07.09.2005
Paul Cernat, Andrei Ungureanu
Războiul fluturilor
Editura Polirom, 2005

Traducere şi adaptare liberă
dintr-o limbă necunoscută



*****

Intro


Criticul Paul Cernat şi poetul Andrei Ungureanu publică la Editura Polirom un volum-experiment scris la patru mîini, în cadrul colecţiei Ego. Proză. Războiul fluturilor este un roman pentru rafinaţi şi, în acelaşi timp, o poveste diafană pentru copii. Un război teribil se iscă între regatul Fluturilor de Zi şi cel al Fluturilor de Noapte, miza fiind teritoriul Grădinii Amytis. Idile şi pasiuni, graţioase trădări, recuzită clasică în combinaţie cu elemente din tehnologia de ultimă oră şi discrete trimiteri înspre alte lumi din literatura română sau universală se întretaie într-un basm plin de culoare şi gingăşie.

"Plonjonul extrem de avizat şi curajos al celor doi autori în lumea lepidopterelor (şi, deopotrivă, în aceea a genurilor literare cam deficitare din literatura naţională) demonstrează că se poate face literatură nu numai cu orice fel de cuvinte (asta ştiam de la Tristan Tzara şi Arghezi), ci şi cu eroi (ba chiar şi subiecte) de tot felul - hobbiţi, zmei, vrăjitori nubili şi, iată, ca o supremă şi rafinată gratuitate, fluturi. O carte pe care Nabokov ar fi fost fericit s-o prefaţeze..." (Dan Petrescu)

Paul Cernat (născut la 5 august 1972, în Bucureşti) este critic literar, asistent la catedra de Literatură Română a Universităţii Bucureşti, doctorand. Colaborează cu cronici literare şi eseuri la numeroase publicaţii culturale din ţară. A publicat în colaborare cu Ion Manolescu, Angelo Mitchievici şi Ioan Stanomir volumele colective: În căutarea comunismului pierdut (Paralela 45, 2001), O lume dispărută. Patru istorii personale urmate de un dialog cu H.-R. Patapievici (Polirom, 2004) şi Explorări în comunismul românesc (vol. I, Polirom, 2004).

Andrei Ungureanu (născut la 24 septembrie 1979, în Chişinău) este absolvent al Facultăţii de Drept, Universitatea "Ovidius", Constanţa. Debut literar: Insomnie de peşte (poezii, Arc, Chişinău, 2000 - Premiul Fundaţiei Culturale Române pentru debut, 2001; Premiul Fondului Literar din Moldova, 2001). Colaborator cu proză şi eseuri la revistele de cultură Contrafort şi Sud-Est.

*****

Manifest lepidopteric


Orice asemănare cu lumea fluturilor sau a altor vieţuitoare nu este pur întîmplătoare.
Cerem scuze tuturor fluturilor care nu se vor regăsi în această poveste, deşi poate şi-ar fi dorit. Cititorilor nedumeriţi le vom spune doar atît: între zborul liber al fanteziei şi realismul tîrîtor al omizilor am optat pentru cel dintîi.

Considerăm scandaloasă discriminarea lepidopterelor faţă de alte personaje din bestiarii. Pledăm cu hotărîre pentru o mai bună cunoaştere între specii: cu toţii avem de învăţat unii de la ceilalţi. Aşa cum oamenii îşi revendică revelaţii, sentimente şi misiuni divine, tot astfel şi fluturii, ca şi celelalte insecte, au dreptul la gînduri, sentimente şi activităţi monopolizate în mod abuziv de alte specii autointitulate superioare.

Ne exprimăm pe această cale rezervele atît faţă de presupusa ierarhie divină a regnurilor, cît şi faţă de teoriile ştiinţifice evoluţioniste, darwiniste. Iubirea şi ura, binele şi răul, adevărul şi minciuna, pacea şi războiul sînt universale, aparţinînd prin urmare tuturor vieţuitoarelor Cerului şi Pămîntului. Iar fluturii diurni şi nocturni sînt embleme ale zilei şi nopţii, ale luminii nemijlocite a soarelui şi ale luminii reflectate a lunii. La urma urmei, lepidopterele au fost privite cîndva ca nişte simboluri mistice sau alchimice, asimilate sufletelor, îngerilor şi demonilor, venerate în marile tradiţii spirituale.

Protestăm vehement faţă de exterminarea lor comisă în ultimele decenii sub pretextul combaterii dăunătorilor, prin intermediul armelor chimice sau biologice. O lume fără fluturi - al căror rol în viaţa florilor este bine cunoscut - nu poate fi decît mai urîtă, mai săracă şi mai rea decît cea populată în mod natural de aceste fiinţe diafane. Nu trebuie uitat nici o clipă că dintotdeauna oamenii s-au exterminat unii pe alţii în numele unor fantasme, excluzîndu-şi duşmanii din cadrul speciei, tratîndu-i ca pe nişte insecte dăunătoare culturii lor. Abandonaţi această mentalitate insecticidă!

Sîntem solidari cu eforturile artiştilor dintotdeauna de a cultiva, în pofida tuturor vicisitudinilor, imaginea pozitivă a fluturilor şi marea tradiţie lepidopterică, adică frumuseţea, elevaţia spirituală şi fantezia neîngrădită.



Organigrama Ordinului Lepidopteria
Regatul Fluturilor de Zi
Curtea Regală a Zilei fără de Noapte: Grădina Amytis.
Reşedinţă: Palatul Trandafirului.
Domenii: Grădina Hesperidelor, Ţinutul Urzicilor, Cîmpul de Scai, Landele de Lavandă.
Habitat: pajişti, poieni şi grădini.
Loc sacru de pelerinaj: valea seacă a Arnonului.
Imn de Stat: O sole mio.
Lege Fundamentală: "Liberi sub soare, din floare-n floare".
Ideologie unică: luminist-pacifistă.
Divinităţi tutelare: Soarele şi Lumina Zilei.
Conducători supremi: Admiralul Nelson-Vanessa Atalantul, împreună cu soaţa lui Regina Vanessa Cardui, zisă Madame Butterfly.
Prinţ regent: Regişorul Toni-Poliomnatus Icarus.
Principesă regentă: nubila Reginiţă Enigel (Mademoiselle Butterfly), maestră kabuki, deţinătoarea formulei magice a fluturilor de Zi şi de Noapte.
Mari dregători ai Curţii: Familia Nimfalidae a celor mai nobili fluturi multicolori şi libertini de ambe sexe.
Războinici paşnici ai Luminii Zilei: atalanţi şi cardui.
Ex-rege pururi venerat: Inachis Io, zis Ochi de Păun de Zi. Decedat.
Mari Preoţi ai Viitorului Luminos: Apatura Iris şi Nimfalis Antiopa (prin rotaţie).
Înalta Nobilime Parnasiană a Nectarului din Amytis: Familia Papillionidae, avîndu-i ca membri în Consiliul de Coroană pe:
- Papillio Machaon, zis Coada Rîndunicii Galbenă. Generalissim, patron al lanţului de magazine Orhideea. La data relatării, prizonier al Imperiului Nopţii;
- Vărgatul Ipiclides Podalirius, zis Coada Rîndunicii Albă. Prim-consilier militar al Curţii Regale;
- Parnassius Mnemosinae. Genealogist al diurnilor;
- Parnassius Apollo. Şef al echipelor de sociologi apolinici;
- Parnassius Polyxena. Regina neîncoronată a creatoarelor de modă şi de mode, organizatoare a concursului de frumuseţe "Floarea din Grădină".
Organizaţia de tineret: Fluturii minori din Familia Lycaenidae (conducător: Poliomnatus Icarus).
Maeştri de lumini: Fluturii din Familia Satiridae.
Luminişti pe timp de noapte şi grădinari: Fluturii din Familia Hesperidae.
Îngrijitori: Fluturii-muscă din Familia Zigaenidae.
Şambelan, Secretar: Macroglossum Stelatarrum, sfinxul de zi sau bărzăunul-cu-coadă-de-pămătuf.
Sanitari: Fluturii de stejar.
Costume, industrie uşoară: Fluturii-de-mătase.
Organizaţia de copii: "Omizile solare" (maestru instructor: Poliomnatus Icarus).
Poporul de jos (vulgul, plebea): Familia Pieridae. Albiliţe sau fluturi de varză, Lămîiţe, Nălbari - recruţi.
Aliaţi tradiţionali: libelulele albastre, libelulele albe şi ţînţarii anofeli (războinici asociaţi); furnicile brune (agricultură); cosaşii roz (acompaniatori); albi-nele, trîntorii, tăunii şi bondarii (muncitori în industria Nectarului, Polenului şi Mierii); gărgăunii de cîmp (construcţii metrouri); ploşniţele, buburuzele şi ochiul-boului (figuranţi).
Aliaţi condiţionaţi: Cicadele sau Cantaridele, viteji gîndaci de frasin.
Imperiul Fluturilor de Noapte
Curtea Tenebrelor: Parcul Saturnia.
Reşedinţă: Castelul Nopţii.
Anexe imperiale: Rondul de Petunii, Ţinutul Liliacului Sălbatic, Pădurea de Aramă.
Habitat: flori parfumate, în rochii de seară şi de noapte; cripte şi cimitire; scorburi şi poduri; bălţi putrede, ziduri vechi şi scoarţe de copaci; firide şi subterane.
Lege fundamentală: "Noaptea e un sfetnic bun".
Loc sacru: Ţara de Fragi din munţii cu brazi.
Imn de stat: Night Fever.
Ideologie unică: obscurantistă.
Divinităţi tutelare: Astrele Nocturne şi Lumina Electrică.
Ocupaţii: magie, vrăjitorie, alchimie, astrologie, ocultism, spiritism, magnetism, meditaţie, poezie nocturnă, demonologie, prostituţie, trafic de substanţe interzise, economie subterană, speculă, acţiuni sîngeroase, spionaj şi contraspionaj.
Împărat: Saturnia Pyri, mai-marele tuturor fluturilor, zis şi Ochi de Păun al Nopţii fără de Capăt.
Soţie imperială, fără statut de împărăteasă: Noctua Electa din Familia Noctuidae, cunoscută şi sub numele de Marea Molie.
Premier şi prim-vrăjitor al Curţii: Acherontia Atropos, alias Cap de Mort, Sfinxul sau Striga.
Primă amazoană imperială: prinţesa Catocala Electa--Parşiva, cea mai mîndră dintre Nocturne.
Descendenţa Imperială: Attacizii-Saturnizi, fii ai lui Saturnia Pyri şi ai Moliei.
Prinţ regent: Aglia Tau, attacid-saturnid.
Prim-consilier imperial, pustnic şi proroc, astrolog şi înţelept de serviciu, preşedinte-fondator al Academiei Maledictine din Ţara de Fragi: Boarmia Roboraria.
Şefi ai Serviciilor de Contraspionaj Nocturn: fraţii Peribatodes Rhomboidaria şi Peribatodes Secundaria (prin rotaţie deasupra florilor).
Preoţi, călugări, pustnici, înţelepţi, cercetători, ambasadori şi spioni, agenţi de influenţă: fluturii din Familia Geometrizilor.
Războinici de elită şi sacerdoţi ai Curţii Tenebrelor: fluturii--sfinx din Familia Sfingidae, ambasadori ai Serii, cavaleri crepusculari ai Apocalipsei.
Războinici subordonaţi: attacizi-saturnizi, acherontii.
Feldmareşal: Sfinx Ligustri, unchiul lui Cap de Mort.
Elita Moliilor Nocturne (servicii publice, destrămări de ţesături şi iluzii, trafic de otrăvuri, prostituţie): Familia Noctuizilor, reprezentată la Castel de:
- Molie - soţie imperială şi damă de dezonoare;
- Clanul celor şapte Catocale sacre: amazoane ale Curţii şi dame de onoare;
- Mormo Maura: Marea Ducesă de Bronz a Nectarului Nopţii
- şi Cameristele imperiale, surorile noctuide Cirhia Fulvago şi Citrago.
Sanitari, grăniceri, organizatori ai Concursului de Poezie Nocturnă "Valpurgia": fluturii din Familia Notodontizilor.
Şambelan, secretariat: sfinxul de zi, Macroglossum Stelatarrum, zis şi bărzăunul-pămătuf.
Plebe: Familiile de molii Incurvariidae, Adelidae, Nepticulidae, Tischeridae, Heliozellidae, Opostegidae, Tineidae, Acentropidae, Symmocidae, Eriocottidae, Gelechiidae, Pterophoridae, Pyraustidae, Galeriidae, Gracilaridae, Blastobasidae, Orneodidae, Oecoforidae, Tortricidae, Cochylidae, Crambidae, Phycitidae, Pyralidae, Lemonidae şi Lasiocampidae.
Aliaţi necondiţionaţi: coropişniţe, rădaşte, nasicorni, călugăriţe, miriapozi, rîme, viermi, păianjeni cruciaţi, viespi, ţînţari neanofeli, cărăbuşi de seară, lăcuste verzi, greieri.
Aliaţi condiţionaţi: Cicadele sau Cantaridele, viteji gîndaci de frasin.

