Sezonul de împerechere

Pelham Grenville Wodehouse s-a născut în 1881 la Guildford. A studiat la Dulwich College. După o scurtă perioadă în care a lucrat ca funcţionar de bancă în cadrul Hong Kong and Shanghai Bank, se dedică în totalitate carierei de jurnalist şi scriitor, vînzîndu-şi povestirile diverselor publicaţii. Se căsătoreşte în 1914; în 1955 devine cetăţean american. În cele peste o sută de cărţi ale sale a descris ca nimeni altul viaţa idilică de provincie a englezilor din epoca edwardiană. Celebre printre scrierile sale sînt cele două serii: seria Castelului Blandings, proprietatea lordului Emsworth, înconjurat de grădini feerice, unde sosesc mereu impostori şi mai tot timpul se fură cîte ceva, şi seria majordomului Jeeves, personaj mult mai inteligent decît stăpînul său, Bertie Wooster, care rezolvă în moduri extrem de ingenioase şi de ilare problemele celor din jurul său. Adevărate capodopere umoristice, romanele lui Wodehouse au fost traduse în peste treizeci de limbi (inclusiv în japoneză şi în arabă). În anul 1944 tirajele operelor sale depăşiseră deja cinci milioane de exemplare, moment după care nimeni nu a mai putut să le numere. În Statele Unite, în Rusia şi în multe ţări europene există chiar cluburi pentru studierea operei lui P.G. Wodehouse. A scris şi versuri pentru mai multe comedii muzicale de succes, pe muzica lui George Gershwin, Cole Porter şi Irving Berlin. În 1975, cu cîteva săptămîni înainte de a muri, Wodehouse a primit titlul de Cavaler pentru serviciile aduse Imperiului Britanic.

Jeeves şi Wooster sînt probabil cele mai cunoscute şi mai iubite personaje create de Wodehouse. Jeeves este "perfectul gentleman al unui gentleman", majordomul cu sclipiri de geniu, doldora de cultură şi cunoştinţe psihologice, care îi scoate mereu din bucluc nu numai pe Bertie, ci şi pe cei dragi stăpînului său. Bertram Wooster este un "om de lume" cam tont, care îşi povesteşte peripeţiile într-un limbaj născocit de Wodehouse special pentru el, cu accente de şcoală particulară britanică şi expresii ilare rămase memorabile.

În Sezonul de împerechere, Bertie, pentru a evita să se îndrepte către altar lîngă cea mai siropoasă şi tălîmbă femeie din lume, pleacă în vizită la Deverill Hall, reşedinţa lui Esmond Haddock şi a unui puhoi învolburat de mătuşi duse cu pluta, dîndu-se drept Gussie, prietenul său cel molîu. De parcă asta n-ar fi destul, Gussie apare şi el la Deverill Hall, dîndu-se drept Bertie. Numai Jeeves mai poate salva situaţia, aşa încît se materializează la conac, pretinzînd că e altcineva. Totul numai fiindcă primăvara hormonii încep să o ia razna.



Deşi poate n-o să merg atît de departe încît să spun că îmi simţeam inima ca de plumb, trebuie să mărturisesc că în ajunul plecării mele pentru a sta puţin la răcoare la Deverill Hall eram în mod cert lipsit de zvîc. Dădeam înapoi, confruntat fiind cu perspectiva de a mă pritoci în mijlocul unei familii care întreţine relaţii cordiale cu un gangster precum mătuşa mea, Agatha, aşa vlăguit cum eram deja, întrucît îl avusesem pe cap vreme de trei zile pe fiul ei, Thomas, unul dintre cei mai de seamă împieliţaţi sub formă umană.

I-am menţionat asta lui Jeeves, iar el a fost de acord că aranjamentul ar fi putut fi mai îmbietor.
- Totuşi, am zis, dîndu-mi silinţa, ca de obicei, să mă concentrez pe partea plină a paharului, mă flatează, bineînţeles.
- Domnule?
- Să fiu Alesul Poporului, Jeeves. Că tipii ăştia umblă de colo-colo scandînd "Îl vrem pe Wooster".
- A, da, domnule. Întocmai. Foarte agreabil.

Dar stai o clipită. Uit că n-ai nici cea mai vagă idee despre ce e vorba. Aşa iese deseori cînd începi o povestire. O iei vîjîind din loc, plin de vervă şi elan, aidoma unui cal aprig de luptă care îşi vede de treaba lui obişnuită, şi imediat te trezeşti că clienţii se ridică pe picioarele de dinapoi zbierînd după note de subsol.

Dă-mi voie să intru în marşarier şi să te pun la curent.

Mătuşa mea, Agatha, cea care mănîncă sticlă pisată şi omoară şobolani între dinţi, sosind pe neaşteptate la Londra din bîrlogul ei rural, împreună cu fiul său, Thomas, m-a însărcinat în stilul ei autoritar să-l cazez pe acesta în apartamentul meu pentru trei zile, ca să meargă la dentist, la teatru şi alte chestii pregătitoare înainte să plece la şcoală, în Bramley-on-Sea, şi după aia s-o pornesc spre Deverill Hall din King's Deverill, în Hants., reşedinţa unor amici de-ai ei, şi să-mi ofer serviciile pentru concertul din sat. Se pare că voiau să-i îmbunătăţească puţintel programul cu un strop de talent metropolitan, iar eu fusesem recomandat de către nepoata vicarului.

Şi cam atît, bineînţeles. N-avea nici un rost să-i spun că aş prefera să nu mă ating de tînărul Thos nici măcar cu o prăjină lungă de trei metri şi că îmi displăcea să mă întîlnesc cu persoane pe care nu le mai văzusem în viaţa mea. Cînd mătuşa Agatha emite ordine, tu le îndeplineşti. Dar, aşa cum am mai spus, eram conştient de o nelinişte faţă de ce soi de lucruri aveau să urmeze şi faptul că Gussie Fink-Nottle se afla printre cei prezenţi la Deverill Hall nu îmi lumina perspectiva. Cînd eşti prins în capcană în vizuina Celor Nouă Misterioşi, îţi doreşti pe cineva mult mai bun decît Gussie să te ajute să te ţii tare.

