Copilul minune

A fost odată un om care a avut opt fii. În afară de asta, nu a reprezentat mai mult decât o virgulă pe pagina Istoriei. E trist, dar asta e tot ce poţi spune despre unii oameni.

Dar al optulea fiu a crescut şi s-a căsătorit şi a avut la rândul lui opt fii, şi pentru că există o singură meserie potrivită pentru al optulea fiu al unui al optulea fiu, acesta a devenit vrăjitor. Şi a devenit înţelept şi puternic, sau în orice caz puternic, şi a purtat pălărie ascuţită şi aici s-ar fi terminat totul...

Ar fi trebuit să se termine...

Dar în ciuda Tradiţiei Magiei şi în mod cert în pofida oricărei raţiuni - cu excepţia raţiunilor inimii care sunt moi şi pufoase şi, ei bine, iraţionale - el a părăsit domeniul magiei, s-a îndrăgostit şi s-a căsătorit, nu neapărat în această ordine.

Şi a avut şapte fii, care erau, încă din fragedă pruncie, cel puţin la fel de puternici ca oricare vrăjitor din lume.

Şi apoi avu un al optulea fiu...
Un vrăjitor la pătrat. O sursă de magie.
Un magician.


Tunetul văratec se rostogoli peste stânci. Mult mai jos marea sugea pietrişul de pe mal, ca un bătrânel cu un singur dinte căruia i s-a oferit o bomboană pe băţ. Câţiva pescăruşi planau alene pe curenţii calzi, aşteptând să se întâmple ceva.

Şi tatăl vrăjitorilor stătea pe marginea stâncii, în mijlocul algelor şi ierburilor marine, legănând în braţe bebeluşul şi privind înspre mare. Un zid de nori negri se apropia de ţărm, iar lumina pe care o împingea înainte avea acea textură siropoasă prevestitoare de furtuni straşnice.

Omul se întoarse când simţi o linişte adâncă apărând brusc în spatele său, şi văzu prin ochii înroşiţi de lacrimi o siluetă înaltă, înveşmântată într-o robă neagră cu glugă.
- IPSILOR CEL ROŞU? întrebă silueta.

Vocea era goală ca o cavernă, densă ca o stea neutronică.

Ipsilor rânji sinistru, aşa cum o fac cei ce tocmai şi-au pierdut minţile, şi ridică băiatul astfel încât Moartea să îl poată vedea mai bine.
- Fiul meu, spuse. Îl voi numi Monedă (Engl. Coin, paronim al numelui englezesc Colin. (n. t.))
- UN NUME LA FEL DE BUN CA ORICARE ALTUL - spuse Moartea politicos. Orbitele lui goale fixau feţişoara rotundă cufundată în somn. În ciuda zvonurilor, Moartea nu e un tip crud - ci doar un foarte, foarte bun profesionist.
- Pe mama lui ai luat-o, spuse Ipsilor pe un ton egal, fără ranchiună.

În valea de după stânci căminul lui Ipsilor devenise o ruină fumegândă, iar vântul ce se înteţea împrăştia deja cenuşa peste dunele şuierânde.
- A FOST UN ATAC DE CORD PÂNĂ LA URMĂ, spuse Moartea. EXISTĂ ŞI MODURI MAI NEPLĂCUTE DE A MURI. CREDE-MĂ PE CUVÂNT.

Ipsilor privi înspre mare.
- Cu toată magia din mine n-am putut s-o salvez, spuse el.
- EXISTĂ LOCURI ÎN CARE NICI MAGIA NU POATE PĂTRUNDE.
- Şi acum ai venit să iei copilul?
- NU, COPILUL ARE UN DESTIN PROPRIU. AM VENIT DUPĂ TINE.
- Aha.

Vrăjitorul se ridică, aşeză cu mare grijă bebeluşul adormit pe iarba săracă şi ridică de pe jos un toiag lung. Era confecţionat dintr-un metal de culoare neagră, ornamentat din belşug cu figurine din aur şi argint ce-i confereau un aer de opulenţă lipsită de orice bun gust; metalul era octrion, adică intrinsec magic.
- Eu l-am făcut, să ştii, continuă el. Cu toţii mi-au spus că nu se poate face un toiag din metal, au spus că e obligatoriu să fie din lemn, dar n-au avut dreptate. Am lăsat în el o parte din mine. O să i-l dau lui.

Îşi plimbă drăgăstos mâna de-a lungul toiagului, iar acesta scoase un sunet de rezonanţă. Repetă, mai mult pentru sine:
- Am lăsat în el o parte din mine.
- ESTE UN TOIAG BUN, spuse Moartea.

Ipsilor ridică toiagul şi privi în jos către cel de-al optulea fiu al său, care îi răspunse printr-un gângurit.
- Ea îşi dorea o fiică.

Moartea ridică din umeri. Ipsilor îi aruncă o privire încărcată de uimire şi furie.
- Ce este el?
- AL OPTULEA FIU AL UNUI AL OPTULEA FIU AL UNUI AL OPTULEA FIU, spuse Moartea pe un ton neutru.