****


A fost sau nu adevărat, nu vom şti niciodată...
Un Cap de Mort plutind pe-un rîu de vis
S-a dus pe val, încet spre Amytis.
Trebuie să fi fost acolo şi-o Regină,
Un Admiral, o Reginiţă şi un Regişor.
O lume de-ntuneric pîndea o lume de lumină
Dintre atîţia fluturi, cineva trebuia să fie de vină pentr-un viol
(să nu-l uităm nici pe Cavalerul Oranj, prezent în decor
).
Cap de Mort se crezuse rege. Războiul îl anunţase.
Strigarea lotului patruzeci şi nouă:
O armie de lumină porni dimineaţa, pe rouă.
Da sau nu: Reginiţa poate ar plînge.
Cînd soarele se ascunde în spatele lunii, fluturii
Rătăceau ca orbii, mînjiţi pe aripi de sînge
...
Cu asta, totul va fi fost pus pe hîrtie.
Pentru detalii, consultaţi modesta bibliografie
.

A fost sau nu adevărat, nu vom şti niciodată...
Aşa dorirăm să începem. O poveste spusă din văzduh, de pe un covor zburător.
Fîl-fîl.
Fîl-fîl.
Fîl-fîl.
Fîl-fîl.
Fîl-fîl.
Fîl-fîl. Pietre ascuţite, stînci golaşe, deşerturi întinse. Defileuri montane ninse cu deşeuri radioactive. Mări învolburate cu spume acide. De la un capăt la altul se întinde liliachiu asfinţitul.
Fîl-fîl.
Fîl-fîl.
Fîl-fîl.
Fîl-fîl.
Fîl-fîl.
Fîl-fîl: apucăm povestea de-un fir. Cîndva, demult-demult, trăiau aici miliarde de fluturi. Dar şi mai multe flori. Zi şi noapte zbura peste ele un nor de culori.

Acum nu mai sînt nici flori, nici fluturi. Au rămas prinşi în lacrimi de chihlimbar, în răşini furanice şi în sticlă mată. Exploziile colorate au îngheţat în insectare de muzeu, în vitrinele colecţionarilor de antichităţi. Blazoanele nobleţii de zi sau de noapte s-au destrămat în decor de beton - dezolant cimitir.
Fîl-fîl.
Fîl-fîl.
Fîl-fîl.
Fîl-fîl.
Fîl-fîl.
Fîl-fîl, covorul nostru fermecat înaintează printre curenţi. Rînd după rînd, decopertăm lumi apuse, rînd după rînd, căutăm în vitrinele altui timp minuni suprapuse.
Fîl-fîl.
Fîl-fîl.
Fîl-fîl.
Fîl-fîl.
Fîl-fîl.
Fîl-fîl, drumul e lung; ţineţi-vă bine de fir.
Şase licurici, şase becuri mici.


Capitolul 1
Un Cap de Mort plutind pe-un rîu de vis


LICURICI 1:
Se trezi. Stanotte mi ritroverai... Din instinct? Din indispoziţie? Stanotte mi ritroverai... Se dădu jos din pat cu o senzaţie de neputinţă în picioare, cu un uşor tremur al aripilor de pe care, imprudent, căzură cîţiva solzi. Se simţea mai bătrîn, mai şovăitor. De la ultima despărţire de Reginiţă îşi făcuse multe reproşuri, dar şi mai multe sugestii, spunîndu-şi, în momentele acelea de depresie, că nu-i greşise cu absolut nimic: "Hai, lasă, fir-ar să fie! Că doar nu moare nimeni din atîta lucru. O face pe supărata, pe ofensata, pe maltratata. Sînt prea bătrîn pentru jocurile astea". De la acel incident, bea mult, dormea mult, respira doar fum de scorţişoară şi narghilea, iar de mîncat, nu mînca deloc. Nu că nu ar fi avut poftă sau că i s-ar fi deranjat stomacul, dar i se atrofiase într-atîta trompa (semn dintr-o bătălie mai veche, se văita el, dar, de fapt, era un semn al senectuţii), încît se vedea nevoit să folosească o proteză incomodă din fibre de plastic cu care putea sorbi doar lacrimi, fără a exista vreun pericol ca aceasta să se înfunde.

Ca să uite, îşi scufunda suferinţa în apele tulburi, mocirloase ale somnului alcoolic. Închis ermetic într-o corabie submersibilă de formă sferică, asemănătoare unui ou cu surprize, aluneca printre proiecţii onirice în adîncuri. Se topea nepăsător parcă, nălucitor, străbătînd perdele de alge tumefiate, plantaţiile de corali pietrificaţi ale propriilor lui halucinaţii. Sărea haotic, deplasîndu-se brownian printre cochilii de crustacee, printre vestigii ale unui război fără învingători, imitînd, la voia întîmplării sau nu, scheme din manuale de fizică despre mişcarea particulelor. Era şi el, probabil, o particulă. O fărîmă de grohotiş desprinsă, în căderea ei, de restul lumii. Şi în afundarea lui continuă (şi repetată) în neant, în acele călătorii nocturne, se asemăna cu un amator de soapopera care, înainte de i se prezenta noul episod, era forţat să le revadă pe cele anterioare. Ciudat este că toate episoadele sfîrşesc la fel. Naufragiezi într-un întuneric absolut, plat şi întins ca un uitat platou de filmare. O noapte ca un ecran de televizor precambrian căruia i s-au ars toate lămpile. Nici o imagine. Doar sonorul. Dar şi acesta nu foarte clar, ci doar un zumzet sfîşietor; un tremur herzian şi oul metalic se desface în două elitre de cărăbuş. Ieşi din el şi emisferele îşi iau zborul. Şi nu mai e nimic. Eşti singur pe insula somnului. Eşti Robinson Crusoe şi e linişte. Apoi începi să o populezi cu tot felul de fantasme goyace, cu stafii înspămîntător de reale, cu Vineri, cu canibali ş.a.m.d. Eşti tot ce vrei şi, în acelaşi timp, un nimeni. Doar craniul şi ecranul.