Am meditat un pic.
- Mi-aş dori să am mai multe informaţii despre oamenii ăia, Jeeves, am spus. În asemenea ocazii mi-ar plăcea să ştiu cu cine am de-a face. Pînă acum, am aflat numai că o să fiu oaspetele unui moşier pe nume Harris sau Hacker sau poate Hassock.
- Haddock, domnule.
- Haddock, hă?
- Da, domnule. Gentlemanul care vă va fi gazdă este un domn pe nume Esmond Haddock.
- E ciudat, dar numele parcă-mi spune ceva, ca şi cum l-am mai auzit pe undeva.
- Domnul Haddock este fiul proprietarului unui medicament brevetat, căruia i se face multă reclamă, cunoscut sub numele de Hocus Calmus Haddock, domnule. Probabil că denumirea lui vă este familiară.
- Bineînţeles. Îl ştiu prea bine. Nu-i chiar atît de nemaipomenit ca întăritoarele alea ale tale, dar e totuşi un sprijin solid pentru a doua zi dimineaţă. Deci el e unul dintre Haddock-ii ăia, nu?
- Da, domnule. Răposatul tată al domnului Esmond Haddock a fost căsătorit cu răposata domnişoară Flora Deverill.
- Înainte de a răposa amîndoi, bineînţeles.
- Mariajul a fost considerat un fel de mésalliance de către surorile doamnei. Clanul Deverill este o familie veche de boieri de la ţară - ca multe altele în ziua de azi, sărăcită.
- Încep să înţeleg scenariul. Haddock, deşi nu aşa de simandicos cum ar trebui pe linie paternă, achită facturile săptămînale.
- Da, domnule.
- Păi, fără îndoială că-şi poate permite. Hocus-ul ăla e aur curat, Jeeves.
- Aşa înclin să cred, domnule.

O chestie mi-a sărit în ochi, aşa cum deseori se întîmplă cînd trăncănesc cu cinstitul bărbat - şi anume faptul că părea să cunoască al naibii de multe despre asta. I-am menţionat-o şi mi-a explicat că, în virtutea unei coincidenţe bizare, a izbutit să afle dedesubturile întregii afaceri.
- Unchiul meu, Charlie, lucrează ca majordom la conac, domnule. De la el am obţinut informaţiile.
- Nu ştiam că ai un unchi Charlie. Charlie Jeeves?
- Nu, domnule. Charlie Silversmith.

Mi-am aprins o ţigară destul de agreabilă. Lucrurile începeau să se limpezească.
- Păi, asta e o găselniţă. O să poţi să-mi prezinţi toate aspectele frapante, dacă "frapant" e cuvîntul pe care-l caut. Ce fel de speluncă e Deverill Hall ăsta? E un loc plăcut? Are sol cu pietriş? Peisaje îmbietoare?
- Da, domnule.
- Mîncare bună?
- Da, domnule.
- Şi referindu-mă la personal. Există şi o doamnă Haddock?
- Nu, domnule. Tînărul domn este necăsătorit. Locuieşte la conac împreună cu cele cinci mătuşi ale sale.
- Cinci?
- Da, domnule. Domnişoarele Charlotte, Emmeline, Harriet şi Myrtle Deverill şi baroneasa Daphne Winkworth, văduva răposatului P.B. Winkworth, istoricul. Fiica baronesei Daphne, domnişoara Gertrude Winkworth, din cîte am înţeles, îşi are şi ea domiciliul acolo.

La replica "cinci mătuşi" genunchii mi s-au înmuiat niţeluş, căci gîndul de a mă confrunta cu un asemenea cîrd zdravăn de mătuşi, chiar şi ale altcuiva, mă cam pleoştise. Amintindu-mi că în viaţă nu contează mătuşile, ci curajul de-a le face faţă, mi-am venit în fire.
- Înţeleg, am zis. Nu duce lipsă de muieri.
- Nu, domnule.
- Probabil că o să-mi aducă alinare compania lui Gussie.
- Foarte posibil, domnule.
- Oricum ar fi.
- Da, domnule.

Apropo, mă întreb dacă îţi aminteşti de Augustus ăsta, ale cărui activităţi am avut ocazia să le abordez o dată sau de două ori pînă acum. Adu-ţi aminte. Tăntălău mangă, cu mutră de peşte, ochelari cu ramă de baga, bea suc de portocale, colecţionează salamandre, logodit cu cea mai mare pacoste din Anglia, o fată pe nume Madeline Bassett... Aha, ţi l-ai amintit? Bine.
- Spune-mi, Jeeves, am zis, cum de-a ajuns Gussie să se încurce cu bacteriile astea? Fără îndoială, e un mic mister de nepătruns că şi el se duce la Deverill Hall, nu?
- Nu, domnule. Chestiunea poate fi explicată cu promptitudine. Baroneasa Daphne Winkworth este naşa domnişoarei Bassett. Domnişoara Bassett doreşte să i-l prezinte doamnei pe domnul Fink-Nottle, căci încă nu l-a cunoscut.
- Ai aflat asta de la unchiul Charlie?
- Nu, domnule. Chiar domnul Fink-Nottle mi-a adus acest lucru la cunoştinţă.
- Deci te-ai văzut cu el?
- Da, domnule. A venit cînd nu eraţi acasă.
- Cum ţi s-a părut?
- Mîhnit, domnule.
- Ca şi mine, dă înapoi în faţa perspectivei de a se duce în vizită la cocioaba asta hidoasă?
- Da, domnule. Presupunea că domnişoara Bassett îl va însoţi, dar ea şi-a schimbat planurile în ultimul moment şi s-a dus să stea la The Larches, în Wimbledon Common, la o veche colegă de şcoală care a suferit recent o dezamăgire în dragoste. În opinia domnişoarei Bassett, are nevoie de încurajare.

Nu izbuteam să înţeleg cum de compania Madelinei Bassett ar putea încuraja pe cineva, ea fiind, din creştetul capului pînă-n tălpile de la pantofi, o femeie uitată de Dumnezeu pe pămînt, dar n-am zis nimic. Mi-am exprimat doar părerea că asta probabil l-a făcut pe Gussie să spumege niţeluş de furie.
- Da, domnule. Şi-a exprimat supărarea la schimbarea de planuri. Într-adevăr, am înţeles din remarcele sale, întrucît a avut amabilitatea să mi se destăinuie, că de aici a apărut o anumită răceală între el şi domnişoara Bassett.
- Ei, drăcia dracului! am exclamat.

Şi vă spun şi de ce am drăcuit. Dacă-ţi aduci aminte de Gussie Fink-Nottle, atunci probabil îţi aminteşti şi şirul de circumstanţe care a condus, dacă şirurile conduc undeva, la faptul că fioroasa asta de Bassett a căpătat impresia adînc înrădăcinată în capul ei plin de cîlţi că Bertram Wooster se ofileşte din dragoste pentru ea. Nu intru acum în detalii, dar e convinsă că, dacă ar avea chef să rupă relaţiile cu Gussie, n-ar fi nevoie decît să-mi trimită un mesaj urgent pentru ca eu să fug mîncînd pămîntul la ea, gata să cumpăr certificatul şi să mă apuc să comand tortul de nuntă.