Vântul îi şfichiuia roba, strângând între timp nori negri deasupra lui.
- Şi ce înseamnă asta?
- CĂ ESTE UN MAGICIAN, DUPĂ CUM BINE ŞTII.

Pe fază, tunetul se făcu auzit.
- Care va fi destinul său? urlă Ipsilor peste zgomotul tot mai puternic al furtunii.

Moartea ridică din umeri încă o dată. Îi ieşea foarte bine mişcarea asta.
- MAGICIENII ÎŞI CROIESC PROPRIUL DESTIN. EI PLUTESC PRIN VIAŢĂ.

Ipsilor se sprijini în toiag, aparent pierdut în ceaţa propriilor gânduri. Sprânceana stângă i se zbătea.
- Nu, spuse el moale, nu. Eu am să-i făuresc destinul.
- NU TE SFĂTUIESC.
- Taci! Şi ascultă când îţi spun că m-au alungat cu cărţile şi ritualurile şi Tradiţiile lor. Îşi spun vrăjitori dar au mai puţină magie în toate corpurile lor grăsane decât am eu în degetul mic. Alungat! Eu! Pentru că am arătat că sunt om? Cum ar fi oamenii fără iubire?
- PUŢINI, spuse Moartea. CU TOATE ASTEA...
- Ascultă! Ne-au gonit aici, la capătul lumii, şi din cauza asta ea s-a prăpădit. Au încercat să-mi ia toiagul! urlă Ipsilor deasupra vuietelor. Ei bine, încă mai am ceva putere. Şi eu spun că fiul meu va merge la Universitatea Nevăzută şi va purta pălăria de Arhicancelar şi toţi vrăjitorii lumii se vor pleca dinaintea lui. Şi va scoate la iveală ce le sălăşluieşte în adâncul inimilor. În găunoasele şi hulpavele lor inimi. Va arăta lumii adevăratul ei destin şi nu va exista o magie mai puternică decât a lui.

- Nu.

Şi deşi Moartea abia şoptise cuvântul, acesta se auzi mai puternic decât vuietul furtunii. Îl readuse pe Ipsilor, cu brutalitate, într-o stare de luciditate provizorie.

Ipsilor se clătină înainte şi înapoi, ameţit, şi întrebă:
- Ce?
- AM SPUS NU. NIMIC NU ESTE DEFINITIV. NIMIC NU ESTE ABSOLUT. ÎN AFARĂ DE MINE, BINEÎNŢELES. O ASEMENEA DETURNARE A DESTINULUI POATE PROVOCA SFÂRŞITUL LUMII. TREBUIE SĂ EXISTE O ŞANSĂ, ORICÂT DE MICĂ. AVOCAŢII DESTINULUI CER SĂ EXISTE O PORTIŢĂ DE SCĂPARE ÎN ORICE PROFEŢIE.

Ipsilor privi faţa impasibilă a Morţii.
- Trebuie să le dau o şansă?
- DA.

Pac, pac, pac făcură degetele lui Ipsilor pe toiagul metalic.
- Atunci vor avea o şansă când o să îngheţe iadul.
- NU. NU MI SE PERMITE SĂ TE INFORMEZ, NICI ÎN SITUAŢIA DE FAŢĂ, CU PRIVIRE LA TEMPERATURILE DE PE LUMEA CEALALTĂ.
- Atunci, spuse Ipsilor, atunci îşi vor avea şansa când fiul meu se va lepăda de toiag.
- NICI UN VRĂJITOR NU ŞI-AR LEPĂDA VREODATĂ TOIAGUL. LEGĂTURA E PREA MARE.
- Cu toate astea trebuie să recunoşti că e posibil.

Moartea luă în calcul posibilitatea. Cuvântul trebuie nu îi era foarte familiar, dar părea că înţelege conceptul.
- DE ACORD.
- E o şansă destul de mică?
- SUFICIENT DE MOLECULARĂ.

Ipsilor se mai relaxă puţin. Cu o voce aproape normală spuse:
- Nu regret nimic, să ştii. Dacă ar fi să o iau de la capăt tot aşa aş face. Copiii sunt speranţa noastră pentru viitor.
- NU EXISTĂ SPERANŢĂ PENTRU VIITOR, spuse Moartea.
- Şi atunci ce ne rezervă viitorul?
- PE MINE.
- În afară de tine, vreau să spun!

Moartea îi aruncă o privire nedumerită.
- CUM ADICĂ?

Furtuna de deasupra lor atinsese apogeul. Un pescăruş zbură pe lângă ei, cu spatele.
- Adică, spuse Ipsilor, ce anume face ca viaţa să merite trăită, pe lumea asta?

Moartea se gândi la ce să spună.
- PISICILE, răspunse în cele din urmă. PISICILE SUNT DRĂGUŢE.
- Blestemat să fii!
- M-AU BLESTEMAT ŞI ALŢII, spuse pe un ton egal.
- Cât mai am de trăit?

Moartea scoase o clepsidră voluminoasă din faldurile robei sale. Cei doi bulbi de sticlă erau încadraţi de bare negre ornate cu aur, iar nisipul se afla aproape în întregime în partea de jos.
- HMM, CAM NOUĂ SECUNDE.