De undeva, de aiurea, simţea venind ceva blînd, ceva seducător, ca o aromă de flori care se apropia; o mireasmă ca de citrice îl învăluia şi fluturaşi de hîrtie cădeau la picioarele sale. Se trezise. Fiecare trezire părea să fie, de la o vreme, un spasm morbid, o prăbuşire din abis în abis.

Nu avusese vreo viziune, palpase cu antenele noptiera, nu fusese nici un vis. Într-adevăr, primise o scrisoare. Avea ameţeli, vedea ca prin ceaţă: "Stasera mi ritroverai. R.", peste care luna îşi strecurase prin tavanul ciuruit de gloanţele oarbe ale vremii talcul şi silitra de lumină a nopţii. Chiar acum cîteva clipe era convins că apariţia neaşteptată a Cavalerului Oranj nu era decît efectul perfid al polenului de anemone, consecinţa clară şi evidentă a punch-ului de portocale. "Stasera mi ritroverai. R." Sughiţă. Verde la faţă. Făcu o pauză, apoi sughiţă din nou. Mesagerul îşi făcuse treaba şi plecase fără prea mult tam-tam. În alte cazuri, această discreţie îl scotea din sărite. Perora la nesfîrşit, începea să se agite. Monologa despre condiţia lui umilă de sexagenar şi despre lipsa de respect a vizitatorilor nocturni. Despre "eu, la vremea mea", despre "eucînderamtînăr". Ore în şir îl auzeai bombănind ca un deşteptător stricat pe care nu-l poţi opri, dînd istovitoare semnale de alarmă despre "serviciile de poştă". Dar acum, din cauza atacurilor insistente de icnete - ceva asemănător unor convulsii agonice -, trebuia să se calmeze. Zbură nesigur pînă în camera obscură, schimbînd întruna treptele de viteză, şi căzu lîngă birou. Se prăbuşi asemenea unui Junker care, epuizînd toată rezerva de gazolină, încearcă fără prea multe şanse de reuşită o aterizare forţată. Dărîmat. Dar trebuia să gîndească, trebuia să acţioneze. Trebuia să se ridice. Privi cu o suspiciune bolnăvicioasă în juru-i. Niciodată nu fusese într-un pericol atît de mare de a se îndrăgosti de un Fluture de Zi. Şi nu se putea baza pe nici o aripă (oricare ar fi fost aceasta, anterioară sau posterioară) de ajutor. Ar fi fost lejer deconspirat şi apoi, fără cea mai mică remuşcare, linşat de toată plebea fluturească. Fără milă. Iar în cel mai fericit caz, ar fi dat dovadă de slăbiciune, de laşitate. Iulius Caesar încasase vreo patruzeci şi şapte de lovituri de pumnal, iar după alte versiuni doar douăzeci şi trei. Unii, mai fericiţi ca el, au fost decapitaţi, spînzuraţi ori crucificaţi. Nu avea nici un dubiu, fluturii-sanitari abia de vor reuşi să aspire praful după ce prostimea se va fi răzbunat pe el, darămite să îl identifice. Chiar dacă, de frică, intra în fibrilaţie, nutrea, pe cît era posibil, o duioasă complicitate, un latent spirit de solidaritate cu vrăjitorii, victime ale Inchiziţiei, care arseseră pe rug, servind drept surse de lumină acuzatorilor. Acei merlini sau gershwini de împrumut se număraseră cu miile, dacă nu chiar cu zecile şi sutele de mii. Dar, între noi fie vorba, majoritatea acelor magi de la asfinţit nu erau decît nişte măscărici, nişte scamatori de adormit larve. Era doborît. Cap de Mort se rostogoli la pămînt, nevoit să-şi bobineze singur neuronii, croşetînd cu andrelele minţii sale firave sinapse: "Să fie, hîc, o binecuvîntare? Să fie, hîc, un blestem? Hîc-hîc. Ieri dorea să o las să plece, astăzi vrea să o, hîc, sărut". I se făcu greaţă la gîndul că totul ar putea fi o cursă, o capcană perversă întinsă de Prinţul Tenebrelor, şi alergă tîrşîindu-şi aripile ca pe nişte papuci - şlap-şlap - la closet. Se aplecă "hîc" cît putu de mult "hîc" peste creuzet. Expectoră o substanţă verzui-gălbuie şi se întoarse meditativ în cameră. Era asaltat de tot felul de lucruri lăsate în dezordine: eprubete cu esenţe şi elixiruri cu efecte nebănuite şi neverificate, fişe cu formule chimice, fişe cu formule magice, cataloage, etichete, trabucuri pe jumătate consumate, brichete. Îndreptîndu-se spre fereastră, se împiedică de unele dintre ele, fără a le acorda prea multă atenţie. Privi cu jind spre locul unde îşi imagina că ar fi grădina. Acum, după ce primise scrisoarea, Amytis îi părea mai aproape. Tot mai aproape. Chiar alături. Dacă ar fi fost ceva mai tînăr, ar fi zburat val-vîrtej pînă la ea, îi veni fugar acest gînd, iar un Tom Petty în blugi făcuţi zdrenţe şi cu pălărie le-ar fi cîntat Heartbreakers.

LICURICI 2:
Dar din mijlocul biroului, la o comandă nevăzută, se ridicase un monitor. Pîlpîise o clipă, apoi se deschise cu un sfîrîit chior. Ochi de Păun se ridică în picioare, bătu cu putere din aripi şi ceru prin videofon să se înfăţişeze în mare grabă clanul de conducători. Noi le luminarăm calea pietruită spre sala tronului şi, de îndată, se înfăţişară pe trei uşi ascunse în zid trei siluete zvelte în trei giulgiuri ca nişte pungi, însoţite de trei umbre lungi.

Toţi luară loc la masa pătrată şi serviră cîte un trabuc, un strugure şi un pahar cu apă plată. Şi din poziţia uşor arcuită a torsurilor cilindrice, din moţăiala lor sfătoasă, din etalarea ostentativă a armelor, lăsau impresia - falsă, de altfel - a unor eroi atotînţelepţi, viteji şi demni. Cavaleri ai Mesei Rotunde, într-un număr ce-i drept redus la o treime, şi care dintr-o umilinţă ipocrită stăteau pe scaune cu cîte trei picioare scunde. Role de plasture le mascau cicatricele; uleiuri scumpe, aromate le mîngîiau arsurile. Iar pentru articulaţii foloseau un unguent fin, nu ştim exact ce - Lumene sau Troxevazin. Patru trabucuri se topeau în scrumieră. Roua se auzea cum cade peste noapte pe tabla ruginită a tavanului, peste fumul din palat. Cel cu mai mulţi ochi rupse tăcerea careului de arşi, arătîndu-le o scrisoare: "Iată de ce v-am chemat. Ştiţi şi voi că acum trăim în pace cu Fluturii de Zi. I-am bătut la Piramide, i-am tocat mărunt, i-am fiert. Au fugit de noi pe drumul dinspre răsărit, au întors spatele armatelor noastre. După cum se tem de noapte, tot aşa se tem de moarte".

CAP DE MORT: Pax romana? Pax aeterna...
MOLIA: Vacs! A doua zi măcel...
OCHI DE PĂUN: Auziţi, camarazi nocturni! Cică Admiralul ne invită - arătase fiecăruia scrisoarea cu sigiliul regal - la un festin, la un banchet în cinstea păcii între fluturi. Căci se împlinesc cinci săptămîni de împăcare, de lins plăgi şi arsuri, de remuşcare. Am primit-o recent prin Cavalerul din Oran, cel care ne aduce untul de arahide şi stafide şi alune, fanta, cappy şi prigat nectar de portocale. Voi ce spuneţi? Să ne ducem? Sau să rămînem aici?

Molia se ridicase în cele şase picioare, îşi îndreptase fusta mini de velur, adîncise decolteul. Apoi îşi deschise gura: "Eu îmi iau aripile la spinare", scuipă cîteva seminţe de mac şi tăcu mîlc. Catocala îi scrută pe toţi dintr-o privire, călcă Sfinxul pe picioare şi-i zîmbi cu tîlc: "Eu zic, de ce nu? Să mergem! Vom mînca, ne vom distra, vom bea pe cinste şi pe socoteala altora!". De fapt, îşi răspunsese la o altă întrebare. O întrebare pe care mintea ei demult o zămislise. Care? Era un secret, dar nu şi pentru noi: primise o propunere de complot, o încercare de a forţa un alt război. Acelaşi cavaler, cu nume de cod Kallima, îi trimisese o depeşă:



Adică:
Dacă iarba nu-ţi mai place, ori eşti bolnăvioară, dragă Catocală, pînă nu-l mai vezi, pînă nu-l mai crezi pe acel Admiral, pe acel mareşal printre nimfalizi, mai prejos de invalizi, te rog, acceptă să vii astăzi în grădină la ceremonie. Să fie ca o cununie ale noastre dorinţi, a două creiere fierbinţi, să o răpim pe Reginiţă.

