scăpaseră de ele cu greu, ascunzîndu-se pe sub frunze de brustur. Ascultaseră apoi speriați tunetul sub cer vînăt de vară, inspirînd cu nesaț electricitatea din aer. Milioane de furnici proletare, mitinguri termitiere, salutau venirea furtunii, iar cerul de-agat se sparse-n lumină de trăsnet. A rămas să răpăie ploaia, dezlănțuită pe frunze. Nocturnii, tăcuți, adăstaseră, ghemuiți pe sub fragi, printre melci și limacși grețoși. Cînd stropii încetaseră să mai cadă, porniseră iarăși la drum. Spre seară landele de lavandă unduiseră sub înalții drumeți. Apoi vegetația lăsase locul dunelor cu măsele de stîncă. O noapte întreagă zburaseră deasupra deșertului, prin canioane pustii. Trecură granița în Regatul Diurn dimineața. Străbătuseră Codrii uscați de Aramă, aspirînd cu nesaț aerul lor de pivniță rece. Traversaseră cu chiu, cu vai Țara de Srai. Năpădită era de cardui. În zgomot nebun, greieri și lăcuste se loviseră de ei ca gloanțele oarbe. Pac-pac-pac-pac, pac-pac-pac-pac și cădeau la pămînt ca niște flori de gutui. De primprejur țîșneau cosași cu coapse robuste, acoperite de chilturi sau fuste. Ploșnițe cu mirosuri tari se izbiseră de ei, împuțindu-i. Muște negre, albastre și verzi bîzîiau amețite. Caravane de omizi păroase și vărgate se tîrau, ronțăind agățate de frunze. Trecuseră prin codri de urzici uriașe: pe sub soarele fiert, abia lăsau să se vadă smalțuri de cer azuriu. Căutaseră întuneric sub bolți, cu lentile heliomate pe ochii compuși din ecrane și frică. Au urmat, peste dealuri ca niște cocoașe, cîmpii întinse de zarzavat unde fluturii cei albi și vulgari, sfredelitorii cafenii grași ca niște sfincși fără vlagă, moliile de prun și de măr și ceilalți dăunători făcuseră prăpăd și urgie. Mai încolo, pe drumul mătăsii, poieni largi, spuzite sub soare, îi luară-n primire: mușețel, cicoare și maci, volbură, miozot și sulfină. Nori de diurni dansatori, roiuri de viespi și albine culegeau nectarul din flori. Trîntorii îl furau din uzine. Pătrunseseră în fabrici de miere, unde chiuleau în trei schimburi bondarii. În preajmă se agitau muștele și tăunii. Bărzăunii păroși cîntau pe nas imnuri de slavă. Sub pămînt, gărgăunii cei mari se plimbau cu metroul. Cicade voinice ca sfincșii vîjîiau enervant - avioane robuste peste coroane de arbori. Nocturnii le finanțau an de an din fonduri secrete. Tîrziu dup-amiază, noctambulii ieșiseră din zona industrială. Zburînd prin finețe sub soarg, Molia era singura care în largul ei se simțea, căci diurnii cei proști o confundau cu una dintre ale Reginiței surate. Și se făcu din nou seară. Spre dimineață intraseră în Amytis.

Iar acum, proaspeți și ferchezuiți, scoși de la naftalină și drogați cu semințe de mac, Molia și Ochi de Păun descindeau imperial dintr-o limuzină neagră, superlungă, cu geamuri fumurii, care își avea portbagajul în noaptea de ieri și botul în noaptea ce va să vină. Umbra-i metalică răspîndea un fior rece, ca un junghi de cuțit. Din ea ieșeau Cap de Mort și Catocala, cu gesturi vagi de salut. Oaspeții de pe celălalt tărîm erau satisfăcuți. Diurnii respectau armistițiul, iar fabricile de război păreau niște balauri anacronici. Unele dintre ele păreau niște fiare contorsionate și schimonosite de un energic și susținut proces de domesticire. Altele fuseseră înlocuite de mult mai blîndele filaturi, ateliere de pînzeturi și tricotaje, care produceau zi de zi stofă și alte materiale pentru casa de modă Viermii de Mătase.