Ipsilor se îndreptă, revenind la statura lui obişnuită, încă destul de impunătoare, şi oferi copilului toiagul strălucitor din metal. O mânuţă ca un mic cleşte roz apăru din păturică şi se prinse de obiect.
- Facă-se să fiu eu primul şi ultimul vrăjitor din lume care îşi transmite puterile propriului fiu, zise el rar şi sonor. Şi îl însărcinez să le folosească...
- EU M-AŞ GRĂBI DACĂ AŞ FI ÎN LOCUL TĂU...
-... pe deplin, spuse Ipsilor, şi să devină cel mai...

Fulgerul ţipă din inima norului, îl lovi pe Ipsilor în ţuguiul pălăriei, se scurse prin mâna lui, ilumină toiagul şi îl trăzni pe copil.

Vrăjitorul dispăru într-un norişor de fum. Toiagul străluci în nuanţe de verde, apoi de alb şi apoi de roşu incandescent. Copilul zâmbi în somn.

După ce tunetul pieri, Moartea se aplecă încet şi ridică băiatul de pe jos, cu grijă. Acesta deschise ochii, larg.

Străluceau auriu, din interior. Pentru prima oară în ceea ce vom numi, în lipsa unui cuvânt mai potrivit, viaţa lui, Moartea se trezi fixând o privire pe care îi era greu să o susţină. Ochii păreau să se focalizeze pe un punct aflat la câţiva centimetri în interiorul tigvei sale.
- Nu am vrut să se întâmple asta, spuse vocea lui Ipsilor de nicăieri. A păţit ceva?
- NU.

Moartea îşi întoarse privirea de la zâmbetul acela proaspăt şi atotcunoscător.
- A ABSORBIT PUTEREA. ESTE UN MAGICIAN. FĂRĂ ÎNDOIALĂ VA SUPRAVIEŢUI UNOR ÎNCERCĂRI MULT MAI GRELE. ŞI ACUM - TU VII CU MINE.
- Nu.
- BA DA. AI MURIT, ÎNŢELEGE.

Moartea căută împrejur spectrul lui Ipsilor, fără succes.
- UNDE EŞTI?
- În toiag.

Moartea se sprijini în coasă şi oftă.
- CE NESĂBUIT. CÂT DE UŞOR TE-AŞ PUTEA SCOATE DE ACOLO.
- Nu şi fără să distrugi toiagul, spuse vocea lui Ipsilor, iar Morţii i se păru că distinge o notă de exuberanţă în tonalitatea ei. Acum că băiatul a acceptat toiagul nu mai poţi să-l distrugi fără să-l distrugi şi pe el. Şi asta nu o poţi face fără să tulburi soarta. Asta e ultima mea vrajă. Destul de bine lucrată, aş zice.

Moartea împunse toiagul. Acesta pârâi, şi o mulţime de steluţe se înghesuiră cu nesimţire pe toată lungimea lui.

În mod neaşteptat, Moartea nu era supărat. Supărarea e un sentiment, iar pentru sentimente e nevoie de glande, şi Moartea nu prea le avea cu glandele; în plus era nevoie de mult mai mult ca să îl superi. Era totuşi parţial deranjat. Oftă din nou. Oamenii încercau mereu chestii de genul ăsta. Pe de altă parte, era interesant de urmărit şi oricum era ceva original prin comparaţie cu simbolicul joc de şah care avea loc de obicei şi pe care Moartea nu putea să îl sufere pentru că niciodată nu-şi amintea cum se mută calul.
- NU FACI DECÂT SĂ AMÂNI INEVITABILUL.
- Asta înseamnă să trăieşti.
- DAR CE ANUME SPERI SĂ CÂŞTIGI?
- Voi fi alături de fiul meu. Va învăţa de la mine, deşi fără să-şi dea seama. Am să-l fac să înţeleagă. Şi, când va fi pregătit, am să-l îndrum.
- SPUNE-MI, zise Moartea, PE CEILALŢI FII AI TĂI CUM I-AI ÎNDRUMAT?
- I-am izgonit. Au îndrăznit să mă contrazică, nu au vrut să înveţe de la mine. Dar acesta va învăţa.
- E ÎNŢELEPT CE FACI?

Toiagul rămase tăcut. Alături de el, băiatul chicoti la sunetul unei voci pe care numai el o putea auzi.



Nu există analogie pentru modul în care Marele A'Tuin, ţestoasa lumii, se deplasează prin noaptea galactică. Dacă eşti lung de zece mii de mile, ai carapacea găurită de meteoriţi şi arsă de comete, serios vorbind, nu poţi să te compari decât cu tine însuţi.

Aşa că Marele A'Tuin înota încetişor prin adâncurile interstelare de parcă ar fi fost cea mai mare ţestoasă care a existat vreodată, ţinând pe carapacea sa cei patru elefanţi ce poartă pe spinările lor vastul cerc al Lumii Disc, mărginit de cascade scăpărătoare, şi care există ca urmare a unui imposibil zbenghi pe curba probabilităţii, sau poate datorită faptului că şi zeii ştiu să se bucure de o glumă bună, ca orice om.

De fapt, chiar mai mult decât majoritatea oamenilor.