K.
Catocala Electa, pe numele-i adevărat Catocala Parşiva, aruncase scrisoarea într-un colţ de cameră, se învîrtise, se răsucise, îşi desfăcuse pe deplin, ca o diurnă lascivă, aripile - cele anterioare, de lichen cenuşiu, dezvelind neruşinat superbul evantai de mătase rouge et noir al celor inferioare. Se frecase pe burtă, se scărpinase la ceafă. Ronţăise pesmeţi cu şuncă. Să o răpească? De ce nu? Despre Reginiţă se dusese vestea peste mări şi ţări, peste şapte ducate, peste şapte pietre sparte, că putea obţine, printr-o forţă ascunsă, orice îşi dorea. Dar de ce oare nu îşi dorea nimic? Era ca duhul cel bun, ca sipeţelul fermecat sau mai ştim noi ce. Catocala se plimbase dintr-o parte a camerei în cealaltă, dintr-un ungher în altul, frămîntîndu-şi mintea; o măsurase cu paşii, reluase măsurătorile asemenea unui topograf sau arhitect conştiincios care se hotărăşte să schiţeze cea de-a opta minune a lumii. Desigur, a o avea pe Reginiţă însemna a dispune oricînd de oceanul ei de dorinţe şi de năluciri, a avea la degetul mic peştişorul de aur. La urma urmei, ar putea deveni astfel şi împărăteasă, adică Ochi de Păuneasă, asta ar însemna să-l controleze pe însuşi Ochi de Păun! Ar putea fi Saylor Moon. Oricum, Molia o cam enerva în ultima vreme, cu aerele ei imperiale... Sau mai bine să nu o răpească?... Dar ce îi pasă ei de Admiral? Că e viu, că e mort, tot ăla e. Şi, oricum, de război nimeni nu scapă... A fi sau a nu fi împărăteasă, aceasta-i întrebarea la care avea de răspuns cumnata lui Ochi de Păun, prezumtiva Saylor Moon... Pentru a reuşi, va pune la bătaie întreaga-i viclenie, întreaga-i energie. Singură nu putea face însă aceasta....

LICURICI 3:
Şi mai era ceva:
În nopţile ei de amor cu Kallima cel chior, care îi devenise amant, fostul iubit al Reginei Vanessa Cardui, ruginiul berbant, îi oferise nu doar senzaţii apetisante, picante, ci şi idei excitante; pîlpîind voluptuos peste aripile-i inferioare, cavalerul îi lăudase, mieros, aspectul de floare. O compara cu Regina Fluturilor de Zi, fosta-i metresă, iar virtuţile erau mereu în favoarea "alesei", a Nopţii prinţesă. Îi săruta dosul aripilor delicate, cu benzi negre, albe şi roşii, suav desenate: nigredo, albedo, rubedo, eşti ca o Regină a Nopţii, dilecto, mi credo! Păpuşă, dessous-urile tale-s frumoase ca jarul mocnind sub cenuşă! O rivalitate mocnită se născu în Electa-dilecta, răsfoind albumele viu colorate ce-o înfăţişau pe Vanessa goală-goluţă, în poze prea-deocheate. Începu dar să urzească un plan, împreună cu cavalerul Oranj din Oran.

LICURICI 4:
Despre strălucirea diurnelor mersese vestea în toate cele patru colţuri ale Imperiului Nopţii. Mîndre şi seducătoare, le eclipsau pe nocturnele ponosite, le umileau, le făceau să se zbuciume în tăcere, să roadă ţesături de poveşti, să bolborosească blesteme. Căci fiicele nopţii erau obligate prin lege ca, aşezîndu-se pe pereţi, în ierburi sau pe cîte o floare, să îşi ascundă dessous-urile sub aripile superioare. Şi cît de mult şi-ar fi dorit aleasa Catocală s-o eclipseze cu frumuseţea ei ascunsă pe Vanessa Cardui! Cît de mult şi-ar fi dorit să le pună în umbră pe fiicele soarelui, nişte proaste-ngîmfate! La drept vorbind, spre deosebire de molii, ea chiar avea ce arăta.

LICURICI 3:
Îşi zise: De ce atîta discriminare? De ce noctambulele aveau dreptul la aprinsă culoare doar pe aripile inferioare? De ce să se simtă dispreţuite? Mereu umilite? Desigur, moliile lingave meritau să fie tîrfe şi sclave. Dar ea, Catocala Electa, nu mai putea răbda, cu condiţia de nocturnă nu se putea împăca.

Regină a Nopţii? Fireşte! Dar era prea puţin pentru visurile ei de domnie. Aripile-i superioare, cenuşii ca lichenii, erau garanţii de nobleţe în împărăţie. Celelalte - blazon roşu şi negru de frumuseţe. Iar pe verso era o mîndreţe. Moliile n-aveau decît să rămînă în umbra vitejilor soţi. Ea, Catocala Electa, se va-ncorona în Amytis peste fluturii toţi.

Primul pas: răpirea Reginiţei...

Da, va fi Saylor Moon! Căci la duhul cel bun tînjea însuşi Ochi de Păun. ("Un închipuit, mototol cu liceu la seral. Pentru răpire, Cap de Mort, deşi bătrîior, e un fluture ideal...") Zîmbi enigmatic, sfingid, rumegîndu-şi ca pe o gumă Spearmint planul perfid. Se privi în oglindă clipind. Avea nevoie de cît mai multe rochii, oje, farduri, chiloţei cu şnur de aur, pantofi de lac şi colanţi de lycra, ca să nu mai vorbim de bijuterii, perle, diamante, rubine, silicoane, agate şi alte nestemate.

LICURICI 5:
Vestea apropiatei plecări către Amytis stîrnise nelinişte şi freamăt de antene şi aripi printre conducătorii nocturni.

SFINX: Se vor servi şi glande lacrimale?

MOLIA: Cap sec de Mort ce eşti! Acolo nu se mănîncă fineţuri din astea, mai bine ia cu tine nişte fumigene sau, ştiu eu, o duzină de grenade lacrimogene...

Ochi de Păun, mai-marele bărzăun, prin cîteva bătăi scurte din aripi, semn că şedinţa s-a încheiat, le ceru celor prezenţi să plece. Se ridicară fîlfîind de pe scaune, uitîndu-se miraţi unul la celălalt. "Tu", zise adresîndu-se din spate Sfinxului, "rămîi, rămîi aici cu mine. Vreau să te întreb ceva". De obicei, întrebările şefului şefilor se dovedeau a fi lungi şi obositoare. Ele nu erau o plăcere pentru nimeni din clanul nocturnilor.

Sfinxul făcu plecăciuni adînci: "Ecce Lepidoptera:", ecourile umplînd Camera de Consiliu.
"S-s-s-t! Linişte! Ascultă!", îi făcu prinţul cu ochiul. "Dar eu, fir-ar să fiu", se scuză încurcat Cap de Mort, "nu aud nimic. Mi s-au tocit antenele. Trebuie să dau în cărţile de Tarot, să mă uit în bila de cristal".
"Lasă prostiile", îl îndemnă cu calm mai-marele conducător, "ascultă!", reluă apoi pe un ton poruncitor.

Vrăjitorul, supus, ascultase. Nimic. Mai ascultase o dată. Nimic. Doar vîntul. Plecase capul jos, vădit dezamăgit. Ăsta are vedenii, o fi tras prea mult din trabucul de forsytia, îşi spuse Sfinxul.
"Tot nimic?", îl întrebase Ochiosul.

"Tot", ridică din aripi sfătuitorul. Nu ştia prea bine ce vor să însemne toate cîte le auzea. De ce acest dialog idiot, de ce tocmai el, de ce tocmai acum? De ce aici, în sala de judecată, şi nu în alt loc? Ar fi preferat să stea deoparte, să nu se implice. Se simţea studiat, examinat. Luat în colimator. Nu mai era decît un obiect cercetat de lentilele iscoditoare ale microscopului deconspirator. Un ţesut deocamdată viu. Era sigur că Prinţul Tenebrelor nu ar precupeţi nici un efort, în cazul în care ar fi avut vreo suspiciune sau vreun moment favorabil, de la săvîrşirea unei fluturucideri. Se trase la faţă, corpul său bătrînicios schimbîndu-şi cameleonic culorile. Pentru a-şi ascunde starea de disconfort, se simţi nevoit să disimuleze. Trebuia să mai spună ceva. Ceva. Orice, orice i-ar fi adus salvarea: "Doar vîntul".

"Bravo! Asta e!", exclamă aprobator conducătorul, plesnindu-şi generos, peste antene, servul cu aripa-i lată. "Palatul are nevoie de reparaţii. Geamuri termopan, mulţi-mulţi ochi de ferestre, un tapet, trei mese, oglinzi, un taburet..." Şi, în timp ce vorbea, ochii de pe aripi deveneau transparenţi, ca de sticlă, apoi se grupau în cristale lichide ce cădeau în cascade, apoi se şlefuiau în oglinzi. Părea o explozie de culori şi entuziasm. Un entuziasm metodic. O explozie rece, controlată.
"Te repeţi", interveni Sfinxul, luat de o înşelătoare undă de curaj.
"...Cît mai multe oglinzi... camere ascunse, camere pentru banchet."