Aşadar, cunoscîndu-mi părerea despre Bassett, M. asta, înţelegi cu uşurinţă de ce chestia cu răceala mi-a smuls un înfricoşat "Ei, drăcia dracului!" Gîndul la pericolul care mă păştea nu mă părăsise niciodată şi nu m-aş fi putut simţi cu inima pe deplin împăcată pînă cînd cei doi nu s-ar fi aşezat în faţa altarului. Numai după ce preotul o să termine de pronunţat sentinţa, Bertram o să înceapă să respire din nou uşurat.
- A, bine, am spus plin de speranţă. Doar o ciondăneală între amorezi, fără îndoială. Se întîmplă una-două, ciondănelile astea dintre amorezi. Probabil că pînă acum s-au împăcat de tot, iar hlizitul Zeu al Iubirii trudeşte iarăşi şi mai din greu la vechiul stand. Ha! am continuat cînd a ţîrîit soneria de la intrare. Cineva se ţine pe-aproape. Dacă e tînărul Thos, spune-i că vreau să fie gata, pus la punct şi cu bujori în obrăjori diseară la şapte patruzeci şi cinci pentru a mă însoţi la Regele Lear şi că n-are sens să încerce să se fofileze. Mama lui a zis că trebuie să meargă la teatru, aşa că o să meargă negreşit.
- Cred că mai curînd este domnul Pirbright, domnule.
- Bătrînul Tocătură? Ce te face să crezi asta?
- Şi el v-a căutat cînd nu eraţi acasă şi a precizat că se va întoarce mai tîrziu. Era însoţit de sora lui, domnişoara Pirbright.
- Doamne sfinte, zău? Nărăvaşa? Credeam că e la Hollywood.
- Am înţeles că s-a întors în Anglia în concediu, domnule.
- Ai servit-o cu ceai?
- Da, domnule. Domnişorul Thomas a jucat rolul gazdei. Ulterior, domnişoara Pirbright l-a luat cu ea la cinema.
- Mi-aş fi dorit să fi fost acasă. N-am mai văzut-o pe Nărăvaşa de-un secol. Era bine?
- Da, domnule.
- Dar Tocătură? El cum se simţea?
- Mîhnit, domnule.
- Îl confunzi cu Gussie. Dacă-ţi aminteşti, Gussie era mîhnit.
- Şi domnul Pirbright.
- Se pare că zilele astea sînt o mulţime de mîhniţi vraişte.
- Trăim vremuri dificile, domnule.
- Aşa e. Ei bine, fă-i vînt înăuntru.

S-a prelins afară pe uşă şi cîteva clipe mai tîrziu s-a prelins din nou înăuntru.
- Domnul Pirbright, a anunţat.

Nu greşise. O privire aruncată tînărului oaspete mi-a fost îndeajuns pentru a-mi da seama că era mîhnit.


Şi, ţine bine minte, nu se întîmplă des să-l vezi într-o asemenea stare pe obiectul ăsta de studiu. De regulă, un tip nemaipomenit de spumos. De fapt, în general, aş zice că, dintre toţi indivizii zburdalnici din Clubul Trîntorilor, Claude Cattermole Pirbright este probabil cel mai zburdalnic, fie că e pe scenă, fie că nu.

Spun "pe scenă", pentru că sub lumina reflectoarelor îşi cîştigă plicul săptămînal. Se trage dintr-o familie faimoasă de oameni de teatru. Tatăl lui a compus muzica pentru The Blue Lady şi alte însemnate cîntece de succes pe care, din nefericire, le-am ratat, întrucît pe vremea aia eram în leagăn. Mama lui a fost Elsie Cattermole, o actriţă vestită în New York mulţi ani de zile. Iar sora lui, Nărăvaşa, fascinează clientela cu un anumit şarm şi espičglerie [1], dacă ăsta-i cuvîntul pe care-l caut, încă de pe la vreo şaisprezece ani.

Prin urmare, a fost aproape inevitabil, după ce-a terminat Oxfordul şi şi-a căutat o carieră care să-i asigure pîinea cea de toate zilele şi să-i lase timp să joace un pic de crichet la ţară, să aleagă brodechinul şi coturnul. Azi el e individul pe care îl selectează din prima directorii cînd au de pus în scenă o comedie de moravuri şi vor pe cineva pentru "Freddie", amicul vesel al personajului principal şi protagonistul poveştii secundare de iubire. Dacă la un asemenea spectacol vezi o siluetă zveltă care vine ţopăind cu o rachetă de tenis în mînă, zbierînd "Bună, fetelor", îndată după lovitura de începere a jocului, nu te mai obosi să te uiţi în program. E Tocătură.

În asemenea ocazii, el începe plin de vervă şi continuă plin de vervă pînă la ora închiderii, iar în viaţa particulară e la fel. Şi acolo, verva lui e de pomină. Pongo Twistleton şi Zărghitul Phipps, care în fiecare an, în fumoarul de la Trîntori, interpretează scheciul umoristic burlesc Pat şi Mike, al cărui autor şi producător e el, mi-au spus că, atunci cînd repetă cu ei replicile şi alte chestii din astea, seamănă cu Groucho Marx mai mult decît oricare altul.

Totuşi acum, după cum spuneam, era mîhnit. Se vedea de la o poştă. Avea fruntea umbrită de paloarea gîndului şi aerul unui bărbat care, dacă ar fi zis "Bună, fetelor", ar fi făcut-o cu intonaţia cuiva dintr-o dramă rusească, anunţînd că bunicul s-a spînzurat în şopron.

L-am întîmpinat cordial şi i-am zis că-mi pare rău că nu fusesem acasă cînd mă căutase mai devreme pentru o audienţă, mai ales că Nărăvaşa fusese cu el.
- Mi-ar fi plăcut să stau la taclale cu Nărăvaşa, am spus. Habar n-aveam că s-a întors în Anglia. Acum mi-e teamă că n-o s-o mai văd.
- Ba da.
- Ba nu. Mîine plec într-un loc căruia i se zice Deverill Hall din Hampshire pentru a da o mînă de ajutor la concertul din sat. Se pare că nepoata vicarului a insistat să mă alătur trupei şi ceea ce mă nedumereşte e cum Dumnezeu a auzit fata asta de mine. N-ai fi zis că am o reputaţie atît de larg răspîndită.
- Dobitocule, ea e Nărăvaşa.
- Nărăvaşa?

Rămăsesem perplex. Există puţine persoane mai de treabă decît Cora Pirbright (Nărăvaşa), cu care fusesem în cele mai amicale relaţii încă din zilele copilăriei noastre, cînd frecventam acelaşi curs de dans, dar nimic din conduita ei nu mi-a sugerat vreodată că se înrudea cu clerul.
- Unchiul meu, Sidney, e vicar acolo, iar mătuşa mea e plecată la Bournemouth. În lipsa ei, Nărăvaşa a preluat rolul de amfitrioană.
- Dumnezeule! Sărăcuţul Sid! Îi face ordine în birou, fără îndoială.
- Probabil.
- Îi îndreaptă cravata?
- Nu m-ar mira.
- Şi îi spune că fumează prea mult, iar de fiecare dată cînd el se aşază comod într-un fotoliu, îl ridică de acolo ca să netezească pernele. Probabil că se simte de parcă ar trăi în "Apocalipsa" Sfîntului Ioan. Dar ei nu i se pare casa parohială cam plictisitoare faţă de Hollywood?
- Deloc. Îi place teribil. Nărăvaşa e diferită de mine. Pe mine nu m-ar încînta să mă despart de lumea teatrului, dar ea niciodată nu s-a omorît cu adevărat după asta, deşi are un asemenea succes. Nu cred că s-ar fi urcat vreodată pe scenă dacă n-ar fi fost mama care să şi-o dorească atît de mult. Visul ei e să se mărite cu cineva care trăieşte la ţară şi să-şi petreacă restul vieţii vîrîtă pînă la genunchi printre vaci, cîini şi altele. Bănuiesc că manifestă înclinaţia de fermier a clanului Pirbright. Bunicu-meu a fost fermier. Abia mi-l amintesc. Metri întregi de favoriţi şi mereu văicărindu-se din pricina vremii. Specialitatea ei e să se afle în treabă prin parohie şi să organizeze concerte în sat.
- Ai idee ce număr vrea să prezint în faţa bădăranilor de prin partea locului? Sper că nu Cîntecul de nuntă al arendaşului?
- Nu. Eşti trecut pe afiş că interpretezi rolul lui Pat în scheciul ăla al meu.