Lângă ţărmul Mării Circulare, în bătrânul şi tentacularul oraş Ankh-Morpork, pe o pernă de catifea dintr-un raft, într-unul din turnurile Universităţii Nevăzute, se odihnea o pălărie.

Era o pălărie bună. Era o pălărie magnifică. Era ascuţită, desigur, cu bordură moale şi largă, dar după ce trecuse peste aceste detalii fundamentale pălărierul se pusese cu adevărat pe treabă. Folosise danteluri din aur, şi perle, şi şiraguri de cristale, şi fâşii din cea mai pură blană de vermină, şi strălucitoare pietre de Ankh (Sunt ca pietrele de Rin, numai că râul este diferit. Când vine vorba de obiecte strălucitoare, vrăjitorii au bunul gust şi autocontrolul unei coţofene demente. (n.a.)), şi nişte ţechini de un prost gust incredibil, şi - un indiciu inutil - o coroană de octarine.

Fiindcă pentru moment nu se aflau într-un câmp de mare intensitate magică, octarinele nu străluceau, şi arătau ca nişte diamante de calitate inferioară.

Primăvara sosise în Ankh-Morpork. Nu o vedeai cu ochiul liber, dar pentru cunoscători existau indicii clare. De exemplu, jegul de pe râul Ankh, întinderea imensă şi lentă de apă care servea oraşului îngemănat drept rezervor, canal şi ocazional morgă, dobândise o anumită nuanţă de verde fosforescent. De prin acoperişurile umede ale oraşului răsăreau saltele şi perne, pe măsură ce aşternuturile de iarnă erau scoase la aerisit în palida lumină a zilei, iar în adâncurile pivniţelor mucegăite bârnele pârâiau şi se răsuceau, seva lor uscată răspunzând chemării străvechi a pădurii. Păsările îşi construiau cuiburi prin burlanele şi canalele de scurgere de sub acoperişurile Universităţii Nevăzute, dar se putea observa că în ciuda cererii mari de spaţiu din zonele de cuibărit, cuiburile nu erau niciodată amplasate în gurile îmbietor deschise ale garguielor aliniate pe sub streşini, spre marea dezamăgire a acestora.

Un fel de primăvară sosise chiar şi prin bătrâna Universitate. În seara aceasta era Ajunul Zeilor Mărunţi, şi un nou Arhicancelar urma să fie ales.

Ei bine, nu chiar ales, pentru că vrăjitorii nu priveau cu ochi buni acest sistem înjositor numit votare şi era bine cunoscut faptul că Arhicancelarii erau selectaţi prin voinţa zeilor, şi anul acesta se estima că zeii îl vor alege pe bătrânul Potenţel Curcăbete, care era băiat bun şi aşteptase răbdător ani de zile ca să-i vină rândul.

Arhicancelarul Universităţii Nevăzute era în mod oficial conducătorul tuturor vrăjitorilor de pe Disc. În vremuri demult apuse asta însemna că era cel mai puternic mânuitor de magie, dar acum vremurile deveniseră mult mai liniştite şi, ca să fim cinstiţi, vrăjitorii mai înaintaţi în vârstă considerau practicarea magiei oarecum sub demnitatea lor. Aveau tendinţa să prefere treburile administrative, care erau mai puţin periculoase şi aproape la fel de amuzante, şi mesele festive.

Şi aşa lunga după-amiază trecea. Pălăria odihnea pe perna tocită din apartamentele lui Curcăbete în timp ce acesta se înmuia în cada orientată cu faţa spre şemineu şi îşi săpunea barba. Ceilalţi vrăjitori moţăiau cu nasul prin cărţi sau, în aşteptarea festinului de seară, se încumetau la câte o plimbare lejeră prin grădină pentru stimularea apetitului; cam o duzină de paşi erau îndeobşte consideraţi a reprezenta un efort arhisuficient.

În Sala Mare, sub privirile sculptate sau pictate a două sute de Arhicancelari anteriori, personalul de serviciu aşeza mese lungi şi bănci. Prin labirintul arcuit din bucătării - ei bine, vă puteţi imagina şi singuri. Ar trebui să fie vorba de multă untură, căldură şi strigăte, ulcele cu caviar, berbeci la proţap, şiraguri de cârnaţi atârnate din perete în perete ca lampioanele de hârtie, de bucătarul şef lucrând într-una din camerele frigorifice la finisarea unui model al Universităţii confecţionat, dintr-un motiv inexplicabil, din unt. Făcea chestia asta la fiecare masă festivă - lebede din unt, clădiri din unt, întregi menajerii gălbui din grăsime unsuroasă - şi era atât de pasionat încât nimeni nu avea inima să-i spună să se potolească.

În propriile sale beciuri labirintice, majordomul cerceta prin butoiaşe, decanta şi degusta.

Starea de expectativă se răspândise până şi printre corbii ce ocupau Turnul Artelor, înalt de două sute cincizeci de metri şi bănuit că ar fi cea mai veche clădire din lume. Cu mult deasupra acoperişurilor din oraş, pietrele lui sfărâmicioase susţineau miniaturale păduri luxuriante. O mulţime de specii de cărăbuşi şi mici mamifere evoluaseră acolo sus, şi pentru că oamenii urcau în turn din ce în ce mai rar ca urmare a dezagreabilei sale tendinţe de a se balansa la cea mai mică adiere de vânt, aparţinea în prezent corbilor. Care acum zburau în jurul lui într-o oarecare stare de agitaţie, ca înainte de furtună. Ar fi bine dacă cineva de dedesubt i-ar remarca.