"Un moment!", rosti solemn Cap de Mort cu limbă de lemn. Se răsuci, se înclină adînc, îşi petrecu capul printre picioarele anterioare, îşi ridică aripile, rostind incantaţii însoţite de un dans voodoo aiurit, dar fără nici un rezultat vizibil. Părea că Vrăjitorul Negru îşi pierduse cu desăvîrşire puterile magice. Mai încercă o dată: "Abracadabra, arbadac-arba, păr de broască, lapte de pasăre, urină de melc, bardac-raaba!". Acelaşi rezultat dezamăgitor. Încercă din nou, iar şi iar. De nenumărate ori. Schimbă formulele, iuţi paşii, înlocui termenii, pînă se dădu bătut! "M-am ramolit! Sînt bătrîn, nu pot", se scuză Sfinxul, scoţîndu-şi proteza şi fluturîndu-i trompa beteagă: "Eu şi de la oaste m-am întors rănit". Se vedea că mahmureala îl secătuise. Tot ce învăţase pînă atunci, munţii de cărţi spiritiste, talmudurile de formule abracadabrante (care, citite cu o intonaţie greşită, nu păreau a fi decît nişte înjurături obscene, nişte răgete grosiere) se risipiseră ca nişte spori de licheni, măturaţi de aburul alcoolic. Părea că îşi luaseră iremediabil zborul spre alte tărîmuri, mai umede, mai sumbre, mai fertile. Fără ele, părea epuizat. Se simţi deodată un moş senil şi aiurit, care, într-o clipă de luciditate, se surprinde vorbind de unul singur. Aura lui, pe care strămoşii săi o şlefuiseră atîta amar de vreme, tot încercînd să o aducă la o strălucire luciferică perfectă în criptele egiptene şi în mausoleele babiloniene şi indiene, abia dacă mai pîlpîia cu flacără tremurîndă, fosforescentă. Şi, ce era mai rău, avea şi idei, avea speranţe. Un terchea-berchea sofist. Se rezemă de un perete, căutînd un aliat, un ajutor nesperat. Trebuie să găsească ceva, îşi spuse, o soluţie pentru Agentul Disoluţie. Dau totul pentru o soluţie. Dar ce avea de oferit în schimb?

"Ei, lasă", interveni Ochi de Păun, "de ce să te complici? Mă gîndisem la Reginiţă. Din sursele mele, am aflat că ea poate satisface orice dorinţe. Şi asta printr-un singur tremur de aripă".

Dorinţe, reflectă Sfinx o clipă. Şi el avea destule. "Reginiţa, da, desigur", se limită acum să spună, coborînd fără să vrea ochii pînă-n pămînt.

Conducătorul suprem avu ultimul cuvînt: "Va trebui să o răpeşti. S-a hotărît. Eşti cel mai potrivit. Interes nocturn de palat. Acum dispari! Mîine plecăm...". Şi fîlfîi din aripile-i uriaşe, cu oceli roşiatici şi tiv de catifea albă. Se îndreptă spre turnul de control, lopătînd sub bolţile Castelului Nopţii.

LICURICI 6:
Cap de Mort se retrase îngîndurat, cu antenele pleoştite. Ieşi din Castel ca dintr-o criptă şi fîlfîi copleşit de temeri spre frunzele plopului care foşneau în aerul violet. În jur vîjîiau camarazii săi sfincşii cu aripi ascuţite: unchiul Ligustri, moşneagul din Deltă, bărzăunii din neamul Celerio, Pergesa Elpenor, tînărul zburător ciclam al mărilor despre care se spunea că îşi luase bilet de călătorie în Hades, fără retur. Robuşti, vărgaţi în toate culorile serii, coborau sub geana roşie de conjunctivită a asfinţitului, zbîrnîiau o clipă cu trompele lor lungi deasupra florilor, dădeau apoi o raită pînă în neant şi, tulburaţi parcă de o arătare diurnă, reveneau brusc, razant.

Castelul Nopţii se căsca întunecat în pămînt, ca un fagure uriaş cu încăperi fără număr. Unite prin labirintice tuneluri şi prin trape obscure, camerele sale înfăţişau o lume cu susul în jos: în ele locuiau familiile, triburile şi clanurile de fluturi nocturni. La suprafaţă erau încăperile moliilor de serviciu şi ale sanitarilor; jos - apartamentele de lux locuite de războinici, vrăjitori, dame de onoare şi conducători. Etajele urcau sau, mai bine zis, coborau de la gura intrării către adîncuri, într-o arhitectură geometrică de coşmar. Fluturii înaintau spre ele prin culoare de beznă. Pornind din centrul sălii tronului, turnul de control al marelui Ochi de Păun se înfăţişa ca un puţ: era însuşi buricul Pămîntului. Iar ceea ce pentru cei de sus ar putea să pară tavane, pentru nocturni erau podele - şi invers. Din pereţi, prin mii de firide întreţesute ca nişte măruntaie, se deschideau împrejurul marelui fagure galeriile subterane ale gărgăunilor, furnicilor, coropişniţelor, viermilor, miriapozilor şi celorlalte gîngănii aptere. Milioane de vietăţi mişunau de colo-colo în megalopolisuri de beznă, prin care simţurile lor infranegru se orientau de minune. Mai jos decît tavanul turnului de control nu era decît fundul Pămîntului: aici, în minele de plumb ale alchimiştilor întunericului, se cufundau attacizii-saturnizi cu ochi pe aripi, veniţi să inspecteze truda miriapozilor orbi. Castelul era legat prin culoare secrete de cimitirul ce înconjura ca un brîu la apus Parcul Saturnia. Deasupra solului, în mijlocul rondului de petunii înconjurat, la rîndu-i, de arbori de liliac mov, o piatră ciuruită, în formă de fluture, închipuia statuia lui Saturnia Pyri şi o baltă puturoasă, plină de lintiţă, rogoz şi mătasea broaştei, se voia a fi o piscină.

Nocturnii locuiau în camerele Castelului, dar şi în pivniţe, în văgăuni şi firide, în hrube şi magazii, în scorburi şi cotloane, în stufărişul din bălţi, în tufişurile cu umbră deasă sau în pustietatea umbroasă a Ţării de Fragi. Ziua se ascundeau neştiuţi sau dispăreau fără urmă, camuflaţi pe plante şi pietre. Seara fîlfîiau la vînătoare de vrăjitoare sau după nectar, iar noaptea, la lumina lunii ori a becurilor din parc, aveau loc orgii cu parfum de iasomie, petunii, liliac şi regina-nopţii; făceau vrăji şi, prin mijlocirea Sfinxului de Zi, trafic cu seminţe de cînepă şi mac; fojgăiau întunecat precum sufletele morţilor în cavourile din preajma Castelului, unde jucau jocuri de noroc cu păianjenii cruciaţi şi se umflau înveninaţi de mîndrie ca nişte bube negre pe ziduri; urzeau conspiraţii funeste, împărţeau prăzile cu furnicile împlătoşate, cu rădaştele rămuroase şi cu nasicornii în armuri chitinoase; înjghebau alianţe oculte cu cicadele mercenare - gîndacii de frasin cu zbor de ghiulea, din regatul Amytis al Fluturilor de Zi; se dădeau în vînt după violenţă şi crime; moliile mai măricele se prăjeau la lumină de becuri şi reflectoare, cele mai mărunţele se distrau destrămînd ţesături de poveşti. Roseseră aşa de multe, încît lumea stătea să se destrame. Căci poveştile fluturilor erau urzelile noastre: licăreau în fişiere văzute doar de cei cu aripi de lună.

Întunericul se infiltrase pretutindeni ca o vrajă, ca o cerneală în apă. O atmosferă indigo, de oglindă străvezie şi ireală, în care pluteau înfiorate umbre fără de număr. Se ridicau din frunzişuri ca nişte obsesii, ca nişte fantasme din subconştientul mîlos al unui bolnav de melancolie, plutind desuet pe aripi de coşmar. Saturnizii ocelaţi ai lui Aglia Tau şi ai gemenilor Eudia (Pavonia şi Spini) coordonau în arborii de magnolia cercul de meditaţie. Sfincşii vrăjitori practicau magia neagră în cripte şi ţineau, plini de importanţă, prelegeri despre demonologie; molii snoabe, cu aripi ponosite, îi ascultau în amfiteatre de mentă. Catocalele distilau parfumuri rare, etalau toalete bizare, conversau înţepate, cîntau gavote la clavecin şi dansau menuet cu ai lor noctuizi în saloanele princiare. Iar notodontizii sanitari cu aripi brune şi late pregăteau festivalul de poezie "Veniţi, privighetoarea cîntă şi liliacul e-nflorit", unde noctambulii, în frunte cu însuşi Ochi de Păun, urmau să compună versuri nocturne. Cap de Mort scrîşni din mandibule: "Nişte impostori. Privighetorile sînt mari devoratoare de molii...". Lipiţi de copaci şi de ziduri, geometrizii pustnicului Boarmia din Ţara de Fragi, arhitecţii Castelului, înregistrau cele mai fine vibraţii suspecte şi le interpretau după semnele zodiacale, ca nişte vrednice iscoade ale Nopţii.