Asta s-a înscris printre veştile nemaipomenit de bune. Prea des, la chiolhanurile astea, ştabii din conducere îţi spun să interpretezi Cîntecul de nuntă al arendaşului, care, dintr-un motiv oarecare, trezeşte pornirile cele mai rele în huliganii care stau în spatele ultimului rînd. Dar nu s-a mai văzut niciodată ca vreun ţăran care stă în picioare să nu înghită un scheci umoristic burlesc. Există ceva în imaginea oferită de Actorul A pocnindu-l pe Actorul B în cap cu umbrela, iar Actorul B împungîndu-l pe Actorul A în coaste cu un instrument contondent similar, care pare să-i mişte pînă-n străfunduri. Cu o barbă verde şi ajutorul eficace al distribuţiei de sprijin, puteam să anticipez cu convingere că o să-mi fac clientela să se tăvălească printre bănci.
- În regulă. Bine. Minunat. Acum pot privi spre viitor cu inima uşoară. Dar dacă voia pe cineva pentru rolul lui Pat, de ce nu te-a ales pe tine? Tu eşti un profesionist cu sare şi piper. A, îmi dau seama ce s-a întîmplat. Ţi-a oferit ţie rolul, iar tu ţi-ai ridicat bărbia cu aroganţă, nedorindu-ţi să te cobori la o chestie din asta de amatori.

Tocătură şi-a clătinat sumbru bibilica.
- N-a fost deloc aşa. Nimic nu mi-ar fi făcut mai multă plăcere decît să particip la concertul de la King's Deverill, dar nu se numără printre opţiunile mele. Femeile alea de la conac mă urăsc de moarte.
- Deci le-ai cunoscut? Cum sînt? Un sobor de cotoroanţe cam sclifosite, presupun.
- Nu, nu le cunosc. Dar sînt logodit cu nepoata lor, Gertrude Winkworth, iar ideea de a mă căsători cu ea le scoate din pepeni. Dacă mă apropii la mai mult de un kilometru de Deverill Hall, asmut cîinii pe mine. Că veni vorba de cîini, Nărăvaşa a cumpărat astăzi unul de la Battersea Home.
- Domnul s-o aibă-n pază, am spus distrat, fiindcă mă concentram pe povestea asta de dragoste a lui şi încercam să separ micul lui bulgăre de lînă din claia de mătuşi şi alte minunăţii de care îmi vorbise Jeeves. Apoi i-am găsit locul. Gertrude, fiica baronesei Daphne Winkworth, văduva răposatului P.B. Winkworth, istoricul.
- Din pricina asta am venit la tine.
- A căţelului Nărăvaşei?
- Nu, a chestiei cu Gertrude. Am nevoie de ajutorul tău. O să-ţi spun toată povestea.

Cînd sosise Tocătură, îl echipasem cu un ospitalier whisky cu sifon şi pînă acum sorbise din el poate cam două înghiţituri şi o duşcă. Acum a dat pe gît şi restul şi pare-se că i-a prins bine, întrucît, după ce i-a trecut prin gîtlej, a glăsuit fluent şi plin de însufleţire.
- Ar trebui să încep prin a zice, Bertie, că, încă de cînd primul om a ieşit tîrîş din mocirla primordială şi viaţa a apărut pe planetă, nimeni nu a iubit aşa cum o iubesc eu pe Gertrude Winkworth. Spun asta întrucît vreau să-ţi dai seama că nu ai de-a face cu unul dintre flirturile alea frivole de-o vară, ci cu ceva grandios. O iubesc!
- Asta-i bine. Unde ai cunoscut-o?
- La o casă din Norfolk. Jucau niscaiva piese de teatru de amatori şi m-au prins cu lasoul să le produc. Dumnezeule! Serile alea crepusculare în străvechea grădină, păsările cîntînd toropitor în tufişuri şi stelele începînd să mijească pe...
- S-a făcut. Continuă.
- E minunată, Bertie. De ce mă iubeşte, nu-mi pot închipui.
- Dar te iubeşte?
- O, da, mă iubeşte. Ne-am logodit, iar ea s-a întors la Deverill Hall să-i dea vestea mamei ei. Şi atunci ce crezi că s-a întîmplat?

Păi, bineînţeles, el cam dezvăluise poanta istorisirii încă din start.
- Părintele a dat cu piciorul?
- A scos un ţipăt de l-ai fi putut auzi din Basingstoke.
- Iar Basingstoke e...
- Cam la treizeci de kilometri distanţă în linie dreaptă.
- Cunosc Basingstoke. Doamne apără-mă, da, îl cunosc bine.
- Ea...
- Am stat acolo cînd eram mic. O veche doică de-a mea locuia la Basingstoke într-o vilă semidetaşată, pe nume Balmoral. Pe ea o chema Hogg, ce ciudat. Doica Hogg. Suferea de sughiţ.

Tocătură începea să aibă o atitudine niţeluş crispată. Arăta ca un sătean cu loc în picioare care aude Cîntecul de nuntă al arendaşului.
- Ascultă, Bertie, a spus, ce-ar fi să nu mai vorbim despre Basingstoke şi nici despre doica ta. La dracu' cu Basingstoke şi la dracu' şi cu afurisita ta de doică. Unde rămăsesem?
- Ne-am întrerupt cînd baroneasa Daphne Winkworth scotea un ţipăt.
- Aşa e. Surorile ei, cînd au aflat că Gertrude îşi propunea să se mărite cu fratele domnişoarei Pirbright de la casa parohială şi că fratele ăsta e actor de profesie, au scos şi ele ţipete.