Ceva îngrozitor urmează să se întâmple.
V-aţi dat seama, nu-i aşa?
Nu sunteţi singurii.
- Ce le-a apucat? strigă Vânturache peste vacarm.

Bibliotecarul feri capul în timp ce un grimoar legat în piele ţâşni de pe raft şi apoi se opri în aer, smucindu-se când ajunse la capătul lanţului de care era prins. Bibliotecarul plonjă, făcu o tumbă şi ateriză pe un exemplar din Descuoperirile Demonuologice ale lui Maleficio care se izbea cu încăpăţânare de pupitru.
- Uuuk! spuse el.

Vânturache sprijini cu umărul o etajeră care se zgâlţâia şi împinse la loc, cu genunchii, volumele fremătătoare. Zgomotul era asurzitor.

Cărţile de magie au un fel de viaţă proprie. Unele au chiar prea multă, astfel că prima ediţie a lui Necrotelicomicon trebuie păstrată într-o armură de oţel, Adevărata Artă a Levitaţiunii şi-a petrecut ultimii o sută cincizeci de ani sus pe grinzi, iar Compenydyumul de Sex Majik de Ge Forje este ţinut pe un bloc de gheaţă într-o cameră izolată, sub regula strictă care spune că poate fi citit numai de vrăjitorii care au depăşit vârsta de optzeci de ani şi sunt, pe cât posibil, morţi.

Dar până şi grimoarele şi incunabulele obişnuite de pe rafturile principale erau neliniştite şi tensionate ca locatarii unui coteţ sub a cărui podea zgârmă ceva ascuţit. Dintre coperţile închise venea un sunet ca un scrijelit de gheare.
- Ce-ai zis? ţipă Vânturache.
- Uuuk! (Un accident de magie petrecut în Bibliotecă, loc de muncă total neindicat pentru obişnuiţii ştampilatori şi clasificatori după sistemul Dewey - Sistemul de Clasificare Zecimală Dewey, numit şi Sistemul Zecimal Dewey, este un sistem de catalogare a bibliotecilor pus la punct de Melvil Dewey în 1876. Acest sistem organizează toate cunoştinţele în zece mari categorii, de la divin (filozofie şi religie) până la uman (istorie şi geografie). (n.t.) -, îl transformase cu ceva timp în urmă pe Bibliotecar în urangutan. De atunci el se opusese tuturor eforturilor de a-l readuce la forma iniţială. Era foarte mulţumit de îndemânaticele braţe lungi, de degetele opozabile de la picioare, de faptul că se putea scărpina în public, dar mai ales de felul în care marile întrebări existenţiale se rezolvaseră de la sine, transformându-se într-un vag interes în legătură cu modul în care îşi va procura următoarea banană. Asta nu însemna că nu era conştient de disperarea şi de nobleţea condiţiei umane. Doar că, din punctul lui de vedere, puteai să ţi le bagi undeva. (n.a.))
- Corect!

Vânturache, în calitate de bibliotecar adjunct onorific, nu progresase cu mult peste clasificarea primară şi adusul bananei, şi nu putea decât să admire felul în care Bibliotecarul se deplasa printre rafturile mişcătoare, aici mângâind un cotor uzat, acolo liniştind cu câteva şoapte maimuţeşti un dicţionar înspăimântat.

După un timp Biblioteca începu să se liniştească, şi Vânturache simţi cum muşchii umerilor i se relaxează.

Cu toate astea liniştea era precară. Pe ici pe colo câte o pagină mai foşnea. Câte un scârţâit ce nu prevestea nimic bun mai venea din când în când dinspre rafturile îndepărtate. După starea iniţială de panică Biblioteca era acum încordată şi alertă ca o pisică cu coada lungă într-o fabrică de balansoare.

Bibliotecarul reveni de printre şirurile de cărţi. Avea o faţă pe care doar o anvelopă de camion o poate îndrăgi, dar de pe care nu lipsea niciodată un vag zâmbet încremenit; cu toate astea Vânturache îşi dădu seama că antropoidul era profund îngrijorat, după felul în care se târâse sub birou şi îşi ascunsese capul sub o păturică.

Priviţi-l pe Vânturache, cum se zgâieşte pe după rafturile tăcute. Pe Disc există opt nivele de magie; după şaisprezece ani Vânturache nu a ajuns nici măcar la nivelul întâi. De fapt, după opinia expertă a unor profesori de-ai lui, el nu este capabil să atingă nici măcar nivelul zero, nivel pe care majoritatea oamenilor îl ating la naştere; sau ca să o luăm altfel, s-a sugerat că la moartea lui Vânturache potenţialul magic al rasei umane va creşte cu câteva fracţiuni.