Locul luminii zilei fusese luat de o lume umbratică, hipnotizată de lumini artificiale, chinuită de visuri trufaşe, roasă de invidii nemăsurate, în care patima violenţei, a libovului şi a înţelepciunii celei nebuneşti îşi disputau întîietatea. În mijlocul ei, Cap de Mort se simţi înstrăinat ca un Darth Vader rătăcit în serialul Familia Adams. Zbură spre marii arbori de liliac răsfrînţi peste gardul înalt al Parcului Saturnia. În aerul parfumat ca o batistă de Catocală, siluetele arborilor deveniseră negre, doar luna plină lumina plutirea somnoroasă, de foi gălbui, a fluturilor-frunză sau torsul liniştit al moliilor albe, ieşite la agăţat. Prea multă aglomeraţie. Avea nevoie de distanţă, de spaţiu. Se înălţă deasupra Castelului Nopţii, scrutînd peisajul crepuscular. Poporul nocturn ieşise, ca-n fiecare seară, la treaba lui, care să facă de gardă, care să-şi facă aprovizionarea cu nectar (sau, poate, cu puroi de flori), să conspire în ritualuri satanice ori să se împreuneze în bacanale dezlănţuite. Ciorchinii vineţi ai arborilor de liliac şi toate plantele se umpluseră de fluturi - erau poate sute de mii. Molii de toate nuanţele şi mărimile sfîrîiau potolit, ca o aură diafană, ca un dans de fantome străvezii, în jurul florilor parfumate, se agăţau cu picioarele de petale, sorbeau cu trompele lor scurte aromele, îşi luau locul una alteia sau se băteau la grămadă pe acelaşi pistil şi se încălecau în tăcere pe frunzele înguste. Umbre bolnave, spectre meschine. Erau fără de număr, cohorte foşnitoare, eşarfe negre de mătase japoneză se împleteau iluzoriu pe lujerele petuniilor nebune, a căror otravă se ridica încet din miezul dulceag-mîrşav al Pămîntului. Căci - îşi repeta Cap de Mort - otravă e tot nectarul, puroi e orice elixir, amăgire şi putreziciune. Iar eşarfele negre unduiau ca o apă vicleană pe care nu poţi să o treci. Sfidînd parcă acest balet nocturn, o Catocala Fraxini enormă, cu dessous-uri negre vîrstate de o bandă albăstrie, plană maiestuos peste ramurile răşchirate ale tufei centrale, arzîndu-i retina Sfinxului; se aşeză regal în faţa moliilor umile aflate la coadă la nectar şi îşi deschise larg aripile de floare carnivoră, cum ai rupe coaja de pe o rană supurîndă, mustind de spuma sîngelui albastru. Însoţită de două molii aurii, surorile Cirrhia Fulvago şi Citrago, cameriste ale Cavalerului Oranj, obeza Mormo Maura, rivala clanului Catocalelor, o lovi cu o aripă lată, zimţată, neagră cu umbre roşcate, încercînd să o îndepărteze. Toate aceste rivalităţi fără sens îl lăsau însă rece pe Cap de Mort. Voluptuoasele sale amante din tinereţe, Xylena Vetusta şi Xylena Exoleta îşi etalau aripile lungi, înguste, cu ape brune decolorate lîngă o Dichonia Aprilina verzulie, cu benzi alb-negre zigzagate pe aripile coşcovite. Simţi un miros de nectar fermentat - un beţiv, se pare. Tortricidele cu aripioare boante, bălţate, dantelate cu cili, se agitau în jur, speriate. Se lăsaseră în ierburi şi moliile franjurate ca puful de păpădie. Fluturii mărunţi tremurau umilit, incapabili să se mai ridice de la sol: Osana! O clipă, trecu în zbor prin faţa lor, fîlfîind ca o presimţire, roşcovanul Aglia Tau, fiul degenerat al Marelui Ochios şi al Moliei Noctua Electa. De la bătălia de la Piramide încoace, nu mai contenea să ameninţe, spumegînd cu ochii de pe aripi congestionaţi de mînie, că îl va rupe în bucăţi pe Admiralul Nelson cel Roşu; Consiliul Nocturn îi interzisese să treacă fruntariile domeniului, de teamă că zăltatul care zbura uneori şi ziua în amiaza mare va distruge armistiţiul încheiat, de bine, de rău, cu Fluturii de Zi. Acum, toată plebea moliilor rîdea de el şi de consoarta lui, de două ori mai voluminoasă. În replică, moştenitorul tronului se îmbăta criţă în fiecare noapte şi dădea iama orbeşte prin parcul Saturnia, violînd moliile şi lovindu-i peste antene pe bărzăuni. De astă dată se duse învîrtindu-se, fără a zăbovi prea mult: pesemne întrecuse măsura cu nectarul fermentat de iasomie. Învioraţi, mărunţeii se ridicară din ierburi, mulţumind cerului că fuseseră lăsaţi la ale lor. Cap de Mort scuipă scîrbit. Mereu aceeaşi veche poveste. Lumea asta idioată îi devenise prea mică şi încetase de mult să-i mai spună ceva. Voia acum, la bătrîneţe, să schimbe rosturile tuturor fluturilor, să dea lovitura supremă.


Capitolul 2
S-a dus pe val, încet spre Amytis


LICURICI 3:
Iată că trecu şi oastea cu alai şi mare cinste. Sunetele de fanfară se împrăştiau prin aer peste trepte, peste poduri, peste rîuri şi pîraie, în cascade şi ovaţii. Se perindară eroii, îmbrăcaţi în zale lucii, cu solzi plini de decoraţii: şchiopi, schilozi cu cinci picioare tolăniţi în limuzine, chiori cu ochelari de soare, surzi cu o singură antenă, doamne cu hlamide albe. Luptători cu aripi frînte de armatele străine fremătau fără astîmpăr. Toţi cu zîmbetul pe buze. Toţi cu gînd la-mbucătură în grădina lui Amytis. Toţi cu sete de nectaruri pe sub arcuri de migdal se-ndreptară spre palat. Ei strigară împreună, cu o voce grea, de bas:
"PACE! MUNCĂ! ŞI PROGRES!"
"MUNCĂ! PACE! DEZVOLTARE!"
"ÎN PACE AVEM UN VIITOR!" - şi o masă de împărat.

LICURICI 6:
Relatare de la faţa locului. În mulţimea lepidopterică adunată în Piaţa Soarelui strălucesc şi aplaudă din aripi viu colorate nenumăraţi invitaţi, reprezentanţi ai marilor familii diurne. Sînt eroii zilei. Din marea familie regală a Nimfalizilor pot fi văzuţi, în primele rînduri, uite-i!, elegantul Limentis Populi cel cărămiziu, vărul primar (ajuns în plop) al Admiralului Nelson cel Roşu; Apatura Iris, dandy-ul indigo cu guler de catifea albă; zdrenţuitul excentric Polygonia C. Album; Apatura Ilia Clytie, ruginiul cu umbre violete ca o mîhnire; Nymphalis Polycloros şi Aglais Urticae, fraţii mai mici, colţuroşi şi roşcovani ai preamăritului Admiral. Nu lipsesc din decor mîrşavul Nymphalis Antiopa, prelatul în robă brună cu mîneci albe de dantelă, trivialul Melitaea Trivia, marele şambelan portocaliu cu pistrui negri pe faţă şi pete argintii pe dos, discipola sa coraille Pandoriana Pandora, moştenitoarea cutiei cu surprize, şi vărul ei mai mic, Argynnis Paphia, trezorierul curţii ajuns peste noapte (sic!) şef al corporaţiei World Nectaris şi miliardar de carton presat. Vechea familie domnitoare a Papillionizilor se află în primele rînduri: mîndra Coadă a Rîndunicii Albă, Ipiclides Podalirius, şi galbena, superba Papilio Machaon (soaţa neconsolată a fostului Conducător şi patroană a lanţului de magazine Orhideea), alături de care plutesc graţios impunătorii şi ocelaţii cîntăreţi alb-gălbui ai muzelor zilei, genealogistul curţii Parnassius Mnemosynae, sociologul Parnassius Apollo şi modelul Parnassius Polyxena de la casa de modă Theophile Gautier. Ostaşii de rînd din familia Pieride, în frunte cu albiliţele şi gălbiliţele Pieris Brisae şi Colios Croceus, sînt nelipsiţi: beţi de soare şi amor, dansează goi dansuri tribale şi se împerechează în preajma sfioasei lămîiţe Gonepteryx Rhamni, în vreme ce nălbarul Aporia Crategi, alburiu cu nervuri negre, îi priveşte placid, rumegînd aporii filozofice insolubile. Familia Satyridae etalează toalete ochioase de toamnă, brun-ruginii, ocru şi verzui pătate cu negru, prin Hipparchia Fagi, Brinthesia Medusa, Melanargia Galathea, Erebya Eurilae şi Erebia Medusa. Nenumăraţi sînt micuţii colegi de liceu ai Regişorului, copii ai familiei Lycaenidae ce roiesc în atmosfera de azur: Scoliantides Orion, Lycaena Disparrutilius, Palaeochrysophanus Hippathoe, Iolana Iolus, Lycaena Pheleas, Plebejus Argus, Lysandra Bellargus, Celastrina Argiolus şi mulţi alţii, îmbrăcaţi în uniforme argintii, portocalii, bleu-ciel sau cafenii. În jurul lor sfîrîie ca nişte muşte servitoarele, păroasele Zigaenide negre cu inele galbene şi pete albe şi roşii, zbîrnîie chiaun sfinxul diurn, micuţul şi bondocul Macroglossum Stellatarum, cu coadă de pămătuf, şi se zbenguie haotic prăfoşii fluturi de stejar. Doar Inachis Io, diurnul Ochi de Păun cel vişiniu, cu oceli galbeni şi albaştri pe aripi, străluceşte prin absenţă. La tribună, Admiralul Nelson, Regina Vanessa Cardui şi Regişorul Toni cel albastru ca bolta senină zîmbesc galeş poporului şi bat mulţumiţi din aripi. Spectacolul e încîntător:

LICURICI 3:
Culori vii, strălucitoare, toalete ţipătoare şi costume populare. Combinaţii fistichii, brune, roşii, ruginii, coraille, argintii sau paille - ce să mai vorbim, un rai! -, roşii, galbene, albastre, strălucind ca flori în glastre, pătate şi dantelate, marmorate şi zebrate, plebee şi aristocrate, violet şi indigo cu alb-negru sau maro, baroce şi rococo, deux-pieces şi kimono, îmbrăcate la mişto, cu dessous-uri alb-gălbui de-atalanţi şi de cardui, să vă puneţi pofta-n cui...