Am cochetat cu ideea de a întreba dacă şi ele ar fi putut fi auzite din Basingstoke, dar chibzuinţa mai înţeleaptă a triumfat.
- N-o plac pe Nărăvaşa şi nu le plac actorii. În tinereţea lor, pe timpul domniei reginei Elisabeta, actorii erau consideraţi nişte derbedei şi pierde-vară şi nu le poate intra în tărtăcuţă că actorul modern este un cetăţean onorabil care cîştigă şaizeci de lire pe săptămînă şi pune la saramură cea mai mare parte a lor în obligaţiuni solide de stat. Păi, pe toţi dracii, dacă m-aş putea gîndi la o cale de a-i trage pe sfoară pe cei care strîng taxele, aş fi un om bogat. Tu ştii vreun mod de a-i trage pe sfoară pe cei care strîng taxele, Bertie?
- Îmi pare rău, nu. M-aş mira ca pînă şi Jeeves să ştie vreunul. Deci ţi-a dat papucii, nu?
- Da. Am primit o scrisoare tristă de la Gertrude în care-mi spunea că n-a avut succes. Mă întrebi de ce nu fugim?
- Tocmai aveam de gînd.
- Nu-i pot obţine acordul. Îi e teamă de furia mamei sale.
- Are o fire dură, mama asta?
- Una dintre cele mai dure. A lucrat ca directoare a unei şcoli mari de fete. Gertrude a făcut parte din grupul ăsta de ocnaşi legaţi împreună de acelaşi lanţ şi n-a trecut niciodată peste asta. Nu, se pare că e exclus să fugim. Şi mai există o piedică, Bertie. Nărăvaşa a obţinut prin matrapazlîcuri un contract pentru mine cu studioul ei din Hollywood şi din clipă în clipă s-ar putea să fie nevoie să plec. E o situaţie îngrozitoare.

O vreme am păstrat tăcerea. Încercam să-mi amintesc ceva ce citisem undeva despre ceva ce nu se stinge undeva, dar n-am reuşit. În orice caz, ideea generală era că dacă o fată te iubeşte, iar tu eşti nevoit să o pui la păstrare un timp, ea o să te aştepte, aşa că i-am spus asta, iar el a zis că-i minunat, dar că nu ştiu totul. Intriga, m-a asigurat el, o să se împută imediat.
- Acum ajungem, a spus, la diavolul de Haddock. Şi aici vreau să-mi vii în sprijin, Bertie.

Am zis că n-am prins şpilul, iar el a spus că bineînţeles că n-am prins afurisitul de şpil, dar n-aş fi putut aştepta o secundă, fir-aş al naibii, să-i ofer şansa să-mi explice, iar eu am zis O, categoric, negreşit.
- Haddock! a exclamat Tocătură, scrîşnind din dinţi şi manifestînd şi alte semne de emoţie. Haddock Distrugătorul de Cămine! Ştii ceva despre păduchele ăsta de primă clasă, Bertie?
- Numai că răposatul lui tată a fost proprietarul Hocus Calmus-urilor.
- Şi i-a lăsat destui bani să scufunde o navă. Bineînţeles, nu sugerez că Gertrude s-ar mărita cu el pentru bani. Ar respinge cu dispreţ o asemenea treabă murdară. Dar, pe lîngă faptul că are destui gologani încît să fie pe o poziţie de forţă, are înfăţişarea unui zeu grec şi e foarte fermecător. Aşa zice Gertrude. Şi, mai mult, am înţeles din scrisorile ei că familia face presiuni asupră-i. Îţi poţi închipui cîte presiuni pot exercita o mamă şi patru mătuşi.

Am început să pricep tendinţa.
- Adică Haddock încearcă să intre pe fir?
- Gertrude îmi scrie că-i dă tîrcoale ca un titirez. Şi asta o să te lămurească ce bondar care zboară din floare-n floare e canalia. Chiar de curînd i-a dat tîrcoale şi Nărăvaşei cam la fel. Întreab-o cînd o vezi, dar subtil, pentru că se inflamează ca un furuncul cînd se pomeneşte de asta. Îţi spun eu, individul e un pericol public. Ar trebui ţinut în lanţ în interesul inocenţei sexului feminin. Dar o să-l aranjăm noi, nu-i aşa?
- Noi?
- Poţi pune pariu că da. Uite ce vreau să faci. Eşti de acord cu mine că pînă şi un individ ca Esmond Haddock, care pare să se asemene cel mai bine cu un crai sud-american, n-ar putea să-şi susţină cauza scîrboasă de faţă cu tine?
- Adică are nevoie să fie între patru ochi cu ea?
- Exact. Aşa încît din clipa cînd ajungi la Deverill Hall, începi să-i sapi planul ticălos. Fii mereu pe lîngă Gertrude. Ţine-te de ea ca scaiul. Ai grijă să nu rămînă singur cu ea în grădina de trandafiri. Dacă se plănuieşte o vizită în grădina de trandafiri, include-te şi tu pe listă. Mă urmăreşti, Bertie?
- Te urmăresc, da, am zis puţintel nedumerit. Te gîndeşti la ceva în stilul mielului lui Mary. Nu ştiu dacă, întîmplător, cunoşti poezia - o recitam cînd eram copil -, dar, în mare, şpilul era că Mary avea un mieluşel cu lîna albă ca zăpada şi oriunde se ducea Mary, sigur mergea şi mielul cu ea. Vrei să-mi modelez comportamentul după cel al mielului lui Mary?
- Chiar aşa. Fii pe fază în orice clipă, fiindcă pericolul e înspăimîntător. Păi, ca să-ţi faci o idee, cea mai recentă sugestie a lui e ca Gertrude şi el să ia sandvişuri într-o dimineaţă şi să plece călare pînă într-un loc la vreo douăzeci de kilometri depărtare, unde sînt stînci şi alte chestii. Şi ştii ce vrea să facă după ce ajung acolo? Să-i arate Obstacolul Îndrăgostiţilor.
- O, zău?
- Nu mai spune "O, zău?" cu atîta nepăsare. Gîndeşte-te, măi. Douăzeci de kilometri pînă acolo, apoi Obstacolul Îndrăgostiţilor, apoi douăzeci de kilometri înapoi. Imaginaţia mi se cutremură la gîndul exceselor pe care un individ ca Esmond Haddock ar fi în stare să le săvîrşească pe un drum de patruzeci de kilometri şi un Obstacol al Îndrăgostiţilor azvîrlit la mijloc. Nu ştiu în ce zi e plănuită excursia, dar oricînd ar fi, trebuie să participi şi tu de la cap la coadă. Dacă se poate, chiar să călăreşti între ei. Şi pentru numele lui Dumnezeu, nu-l scăpa din ochi nici o secundă la Obstacolul Îndrăgostiţilor. |sta o să fie locul periculos. Dacă, la Obstacolul Îndrăgostiţilor, observi cea mai mică pornire a lui de a se apleca înspre ea şi de a-i şopti la ureche, pune-i punct instantaneu. Mă bizui pe tine, Bertie. Fericirea vieţii mele depinde de tine.