Este înalt şi uscăţiv şi are o barbă meschină care arată de parcă persoana care o poartă nu este în mod firesc făcută pentru a purta barbă. E îmbrăcat cu o robă de culoare roşu închis care a avut şi zile mai bune, poate chiar decade mai bune. Dar ne putem da seama că este vrăjitor, pentru că poartă o pălărie ţuguiată cu bordură moleşită. Cuvântul "văjitor" este brodat pe pălărie cu litere mari şi argintii, de către o persoană a cărei măiestrie în arta cusutului este mult inferioară măiestriei ortografice. Are şi o stea în vârf. Majoritatea ţechinilor au fost însă pierduţi.

Ţinându-şi pălăria pe cap, Vânturache dădu la o parte bătrânele uşi ale Bibliotecii şi păşi afară, în lumina aurie a după-amiezei. Atmosfera de linişte şi calm era întreruptă numai de croncănitul isteric al corbilor ce roiau în jurul Turnului Artelor.

Vânturache îi privi câteva clipe. Corbii Universităţii erau trecuţi prin multe. Cu greu îi neliniştea ceva.

Pe de altă parte însă...

... cerul era de un albastru palid stropit cu auriu şi brăzdat de câteva fâşii înalte de nori pufoşi ce străluceau rozaliu în lumina târzie. Bătrânii castani din curtea interioară erau în floare. Printr-un geam se auzea cum un student vrăjitor cântă la vioară, cam fals. Nu era, cum s-ar spune, nimic rău prevestitor.

Vânturache se sprijini de tencuiala călduţă a Universităţii. Şi ţipă.

Clădirea tremura. Simţi cum îi trece prin palmă şi apoi prin braţe o senzaţie ritmică, pe frecvenţa groazei incontrolabile. Până şi pietrele erau speriate.

Privi îngrozit în direcţia unui clinchet metalic. Un capac de canal sări în sus şi se iviră mustăţile unui şobolan. Care aruncă o privire disperată spre Vânturache în timp ce ieşea din canal, urmat de câteva duzini de membri de trib. Unii dintre ei purtau haine, dar asta nu era ceva neobişnuit în Universitate, unde fundalul de magie de înalt nivel afecta genele în moduri bizare.

În timp ce privea de jur împrejur, Vânturache văzu alte şiruri de corpuri cenuşii părăsind Universitatea, ţâşnind din fiecare burlan spre zidul exterior. În dreptul urechii sale iedera foşni şi printr-o serie de salturi ce sfidau moartea nişte şobolani aterizară pe umerii lui şi alunecară în jos, pe robă. Altfel îl ignorară complet, ceea ce nu era ieşit din comun. Majoritatea vieţuitoarelor îl ignorau pe Vânturache.

Făcu stânga-împrejur şi intră grăbit în Universitate, cu roba fâlfâindu-i pe lângă genunchi, şi ajunse în dreptul trezoreriei. Bătu în uşă cu putere până când aceasta se deschise cu un scârţâit.
- Ah. Eşti tu, ăă, Vânturache, nu-i aşa? spuse trezorierul, fără prea mult entuziasm. Ce s-a întâmplat?
- Ne scufundăm!

Trezorierul se zgâi la el câteva clipe. Numele lui era Zinc. Era înalt şi deşirat şi arăta de parcă îşi trăise vieţile anterioare sub formă de cal, iar în viaţa actuală ratase de puţin ocazia de a fi reîncarnat sub aceeaşi formă. Întotdeauna lăsa oamenilor impresia că îi priveşte printre dinţi.
- Ne scufundăm?
- Da, toţi şobolanii fug!

Trezorierul îi mai aruncă o privire.
- Poftim înăuntru, Vânturache, spuse el cu blândeţe.

Vânturache îl urmă prin camera joasă şi întunecată până în dreptul ferestrei, care dădea spre grădini şi spre fluviul care curgea liniştit.
- Nu cumva te-ai, ăă, surmenat? întrebă trezorierul.
- Cum să mă surmenez? făcu Vânturache cu un aer vinovat.
- Vezi tu, asta e o clădire, zise trezorierul şi, ca majoritatea vrăjitorilor puşi faţă în faţă cu o problemă, începu să îşi răsucească o ţigară. Nu este o corabie. Sunt destule indicii în sensul ăsta. Absenţa delfinilor zburdând la prova, o lipsă acută de punţi, chestii de genul ăsta. Şansele noastre de scufundare sunt extrem de reduse. În caz contrar, ăă, ar trebui să fugim către şoproane şi să vâslim spre ţărm. Hmm?
- Dar şobolanii...
- O fi ajuns o corabie cu grâne în port, asta cred. Sau o fi vreo, ăă, sărbătoare de primăvară.
- Sunt sigur că am simţit şi clădirea zgâlţâindu-se, spuse Vânturache cu o umbră de îndoială.

Aici, în această cameră liniştită, cu focul pâlpâind în şemineu, pericolul nu mai părea aşa real.
- Un cutremur trecător. O fi sughiţat A'Tuin, ăă, probabil. Ar trebui, ăă, să îţi vii în fire. Ai băut cumva?
- Nu!
- Ăă, şi nu vrei?