LICURICI 1:
Un adevărat Carnaval de la Rio în care dansează pe loc în roiuri sute şi sute de mii de membri ai şcolilor de samba, înălţînd din tot atîtea torace ode cu infrasunete ale bucuriei de a fi stăpîni la ei acasă, în grădina Amytis...

Amytis. Celălalt imperiu. În esenţă, dulce esenţă..., este o grădină luxuriantă, un loc al plăcerii în care lumina se desfăşoară în evantaie de curcubee. A fost plantată în şapte terase suprapuse, ce se înalţă spre cer ca nişte zigurate acoperite cu ghirlande de flori agăţătoare. Fiecare terasă corespunde unei note muzicale şi e străbătută de patru rîuri şi de alte numeroase pîrîiaşe care, în coborîrea lor de pe ultima octavă, se aruncă în cascade sonore. Nu lipsesc nici piaţetele cu fîntîni arteziene, nici teatrele kabuki, nici amfiteatrele cu panouri solare ori sălile de cinema suspendate pe flori învoalte. Varietatea culorilor, seducţia parfumurilor florale şi aranjamentul construcţiilor hexagonale îţi lasă impresia unei arii de operetă. În apropierea Palatului Trandafirului, diurnii au amenajat din bonsai Grădina Hesperidelor, unde zboară la firul ierbii veştejitele şi mărunţelele, dar neobositele Pyrgus Malvae, Pyrgus Armoricae Persica, Pyrgus Alveus, Charcharodus Flocifera şi Heteropterus Morpheus din familia Hesperide, ruginii-prăfoase şi boante, responsabile cu iluminatul electric pe timp de noapte. O lume de vis în care găseşti toate asperităţile şi moliciunile, toate miresmele văzduhului şi ale oceanului, acreala aguridei şi zahărul rodiilor tăinuite, nesfîrşitele arpegii ale taifunului şi gamele greierilor, toate imaginile care au existat vreodată şi care vor fi, marele foc şi licăririle licuricilor.

LICURICI 4:
Întreaga Piaţă a Victoriei palpita de aplauzele a mii şi mii de aripi sclipitoare, multicolore, ce scînteiau în soarele amiezii. "Admiralul şi poporul", scandau în extaz. "Admi'alul şi popo'ul", graseiau cu o demnă şi răpitoare fericire în mareea de lumină. Reporterul nostru lua notiţe cu un ac de albină. Paparazzo camufla o cameră digitală. Un trepied. Un film. Un cartuş. O lunetă. Bliţurile aparatelor de fotografiat aruncau spre scenă fulgere, scînteieri de arbaletă. Admiralul îi salută de la balcon, de după o tribună dotată cu scăunel şi microfon: "D-d-di-urni, a-aşezaţi-vă li-liniş-ş-ştiţi l-la lo-loc-curile v-vo-voas-stre!", le spuse. Un gest vag şi poruncitor totodată din aripi în aerul dens, găurit de strigăte şi petarde. De parcă l-ar fi tăiat ca pe o roată de caşcaval franţuzesc cu un evantai chinezesc; şi se făcu linişte. Nici o petardă, nici un murmur. Doar foşnetul pancartelor peste care se scuturau ultimele picături uscate ale ploii de confetti multicolore. Poporul de fluturi îşi strînse aripile într-un tăiş, întreaga piaţă strălucea acum în miriade de pumnale aprinse. Admiralul îşi scotoci buzunarele de la jiletca neagră, albă şi roşie, îşi întoarse pe dos buzunarele şi scoase cu grijă o hîrtie împăturită, ca pe o comoară din adîncuri, ca pe un ulcer. O deschise cu atenţie şi ciuguli de pe ea cîteva fărîmituri de turtă dulce. Întinse bine coala, îşi fixă atent lentilele pe ochii compuşi, fără dioptrii. Şi spuse: "S-stim-aţi su-sup-puşi, d-dragi d-d-iurni şi, şi o, şi o-aspeţi şi, şi t-toată su-suf-flarea a-aici-ci p-pre-ezentă, sînt fu-fu-foarte fe-fe-fer-ricit că, că, că aţi ve-venit la a-ace-ce-ceastă să-sărb-sărb-bătoaare se-se-sereni-nisimă, cînd se-mp, împliinesc a-a-tît-t-ea z-z-zile ş-şhh-i o-oore de p, de p-pace...".

"Pace? Cu voi? Te ţii de goange!...", răbufni un oaspete din primele rînduri legănat pe picioroange.

"...între po, între po-po-poarele no-no-astre. Astfel că, că, că se împ-mp-liineş-eşte p-pîh, prof-fe-feţia..."

"Profeţie? O prostie!", o altă voce răsună izolat în mulţime. Apoi se adăugară altele şi altele, profilîndu-se un mic grup foarte bine conturat, care treptat-treptat învolbură atmosfera cu proteste: "Nu vrem pace, vrem război; nu vrem pace, vrem război!", continuau să strige, în disperare de cauză. Erau şomerii de la fabricile de soldaţi, erau disponibilizaţii de la uzinele de arme care intraseră în restructurare. Premianţii de ieri erau astăzi ignoraţi.

"...Ei di-din a-arme-şi fă-făur-riră fu-fur-cu-cuuliţe şi, şi, şi cu-cu-cuţite, drr-drr-drrrujjj-jbe şi, şi, şi top-top-poaare, p-plu-luuguri şi, şi, şi co-co-osoare. Chî-chîmmm, as-sta m-mai pu-puţin, chîmm, mda, m-mai pu-puţin..."

LICURICI 2:
Fostele lucrătoare de la filaturile de mătase nu vedeau cu ochi buni dezafectarea fabricilor de ostaşi. Se obişnuiseră cu liniile de producţie moderne. Se obişnuiseră cu biotehnologia. Chiar şi acum stăteau înlănţuite ca la conveier, în şir indian, vociferînd cu şi mai mult patos: "Vrem să muncim! Vrem să muncim! Vrem locuri de muncă! Locuri de muncă, nu vrem protecţie socială!", arătînd impudic, jenant, spre abdomenele lor fleşcăite, dar bine protejate. "Nu vrem prezervative cu miros floral! Nu vrem condoame; vrem să muncim! Nu vrem anticoncepţionale cu fenobarbital! Vrem să producem pînă-mbătrînim! Vrem să producem pînă murim!", "Să ni se facă dreptate!" etc. etc. Şi aşa mai departe. Tot mai departe, pînă la epuizare, pînă cînd soarele plecă la chindii să se spele pe picioare. Pînă cînd astrul zilei se duse la culcare. La urma urmelor, aveau şi ele dreptatea lor. Învăţaseră o meserie, implementaseră know-how-ul chiar şi în dormitor. Le suna total aiurea în antene să li se ceară tocmai acum recalificare profesională. Şi, pe undeva, era normal să fie aşa.

"V-vedeţi ac-cum cu-cu to-toţii cu-cumm Va-valea cu, cu S-sălcii s-se în, se în-to-toa-arce î-îna-po-poi. N-nu pu-putemm re-re-înv-nvia co-cop-pacii. N-numm..., n-nu pu-putemm. Ni-nici A-arno-nonul s-să-să-l re-re-fa-fa-acemm; dar s, dar s-spir-ritul, s-spir-r'tul a-acelor v, a-a-a- celor vrem-emmuri noi pu-putemm, dammm..., pu-putemm a-l înv-înv-via!"