Ei bine, dacă un bărbat cu care ai fost coleg de şcoală primară, liceu şi la Oxford spune că se bizuie pe tine, nu ai de ales şi trebuie să-l laşi să se bizuie. Aş exagera dacă aş spune că îmi plăcea însărcinarea, dar am acceptat, iar el m-a înhăţat de mînă şi a zis că, dacă ar exista mai mulţi tipi ca mine, lumea ar fi mai bună - o opinie care diferă zdravăn de cea a mătuşii Agatha şi aveam o presimţire că o să difere zdravăn şi de cea a lui Esmond Haddock. Se putea ca o parte a clanului din Deverill Hall să ajungă cu timpul să-l placă pe Bertram, dar băgam mîna-n foc că numele lui E. Haddock nu intra pe listă.
- Ei bine, cu siguranţă că mi-ai luat o piatră de pe inimă, a spus Tocătură, dîndu-mi drumul la mînă şi apoi reînşfăcîndu-mi-o şi restrîngîndu-mi-o. Să ştiu că eşti de faţă şi munceşti ca un catîr în interesul meu înseamnă totul pentru mine. Nu prea mai pot să mănînc nimic de ceva vreme, dar în seara asta am de gînd să-mi savurez cina. Îmi doresc numai să te pot răsplăti cumva.
- Poţi, am zis.

Un gînd mă străfulgerase, provocat fără îndoială de menţionarea cuvîntului "cină". Încă de cînd Jeeves îmi spusese de răceala care exista între Gussie Fink-Nottle şi Madeline Bassett, mi-am făcut nu puţine griji la gîndul că Gussie îşi lua cina singur în seara aia.

Adică, ştii cum e cînd ai o ciondăneală din asta între amorezi şi apoi te duci să mănînci o cină solitară. Începi să meditezi melancolic la fata buclucaşă şi te întrebi dacă nu te-ai purtat ca un găgăuţă logodindu-te cu ea. La peşte, sentimentul ăsta sporeşte şi, pînă termini porţia de poulet rôti au cresson şi comanzi cafeaua, probabil ai ajuns definitiv la concluzia că ea e o zdreanţă, un os în gît şi un ghemotoc de păr şi că ar fi o nebunie să o angajezi ca parteneră de viaţă.

În asemenea ocazii ai nevoie de o companie simpatică, astfel încît să-ţi abată gîndurile negre, iar mie mi se părea că acum aveam şansa să-i ofer lui Gussie aşa ceva.
- Poţi, am zis. Îl ştii pe Gussie Fink-Nottle? E mîhnit şi am motive să doresc ca în seara asta să nu fie singur şi să cadă pradă gîndurilor negre. Ai putea să-i faci cinste cu un pic de cină?

Tocătură şi-a muşcat buza. Ştiam ce-i trecea prin cap. Se gîndea, la fel ca alţii, că primul lucru esenţial pentru ca o cină între prieteni să iasă bine este ca Gussie să nu fie printre invitaţi.
- Să-i fac cinste lui Gussie Fink-Nottle?
- Da.
- De ce nu-i faci tu?
- Mătuşa mea, Agatha, vrea să-l duc pe fiul ei, Thomas, la teatru.
- Trage chiulul.
- Nu pot. M-ar toca neîncetat cu asta la cap.
- Păi, bine.
- Domnul să te binecuvînteze, Tocătură, am spus.

Aşadar, nu mai aveam grija lui Gussie. În seara aia m-am dus la culcare cu inima împăcată. Fără să ştiu, cum s-ar zice, ce avea să-mi aducă ziua de mîine.


Deşi, de fapt, în prima etapă, a doua zi mi-a adus niscaiva chestii bunicele. Aşa cum se întîmplă de regulă în asemenea ocazii, cînd e s-o iei pe coajă la căderea tăcută a serii, ziua a început nemaipomenit de bine. Ştiind că la 2.53 aveam să-l catapultez pe tînărul Thos la mare, în Borstal, mi-am luat micul dejun cu cîntecul pe buze, iar la prînz îmi amintesc că eram, de asemenea, într-o formă excelentă.

L-am dus pe Thos la gara Victoria, l-am îmbrîncit în tren, i-am strecurat o liră şi am rămas fluturînd o mînă de verişor pînă cînd a dispărut din raza mea vizuală. Apoi, după ce am trecut pe la Clubul Reginei pentru un meci sau două de tenis, m-am întors la mine în apartament, încă voios.

Pînă acum totul fusese în regulă. Pe cînd îmi puneam pălăria în cuier şi umbrela în suportul pentru umbrele, mă gîndeam că, dacă Domnul nu ar sta în împărăţia Lui şi pacea nu ar domni în lume, atunci condiţiile erau atît de pe-aproape, încît era cam tot aia. Fără nici cea mai mică urmă de suspiciune, dacă mă-nţelegi, că de după colţ mă pîndea amara decepţie, cu un ţipar împăiat în mînă, aşteptînd să mă pocnească în occiput.

Primul lucru care mi-a atras atenţia cînd am trecut pragul a fost că părea să fie mult mai multă gălăgie decît s-ar fi cuvenit în căminul unui gentleman. Prin uşa închisă a salonului urechea detecta sunetul unei voci feminine răcnind ceea ce păreau a fi ţipete de încurajare şi, amestecate cu vocea asta feminină, nişte lătrături stridente, ca de ogari care au prins o urmă. Era de parcă budoarul meu fusese ales de conducerea clubului Quorn sau Pytchley [2] pentru a le servi drept loc de întîlnire şi primul meu instinct, aşa cum i s-ar fi întîmplat oricărui proprietar de casă, a fost să cercetez chestia. Nimeni nu poate spune că Bertram Wooster e un om care face mare caz de orice, dar sînt momente cînd crede că trebuie să adopte o atitudine fermă.

Prin urmare am deschis uşa şi numaidecît am fost răsturnat cu picioarele în sus de un corp solid cu o limbă ca a unui furnicar. Limba asta s-a apucat să alunece entuziastă peste povîrnişurile mele superioare şi, după ce ceaţa s-a risipit, am sesizat că mă încîlcisem într-o corcitură flocoasă. Şi în picioare lîngă noi, uitîndu-se în jos ca o mamă care urmăreşte cu privirea zbenguiala primului ei născut, stătea sora lui Tocătură, Nărăvaşa.
- Nu-i aşa că-i un ţump? a zis ea. Un adevărat serafim?

N-am fost în stare să subscriu întru totul la această părere. Animalul părea să aibă o fire agreabilă şi m-a plăcut din prima clipă, dar din punct de vedere fizic n-ar fi cîştigat nici un premiu într-un concurs de frumuseţe. Arăta ca Boris Karloff [3] machiat pentru un rol, ceva.

Pe de altă parte, Nărăvaşa, ca întotdeauna, îţi lua fără doar şi poate ochii. Doi ani petrecuţi la Hollywood o făcuseră şi mai atrăgătoare decît cînd o văzusem ultima oară prin părţile astea.

Tînăra mironosiţă este una dintre fetele alea zvelte, de înălţime medie, cu o siluetă în genul Gertrudei Lawrence [4], iar mutra ei a meritat întotdeauna mai mult decît o privire fugară. În stare de repaus, are un soi de expresie meditativă pe chip, de parcă ar fi un suflet pur, imaculat, gîndindu-se la lucruri frumoase, iar cînd e plină de însufleţire, e atît de a naibii de însufleţită, încît îţi creşte moralul numai dacă te uiţi la ea. Are ochii cumva căprui şi părul castaniu. Îţi lasă impresia că e un înger care mănîncă o grămadă de drojdie. Pe scurt, dacă ţi s-ar cere să alegi un lucru cu care să naufragiezi pe o insulă pustie, Hedy Lamarr ar fi prima alegere, dar Nărăvaşa Pirbright fără îndoială că ar ocupa, şi ea, un loc fruntaş pe lista cu menţiuni de onoare.
- Numele lui e Sam Goldwyn, a continuat ea, readucînd animalul vlăguit pe linia de plutire. L-am cumpărat de la Battersea Home.