Zinc se duse înspre un dulăpior negru din lemn masiv de stejar, scoase de acolo două pahare şi le umplu cu apă de la robinet.
- La ora asta cel mai bine îmi iese vinul, spuse el plasându-şi mâinile deasupra paharelor. Spune-mi, ăă, dulce sau sec?
- Ăă, nu. Cred că ai dreptate. Mai bine mă duc să mă odihnesc puţin.
- Bună idee.

Vânturache o luă la pas pe culoarele de piatră. Din când în când îşi punea palma pe zid şi părea că stă să asculte ceva, şi apoi scutura din cap.

Traversând iarăşi curtea interioară văzu cum o hoardă de şoareci cobora de la balcon îndreptându-se înspre râu. Şi pământul pe care alergau părea că se mişcă. Iar când Vânturache privi mai de aproape văzu că asta se datora furnicilor care îl acopereau.

Nu erau orice fel de furnici. Magia scursă timp de secole prin zidurile Universităţii avusese efecte bizare asupra lor. Unele trăgeau după ele mici căruţe, altele erau călare pe cărăbuşi, dar toate părăseau Universitatea cât mai repede cu putinţă. Pe măsură ce avansau, iarba de pe pajişte se unduia.

Vânturache privi în sus şi văzu cum o saltea veche şi dungată iese forţându-se printr-o fereastră şi aterizează jos, pe dale. După o pauză, aparent ca să îşi tragă sufletul, aceasta se ridică puţin deasupra solului. Apoi porni plutind pe deasupra gazonului ca şi cum ar fi avut un scop precis, năpustindu-se asupra lui Vânturache, care totuşi reuşi să se ferească la timp. Auzi nişte ciripeli subţiratice şi reuşi să vadă cu coada ochiului câteva mii de picioruşe hotărâte pe sub pânza cocoloşită înainte ca salteaua să îl depăşească rapid. Până şi ploşniţele plecau, şi nu doreau să rişte în caz că n-ar fi găsit cazare la nivelul de confort cu care se obişnuiseră. Una dintre ele îi făcu un semn şi scârţâi un salut.

Vânturache se trase câţiva paşi de-a-ndărătelea până când simţi că ceva îi atinge partea din spate a picioarelor şi îi îngheaţă şira spinării. Se dovedi a fi o bancă din piatră. O observă preţ de câteva clipe. Nu părea să se grăbească nicăieri. Se aşeză, recunoscător.

Probabil că există o explicaţie naturală, gândi el. Sau, oricum, una supranaturală perfect normală.

Un hârşâit îl făcu să privească de-a lungul gazonului.

Pentru asta nu exista nici o explicaţie naturală. Cu o încetineală incredibilă, coborând pe parapete şi burlane, într-o linişte absolută cu excepţia ocazionalelor scrijelituri de piatră pe piatră, garguiele părăseau acoperişul.

Din păcate, Vânturache nu văzuse niciodată stop-cadre de calitate proastă, pentru că atunci ar fi ştiut exact cum să descrie ceea ce vedea. Creaturile nu se mişcau în adevăratul sens al cuvântului, dar totuşi înaintau printr-o serie de imagini date pe repede înainte, astfel că o mulţime de ciocuri, coame, aripi, gheare şi excremente de porumbel trecură pe lângă el într-o procesiune rapidă.
- Ce se întâmplă? guiţă el.

O chestie cu faţă de goblin, corp de harpie şi picioare de uliu întoarse capul printr-o serie de mici smuceli şi îi răspunse printr-o voce cu ecou de grotă montană (cu toate că efectul puternic de rezonanţă era subminat, bineînteles, de faptul că nu putea să-şi închidă gura).
- Ine un aghichian. Ugi hi halveagă-he! spuse chestia.
- Ce? întrebă Vânturache.

Dar garguia trecuse deja mai departe, iar acum se târa pe gazonul secular (*Brazdele lăsate în urmă de garguiele fugare l-au facut pe grădinarul şef al Universităţii să muşte săpăliga şi să dea naştere următorului citat: "Cum se obţine un astfel de gazon? Îl tunzi şi îl îngrijeşti fo' cinsute de ani şi dup-aia îţi aleargă pe el o gaşcă de nemernici." (n.a.)).

Aşa că Vânturache rămase aşezat şi privi în gol preţ de vreo zece secunde înainte de a scoate un urlet scurt şi de a o lua la sănătoasa cât de tare îl ţineau picioarele.

Nu se opri până când nu ajunse în camera sa din incinta Bibliotecii. Nu era cine ştie ce cameră, fiind folosită mai mult ca depozit de mobilă veche, dar era acasă.

De un perete întunecos stătea sprijinit un dulap. Nu era unul dintre acele dulapuri moderne, numai bune pentru ascuns adulterinii speriaţi atunci când soţul se întorcea acasă mai devreme, ci o piesă veche din stejar masiv şi negru ca noaptea, în ale cărui adâncimi prăfuite umeraşele se încălecau şi se înmulţeau; hoarde întregi de pantofi stâlciţi colcăiau pe tăblia de jos. Era chiar posibil să fi fost o uşă secretă către alte lumi fantastice, dar nimeni nu avusese curajul să verifice din cauza mirosului înecăcios de naftalină.