LICURICI 6:
Desigur, discursul înflăcărat nu putea să nu ne mişte. Însă Valea Sălciilor de lîngă pîrîul Arnonului tot moartă rămîne. Din sălciile plîngătoare, din răchitele înmugurite nu mai rămăseseră decît o amintire tristă, lacrimi şi suspine. Desigur, cu excepţia incidentului proletar, evenimentele se desfăşurau în spiritul unei mari şi inepuizabile sărbători. Iar delegaţia imperială a fluturilor nocturni tocmai îşi făcea fastuos apariţia: împăratul Ochi de Păun, fiu al Cerului Nopţii, împreună cu soaţa lui Molia, premierul Cap de Mort, staroste al tuturor sfincşilor, şi prima amazoană Catocala Electa. Traversaseră văi ascunse cu pîlcuri mov de liliac sălbatic crescute pe povîrnişuri. Călătorii zburau cu fereală. Dealuri cu ierburi înalte le oferiseră odihnă. Munţii cei mari îi adăpostiseră-n desişuri de umbră şi taină. Vacile domnului şi boii doamnei le ieşiseră-n cale. Văzîndu-l pe Sfinx, îşi scuipaseră-n sîn, ascunzîndu-se-n galerii subterane. Catocala le salutase cu respect pe gîngăniile roşii şi negre. Se arătaseră din văi nasicorni chitinoşi şi rădaşte supraponderale, coropişniţe hîde, hîrşite în traficul cu seminţe de mac, Mantis Religiosae lungane, verzi de foame. Mişunaseră păianjeni cu cruce - templierii şi teutonii -, tîrînd după ei trîntori în giulgiuri de pînză. Abia îi puteau duce. Buburuze timide tremurau pe frunze de iarbă. Cărăbuşi somnoroşi săreau în jur ca popcorn-ul. Nocturnii le dădură bineţe ascunşi sub hlamide cernite. Fîlfîiseră mohorît prin Ţara de Fragi, pe sub brazi, peste rîpe cu pîraie turbate fierbînd peste praguri de piatră. Iscoadele Geometride camuflate pe scoarţe de brad îi salutaseră supuse - fantome firave: Scopula Decorata, Biston Betularia, Boarmia Lichenaria, Triphosa Dubitata, Perizoma Alchemillata, Ourapterix Sambucaria, Cidaria Turbata, Gnophos Furvata dădură raportul. Îi primiseră în chilii scorburoase, ospătîndu-i cu răşină şi miere. În mlaştinile de la izvoare tăbărîseră peste ei tînţari anofeli cu crăcane enorme, dar Ochi de Păun respinsese atacul dibaci. Fuseseră îndată asaltaţi de libelulele albastre şi fine, avioane uşoare cu aripi bleumarine; apoi de cele mai mari, argintii, care-i loviră în plin pe Ochios. Aveau ochii verzi, bulbucaţi, cît capul lui Cap de Mort Sfinxul. Scăpaseră de ele cu greu, ascunzîndu-se pe sub frunze de brustur. Ascultaseră apoi speriaţi tunetul sub cer vînăt de vară, inspirînd cu nesaţ electricitatea din aer. Milioane de furnici proletare, mitinguri termitiere, salutau venirea furtunii, iar cerul de-agat se sparse-n lumină de trăsnet. A rămas să răpăie ploaia, dezlănţuită pe frunze. Nocturnii, tăcuţi, adăstaseră, ghemuiţi pe sub fragi, printre melci şi limacşi greţoşi. Cînd stropii încetaseră să mai cadă, porniseră iarăşi la drum. Spre seară landele de lavandă unduiseră sub înalţii drumeţi. Apoi vegetaţia lăsase locul dunelor cu măsele de stîncă. O noapte întreagă zburaseră deasupra deşertului, prin canioane pustii. Trecură graniţa în Regatul Diurn dimineaţa. Străbătuseră Codrii uscaţi de Aramă, aspirînd cu nesaţ aerul lor de pivniţă rece. Traversaseră cu chiu, cu vai Ţara de Srai. Năpădită era de cardui. În zgomot nebun, greieri şi lăcuste se loviseră de ei ca gloanţele oarbe. Pac-pac-pac-pac, pac-pac-pac-pac şi cădeau la pămînt ca nişte flori de gutui. De primprejur ţîşneau cosaşi cu coapse robuste, acoperite de chilturi sau fuste. Ploşniţe cu mirosuri tari se izbiseră de ei, împuţindu-i. Muşte negre, albastre şi verzi bîzîiau ameţite. Caravane de omizi păroase şi vărgate se tîrau, ronţăind agăţate de frunze. Trecuseră prin codri de urzici uriaşe: pe sub soarele fiert, abia lăsau să se vadă smalţuri de cer azuriu. Căutaseră întuneric sub bolţi, cu lentile heliomate pe ochii compuşi din ecrane şi frică. Au urmat, peste dealuri ca nişte cocoaşe, cîmpii întinse de zarzavat unde fluturii cei albi şi vulgari, sfredelitorii cafenii graşi ca nişte sfincşi fără vlagă, moliile de prun şi de măr şi ceilalţi dăunători făcuseră prăpăd şi urgie. Mai încolo, pe drumul mătăsii, poieni largi, spuzite sub soare, îi luară-n primire: muşeţel, cicoare şi maci, volbură, miozot şi sulfină. Nori de diurni dansatori, roiuri de viespi şi albine culegeau nectarul din flori. Trîntorii îl furau din uzine. Pătrunseseră în fabrici de miere, unde chiuleau în trei schimburi bondarii. În preajmă se agitau muştele şi tăunii. Bărzăunii păroşi cîntau pe nas imnuri de slavă. Sub pămînt, gărgăunii cei mari se plimbau cu metroul. Cicade voinice ca sfincşii vîjîiau enervant - avioane robuste peste coroane de arbori. Nocturnii le finanţau an de an din fonduri secrete. Tîrziu dup-amiază, noctambulii ieşiseră din zona industrială. Zburînd prin fineţe sub soarg, Molia era singura care în largul ei se simţea, căci diurnii cei proşti o confundau cu una dintre ale Reginiţei surate. Şi se făcu din nou seară. Spre dimineaţă intraseră în Amytis.

Iar acum, proaspeţi şi ferchezuiţi, scoşi de la naftalină şi drogaţi cu seminţe de mac, Molia şi Ochi de Păun descindeau imperial dintr-o limuzină neagră, superlungă, cu geamuri fumurii, care îşi avea portbagajul în noaptea de ieri şi botul în noaptea ce va să vină. Umbra-i metalică răspîndea un fior rece, ca un junghi de cuţit. Din ea ieşeau Cap de Mort şi Catocala, cu gesturi vagi de salut. Oaspeţii de pe celălalt tărîm erau satisfăcuţi. Diurnii respectau armistiţiul, iar fabricile de război păreau nişte balauri anacronici. Unele dintre ele păreau nişte fiare contorsionate şi schimonosite de un energic şi susţinut proces de domesticire. Altele fuseseră înlocuite de mult mai blîndele filaturi, ateliere de pînzeturi şi tricotaje, care produceau zi de zi stofă şi alte materiale pentru casa de modă Viermii de Mătase.

LICURICI 1 & 3:
Unii fluturi înălţau zmei de polietilenă, alţii - balauri de hîrtie. Printre frunze de dud, erau lăsaţi să atîrne leneş vîrcolacii de mătase. În cuiburile de omizi, cei mai pitici scoteau pe gură clăbuci de aminoacizi. Pe ramuri de cimişir, pe trunchiuri de aloe, cei mai îndrăzneţi, cei mai vorbăreţi se plimbau în voie, încălţaţi cu role. Făceau acrobaţii, figuri, măscări de nătăfleţi, jocuri de dame, concursuri de table. Adeseori, pentru a se feri de accidente în acele exerciţii demente, trişau folosindu-şi aripile. Printre ei se infiltră Kallima - negustorul ambulant. Bişniţar extravagant, acesta împingea prin aer, lin, o rulotă zeppelin şi striga cu al său glas fin: "Limonade, oranjade, la gust - fade. Expirate, scumpe toate. Băuturi adevărate. Pentru un regat, dau o sticlă de vin. Pentru o împărăţie dau o pungă de rahat". Kallima vindea, de fiecare dată, toată marfa, spre uimirea şi nemulţumirea concurenţilor cinstiţi, a comercianţilor cuminţi. În schimbul acelor deşeuri, primea de la cumpărători o mulţime de comori: regate fictive de dincolo de mări, de dincolo de oceane. Împărăţii celeste. Se inventau pe loc mărci, ducate, ţări, toate constatate pe hrisoave, atestate cu acte. Se constituiau în grabă o puzderie de state. Imediat, de nicăieri sau din altă parte, apăreau topografi, astronomi, astrologi. Adunătura de şmecheri scotea din geamantane, una după alta, mape care mai de care, hîrtii mototolite, file murdare aranjate în dosare. Apăreau din buzunare compasuri, astrolaburi, busole. Clarvăzătorii aruncau pe o masă de pocker boabe de mazăre, boabe de fasole.

Un Gaspar le alegea.
Un Balthazar le vîntura, le agita, le arunca.
Iar un Melchior - ce-i drept, niţel cam chior - le strîngea, le aduna.

Fiecare făcea cîte ceva deosebit, specific puterii cu care era înzestrat, însă pe toţi îi unea acelaşi scop - trasarea a noi şi noi hărţi pentru moşiile vîndute, pentru domeniile cumpărate. Rezultatul? Un gigantic, un amestecat şi inutil horoscop. Horoscopul Cavalerului Oranj. Harta lui stelară. Părea jocul unor colecţionari căzuţi în boala copilăriei, care făceau troc cu inepţii, cu găuri de covrigi. Iar acest lucru se întîmpla din vremurile cele mai vechi. Prima oară cînd asistaserăm, totul ni se păruse o mascaradă, un joc de Monopoly pe stradă. Cel mult un puzzle. Apoi, pe măsură ce persevera în aplicarea ei, ideea Cavalerului din Oran ni se păruse amuzantă. Şi, cu cît avansa în acumularea pieselor, tot mai puţin ridicolă. Iar astrele prinseseră să strălucească şi, spunem noi, chiar să se mişte de la locul lor, abia observat, dar pînă într-acolo încît începuserăm să ne temem de viitor. Datorită acelui negoţ, Kallima începea să neglijeze raporturile de rutină cu care era obligat să ne informeze săptămînal, la ore prestabilite. Dar, mai cu seamă, începea să construiască un alt univers. Un cosmos care să fie doar al lui. Chiar şi unul fictiv. Deveniserăm suspicioşi, neîncrezători în responsabilitatea servitorului şi, prin urmare, în loialitatea sa. De aceea hotărîserăm să îl convocăm de urgenţă la Palatul Trandafirului pentru explicaţii amănunţite. Aveam să aflăm din raportul Cavalerului Oranj că, "în realitate", el făcea contrabandă în ţara Amytis cu cipuri, cu decodoare de programe TV fierbinţi ale Fluturilor de Noapte. Însă atît comerţul legal cu produse expirate, cît şi cel evanescent cu filme porno nu erau decît o mască, nu foloseau decît ca acoperire, ca în filmele de spionaj. În sfîrşit, eram mulţumiţi de mulţimea dovezilor, însă nu şi de explicaţii. În sfîrşit. Hotărîserăm, pe de o parte, ca răsplată pentru munca excelentă, să-i dăm mînă liberă Portocalei. Pe de altă parte, să-i monitorizăm fiecare pas, să-l supraveghem îndeaproape, să-i creăm condiţii, spaţii. Pe cît de generos fusese servitorul în explicaţii, pe atît de prudenţi trebuia să devenim noi.

0 comentarii

Publicitate

Sus