M-am ridicat şi m-am şters pe faţă.
- Da, aşa mi-a zis şi Tocătură.
- O, te-ai văzut cu Tocătură? Bine.

În acest punct al discuţiei a părut să devină conştientă de faptul că sărisem peste uzualele politeţuri, fiindcă şi-a luat o pauză pentru a spune ce bine-i pare că mă revede după atîta timp. Eu am zis ce bine-mi pare că o revăd după atîta timp, iar ea m-a întrebat ce mai fac, iar eu am zis că bine. Am întrebat-o ce mai face şi ea mi-a zis că bine. S-a interesat dacă mai sînt tot o vită încălţată, iar eu i-am satisfăcut curiozitatea în privinţa asta.
- Am trecut ieri pe-aici, sperînd să te văd, a zis ea, dar erai plecat.
- Da, mi-a spus Jeeves.
- M-am întreţinut cu un băieţel cu păr roşcat. Zicea că e vărul tău.
- Fiul mătuşii mele, Agatha, şi, în mod ciudat, lumina ochilor ei.
- De ce în mod ciudat?
- E Regele Lumii Interlope. I se spune Umbra.
- Mi-a plăcut de el. I-am dat cincizeci de autografe. Are de gînd să le vîndă colegilor de şcoală şi se aşteaptă să ia şase penny de bucată. E un admirator vechi de-al meu ca actriţă de cinema şi ne-am împăcat la fel de bine ca un cuplu de marionete. Tocătură n-a prea prins simpatie pentru el.
- O dată i-a pus lui Tocătură o piuneză pe scaun.
- Aha, asta lămureşte de ce nu-l prea simpatizează. Că veni vorba de Tocătură, ţi-a dat scenariul de la Pat şi Mike?
- Da, îl am. L-am studiat aseară în pat.
- Bine. A fost frumos din partea ta să ni te alături.

Nu i-am spus că mă alăturasem lor în primul rînd din force majeure, din cauza unei mătuşi care nu tolerează, dacă ăsta-i cuvîntul, vreo ripostă. În schimb, am întrebat cine o să fie partenerul meu în veselul mélange de glume şi actualitate care joacă rolul secundar dar pretenţios al lui Mike, iar ea a zis că un artist pe nume Dobbs.
- Ofiţerul de poliţie Dobbs, sticletele de prin partea locului. În legătură cu asta, Bertie, e un lucru pe care vreau să te fac să-l înţelegi cu toată stăruinţa de care dispun. Cînd îl cafteşti pe poliţistul Dobbs cu umbrela acolo unde ţi se cere în scenariu, pocneşte-l fără reţineri. Lasă-l s-o încaseze cu toată forţa de care sînt capabili muşchii tăi. Vreau să-l văd că se dă jos de pe scenă plin de vînătăi.

Mi se părea, întrucît sînt destul de ager, că-i purta sîmbetele lui Dobbs ăsta. I-am spus-o, iar ea a fost de acord, o încreţitură subită vătămîndu-i puritatea de alabastru a frunţii.
- Da. Îi sînt devotată bietului meu unchi, Sidney, iar muscoiul ăsta mitocan îi stă ca un ghimpe în coaste. E ateul satului.
- O, zău? E ateu, nu-i aşa? Nu m-am dat niciodată în vînt după aşa ceva. De fapt, în şcoala primară am cîştigat odată un premiu pentru cunoştinţele din Biblie.
- Îl agasează pe unchiul Sidney, ţîşnind spre el din străduţe laterale şi face poante pe seama lui Iona şi a Balenei. Scheciul ăsta ne-a fost trimis din ceruri. Adică în viaţa de zi cu zi ai atît de puţine ocazii să cafteşti poliţai cu umbrele, iar dacă vreodată un poliţai a avut nevoie de tratamentul ăsta, atunci Ernest Dobbs e ăla. Cînd nu-i pîngăreşte pe Iona şi Balena cu sarcasmul lui josnic, îl întreabă pe unchiul Sidney de unde şi-a luat Cain soţia. Nu poţi zice că asemenea chestii sînt plăcute pentru un preot sensibil, aşa că fă-l bucăţi, iubitule, şi lasă-i rămăşiţele să cadă pe unde apucă.

Îmi pusese în mişcare sîngele de Wooster şi deşteptase cavalerismul woosterian. Am asigurat-o că, înainte să răsune imnul britanic în vechea primărie din sat, poliţistul Dobbs va şti că a participat la un caft, iar ea mi-a mulţumit cu drăgălăşenie.
- Sînt convinsă că o să fii bun, Bertie. Şi nu mă deranjează să-ţi spun că audienţa se aşteaptă la lucruri mari. De zile întregi, în sat nu se vorbeşte despre nimic altceva în afară de vizita apropiată a lui Bertram Wooster, marele comic londonez. O să fii senzaţia programului. Şi Dumnezeu ştie că are nevoie de o senzaţie, două.
- Cine sînt artiştii?
- Doar nişte haimanale de prin partea locului... şi Esmond Haddock. Interpretează un cîntec.

Felul în care i-a pronunţat numele, cu un soi de dezgust glacial, de parcă i-ar fi mînjit buzele, mi-a sugerat că Tocătură nu greşise cînd îmi spusese că se inflama ca un furuncul cînd venea vorba de învîrtelile lui E. Haddock. Amintindu-mi că mă prevenise să abordez cu tact subiectul, mi-am ales cu grijă cuvintele.
- A, da, Esmond Haddock. Tocătură mi-a povestit despre Esmond Haddock.
- Ce ţi-a zis?
- O, una, alta.
- În legătură cu mine?
- Da, într-o anumită măsură şi legat de tine.
- Ce ţi-a zis?
- Păi, mi-a sugerat, se pare, dacă l-am înţeles bine, că sus-numitul Haddock, cum ar fi, a cam dat-o cu bîta-n baltă. Potrivit lui Tocătură, tu şi Casanova ăsta modern vă ţineaţi odată de mînă, dar după ce a zburat şi a cules polenul o vreme, te-a azvîrlit de-o parte ca pe-o mănuşă ponosită şi s-a ataşat de Gertrude Winkworth. Probabil cam incorect. Cred că a cam încurcat borcanele.