Iar pe dulap, înfăşurat în rămăşiţe de hârtie îngălbenită şi cuverturi învechite, zăcea un cufăr cu chingi de alamă. I se spunea Bagajul. De ce acceptase să îi aparţină lui Vânturache era un secret pe care numai Bagajul îl ştia, şi nu dorea să-l dezvăluie, dar probabil că nici un alt obiect din istoria accesoriilor de voiaj nu avea o poveste atât de plină de mister şi dureroase leziuni corporale. Era adesea descris ca fiind jumătate valiză şi jumătate maniac ucigaş. Avea multe calităţi deosebite care vor fi dezvăluite sau nu în curând, numai că momentan exista doar una care îl diferenţia de oricare alt cufăr cu armături de alamă. Sforăia producând un sunet de parcă cineva ar fi tăiat foarte încet un buştean, cu fierăstrăul.

Poate că Bagajul este fermecat. Poate că e îngrozitor. Dar sufletul său enigmatic e înrudit cu sufletele tuturor celorlalte valize din multivers, şi ca atare preferă să-şi petreacă iernile hibernând deasupra dulapului.

Vânturache îl lovi cu o mătură până când sforăitul încetă, apoi îşi umplu buzunarele cu tot ce putu apuca din lada de banane care îi servea drept noptieră şi o zbughi pe uşă. Nu putu să nu remarce că îi dispăruse salteaua, dar nu prea conta pentru că era extrem de hotărât să nu mai doarmă vreodată pe vreo saltea.

Bagajul ateriză pe podea cu o bufnitură. După câteva secunde, şi cu mare grijă, se ridică pe câteva sute de picioruşe mici şi rozalii. Se balansă puţin înainte şi înapoi, întinzându-şi fiecare picior în parte, apoi deschise capacul şi căscă.
- Vii sau nu?

Capacul se închise cu o pocnitură. Bagajul execută o manevră complicată cu picioarele, poziţionându-se în final pe direcţia uşii, şi porni după stăpânul său.

Biblioteca era încă în stare de agitaţie; din când în când se mai auzea câte un zăngănit (*În majoritatea bibliotecilor vechi, cărţile sunt legate de policioare pentru a preveni distrugerea lor de către oameni. În Biblioteca Universităţii Nevăzute, bineînţeles, problema se pune oarecum invers. (n.a.)) de lanţ sau câte un foşnet înăbuşit de pagină.

Vânturache îşi băgă mâna sub birou şi îl înşfăcă pe Bibliotecar, care stătea tot ghemuit sub păturică.
- Haide, am zis!
- Uuuk.
- Dau de băut! spuse Vânturache în disperare de cauză.

Bibliotecarul se desfăcu precum un păianjen patruped.
- Uuuk?

Vânturache aproape că îl târî pe antropoid din cuibul său şi apoi pe uşă afară. Nu se îndreptă către porţile principale, ci către o zonă de zid aparent neînsemnată, unde câteva cărămizi fixate precar oferiseră studenţilor, timp de mii de ani, o cale de acces după ce se suna stingerea. Se opri atât de brusc încât Bibliotecarul se lovi de el ca o ghiulea şi apoi Bagajul îi izbi pe amândoi.
- Uuuk!
- Pe toţi zeii! Ia uite!
- Uuuk?

Un val negru şi lucios se revărsa printr-un grilaj din apropierea bucătăriei. Lumina stelelor de curând răsărite se reflecta pe milioane de mici carapace negre.

Dar nu apariţia gândacilor era ceea ce deranja, ci faptul că mărşăluiau la pas, în rânduri egale de câte o sută de indivizi. Bineînţeles, ca toţi locuitorii nelegitimi din Universitate, şi gândacii erau mai neobişnuiţi, dar sunetul a miliarde de picioruşe lovind caldarâmul la unison dădea o senzaţie deosebit de neplăcută.

Vânturache păşi cu grijă peste coloana mărşăluitoare. Bibliotecarul sări peste ea.

Bagajul, evident, îi urmă, făcând un zgomot de parcă cineva ar fi bătut step pe o pungă cu pufuleţi.

Şi aşa, forţând Bagajul să facă un ocol până la poartă pentru că altfel ar fi lăsat o gaură în perete, Vânturache părăsi Universitatea împreună cu celelalte insecte şi mici rozătoare speriate, şi decise că dacă un număr rezonabil de beri liniştite nu îl vor ajuta să vadă lucrurile într-o lumină mai bună, probabil că ceva mai multe vor reuşi. Oricum, merita încercat.

Din acest motiv nu a fost prezent în Sala Mare pentru cină. Avea să fie cea mai importantă cină sărită din viaţa sa.



Undeva mai departe se auzi un clinchet slab în timp ce o ancoră cu patru cârlige îşi înfigea colţii în partea de sus a zidului Universităţii. O clipă mai târziu, o siluetă subţirică înveşmântată în negru ateriză fără zgomot în curtea interioară şi o porni rapid către Sala Mare, unde foarte curând se pierdu printre umbre.

Oricum, nimeni nu ar fi putut remarca nimic. În partea opusă a campusului, Magicianul se îndrepta către porţile principale. Acolo unde picioarele lui atingeau caldarâmul scăpărau scântei albastre, care evaporau roua înserării.