LICURICI 1 & 3:
Unii fluturi înălțau zmei de polietilenă, alții - balauri de hîrtie. Printre frunze de dud, erau lăsați să atîrne leneș vîrcolacii de mătase. În cuiburile de omizi, cei mai pitici scoteau pe gură clăbuci de aminoacizi. Pe ramuri de cimișir, pe trunchiuri de aloe, cei mai îndrăzneți, cei mai vorbăreți se plimbau în voie, încălțați cu role. Făceau acrobații, figuri, măscări de nătăfleți, jocuri de dame, concursuri de table. Adeseori, pentru a se feri de accidente în acele exerciții demente, trișau folosindu-și aripile. Printre ei se infiltră Kallima - negustorul ambulant. Bișnițar extravagant, acesta împingea prin aer, lin, o rulotă zeppelin și striga cu al său glas fin: "Limonade, oranjade, la gust - fade. Expirate, scumpe toate. Băuturi adevărate. Pentru un regat, dau o sticlă de vin. Pentru o împărăție dau o pungă de rahat". Kallima vindea, de fiecare dată, toată marfa, spre uimirea și nemulțumirea concurenților cinstiți, a comercianților cuminți. În schimbul acelor deșeuri, primea de la cumpărători o mulțime de comori: regate fictive de dincolo de mări, de dincolo de oceane. Împărății celeste. Se inventau pe loc mărci, ducate, țări, toate constatate pe hrisoave, atestate cu acte. Se constituiau în grabă o puzderie de state. Imediat, de nicăieri sau din altă parte, apăreau topografi, astronomi, astrologi. Adunătura de șmecheri scotea din geamantane, una după alta, mape care mai de care, hîrtii mototolite, file murdare aranjate în dosare. Apăreau din buzunare compasuri, astrolaburi, busole. Clarvăzătorii aruncau pe o masă de pocker boabe de mazăre, boabe de fasole.

Un Gaspar le alegea.
Un Balthazar le vîntura, le agita, le arunca.
Iar un Melchior - ce-i drept, nițel cam chior - le strîngea, le aduna.

Fiecare făcea cîte ceva deosebit, specific puterii cu care era înzestrat, însă pe toți îi unea același scop - trasarea a noi și noi hărți pentru moșiile vîndute, pentru domeniile cumpărate. Rezultatul? Un gigantic, un amestecat și inutil horoscop. Horoscopul Cavalerului Oranj. Harta lui stelară. Părea jocul unor colecționari căzuți în boala copilăriei, care făceau troc cu inepții, cu găuri de covrigi. Iar acest lucru se întîmpla din vremurile cele mai vechi. Prima oară cînd asistaserăm, totul ni se păruse o mascaradă, un joc de Monopoly pe stradă. Cel mult un puzzle. Apoi, pe măsură ce persevera în aplicarea ei, ideea Cavalerului din Oran ni se păruse amuzantă. Și, cu cît avansa în acumularea pieselor, tot mai puțin ridicolă. Iar astrele prinseseră să strălucească și, spunem noi, chiar să se miște de la locul lor, abia observat, dar pînă într-acolo încît începuserăm să ne temem de viitor. Datorită acelui negoț, Kallima începea să neglijeze raporturile de rutină cu care era obligat să ne informeze săptămînal, la ore prestabilite. Dar, mai cu seamă, începea să construiască un alt univers. Un cosmos care să fie doar al lui. Chiar și unul fictiv. Deveniserăm suspicioși, neîncrezători în responsabilitatea servitorului și, prin urmare, în loialitatea sa. De aceea hotărîserăm să îl convocăm de urgență la Palatul Trandafirului pentru explicații amănunțite. Aveam să aflăm din raportul Cavalerului Oranj că, "în realitate", el făcea contrabandă în țara Amytis cu cipuri, cu decodoare de programe TV fierbinți ale Fluturilor de Noapte. Însă atît comerțul legal cu produse expirate, cît și cel evanescent cu filme porno nu erau decît o mască, nu foloseau decît ca acoperire, ca în filmele de spionaj. În sfîrșit, eram mulțumiți de mulțimea dovezilor, însă nu și de explicații. În sfîrșit. Hotărîserăm, pe de o parte, ca răsplată pentru munca excelentă, să-i dăm mînă liberă Portocalei. Pe de altă parte, să-i monitorizăm fiecare pas, să-l supraveghem îndeaproape, să-i creăm condiții, spații. Pe cît de generos fusese servitorul în explicații, pe atît de prudenți trebuia să devenim noi.