Mi-a spus totul pe şleau. Presupun că o fată care umblă de colo-colo săptămîni în şir inflamată ca un furuncul şi cu inima frîntă-n două locuri ajunge să creadă că mîndria feciorelnică e nemaipomenită, dar numai confesiunile îţi alină sufletul. Şi, bineînţeles, făcînd din mine confidentul ei nu însemna că îşi divulga secretele unui necunoscut. Fără îndoială, îi trecuse prin cap că am urmat acelaşi curs de dans şi se poate ca imaginea copilului Wooster într-un costumaş de mic lord şi plin de coşuri să-i fi răsărit în faţa ochilor.
- Nu, n-a încurcat lucrurile. Ne ţineam de mînă. Dar Esmond nu m-a azvîrlit de-o parte ca pe-o mănuşă ponosită, eu l-am azvîrlit de-o parte ca pe-o mănuşă ponosită. I-am spus că nu mai vreau să am nimic de-a face cu el pînă cînd nu se afirmă şi încetează să se mai tîrască în faţa mătuşilor alea ale lui.
- Se tîrăşte în faţa mătuşilor lui, nu-i aşa?
- Da, ca o rîmă.

Nu puteam să trec peste aşa ceva. Bărbaţi mai acătării decît Esmond Haddock se tîrau în faţa mătuşilor lor, şi i-am zis asta, dar n-a părut să mă audă. Fetele rareori mă aud, am observat eu. Era trasă la faţă şi avea privirea înceţoşată. Buzele, am remarcat, îi erau tremurînde.
- N-ar fi trebuit să spun că e o rîmă. De fapt nu e vina lui. L-au crescut de cînd avea şase ani, l-au asuprit zi de zi şi presupun că îi e foarte greu să-şi rupă cătuşele. Îmi pare tare rău de el. Dar există o limită. Cînd a ajuns să-i fie teamă să le spună că ne-am logodit, am pus piciorul în prag. I-am zis că trebuie să le spună, el s-a înverzit la faţă şi a zis O, nu poate şi eu am zis Bine, în cazul ăsta, hai s-o lăsăm baltă. Şi de-atunci n-am mai vorbit cu el decît o dată, cînd l-am rugat să cînte un cîntec la concert. Şi partea cea mai proastă dintre toate, Bertie, e că sînt mai nebună după el ca niciodată. Numai cînd mă gîndesc la el îmi vine să urlu şi să muşc covorul.

Aici şi-a îngropat faţa în blana lui Sam Goldwyn, în aparenţă arătîndu-şi afecţiunea de stăpînă, dar de fapt, îmi dădusem seama, căci sînt ager, pentru a-şi şterge lacrimile incipiente. Eu, personal, aş fi preferat ca în locul animalului care puţea de-ţi muta nasul din loc să fi folosit batista mea din chembrică, dar aşa sînt fetele.
- Of, bine, a spus ea, ieşind din nou la suprafaţă.
Era un pic dificil să-mi dau seama cum să continuu. Un "Hai, lasă, micuţo" ar fi putut să meargă sau nu. După ce m-am mai gîndit o clipă, am supralicitat.
- O, nu-i nimic, a zis ea, ţinîndu-se tare. Se mai întîmplă. Cînd te duci la Deverill?
- În seara asta.
- Şi cum te simţi?
- Nu prea bine. Îmi cam ţîţîie inima. Nu sînt niciodată la înălţime în compania mătuşilor şi, potrivit lui Jeeves, s-au adunat în cîrduri la Deverill Hall. Zice că sînt cinci bucăţi.
- Aşa e.
- O mulţime.
- Cinci în plus. Nu cred că o să-ţi placă, Bertie. Una-i surdă, alta-i ţăcănită şi toate-s scorpii.
- Foloseşti cuvinte cam tari, copilă.
- Numai pentru că nu găsesc altele şi mai tari. Sînt oribile. Au trăit toată viaţa în mucegăitul ăla de conac străvechi şi parcă sînt desprinse dintr-un roman în trei volume. Îi judecă pe toţi după valorile locale. Dacă nu eşti din partea locului, nu exişti pentru ele. Cred că au leşinat săptămîni în şir cînd sora lor s-a măritat cu tatăl lui Edmond.
- Da, Jeeves chiar mi-a sugerat că, după părerea lor, le-a pătat blazonul.
- Nici pe departe cît l-aş fi pătat eu. Fiindcă sînt actriţă de cinema, sînt o femeie stacojie.
- Mereu m-a nedumerit femeia aia stacojie [5]. Era stacojie din cap pînă-n picioare sau avea numai faţa stacojie? Oricum, n-are legătură cu subiectul. Deci aşa stau lucrurile, nu?
- Aşa stau lucrurile.

M-am bucurat că în acest moment cîinele, Sam Goldwyn, s-a precipitat brusc spre abdomenul meu cu lozinca "Înapoi la Bertram" pe bot, întrucît asta mi-a permis să înving un moment emoţional. Eram serios îngrijorat. Ce se putea face nu ştiam, dar, fără putere de tăgadă, în privinţa perspectivelor matrimoniale, Pirbright-ii nu erau o familie norocoasă.

Nărăvaşa părea să creadă şi ea la fel.
- E culmea, nu-i aşa, a zis, că singurul dintre milioanele de bărbaţi pe care i-am cunoscut pînă acum şi cu care am vrut vreodată să mă mărit nu se poate căsători cu mine pentru că nu-l lasă mătuşile lui.
- Neplăcut pentru tine, am fost eu de acord.
- Şi la fel de neplăcut şi pentru sărăcuţul de Tocătură. N-ai crede, văzîndu-l, că Tocătură ar fi genul de bărbat care să sufere din cauza unei fete, dar aşa e. E plin de profunzimi ascunse, dacă îl cunoşti cu adevărat. Gertrude înseamnă pur şi simplu totul pentru el. Şi mă îndoiesc că o să fie în stare să reziste în faţa combinaţiei dintre Esmond, mama ei şi mătuşile.
- Da, mi-a spus că e supusă la presiuni.
- Cum ţi s-a părut?
- Mîhnit.
- Da, îndură cu greu, a spus Nărăvaşa.

Chipul i s-a întunecat. Tocătură fusese dintotdeauna lumina ochilor ei, dacă înţelegi ce vreau să spun cu asta. Era evident că suferea alături de el şi fără îndoială că în acel moment ne-am fi avîntat într-o discuţie lungă despre necazul lui, întorcîndu-l pe toate feţele şi încercînd să decidem ce se putea face mai bine, dacă uşa nu s-ar fi deschis şi el, în persoană, n-ar fi dat buzna înăuntru.
- Bună, Tocătură, am spus.
- Bună, Tocătură, dragule, a zis Nărăvaşa.
- Bună, a spus Tocătură.

M-am uitat la Nărăvaşa. Ea s-a uitat la mine. Cred că ne-am ţuguiat buzele şi, în ceea ce mă priveşte, ştiu că am ridicat din sprîncene. Fiindcă Pirbright avea atitudinea cuiva care abandonase orice speranţă, iar vocea cu care spusese "Bună" venise, din cîte se părea, din mormînt. Toată ţinuta lui era, pe scurt, de soiul celor care stîrnesc milă şi groază în sufletele celor care-i doresc binele.

S-a cufundat într-un scaun, şi-a închis ochii şi a rămas nemişcat cîteva clipe. Apoi, ca şi cum o bombă i-ar fi explodat subit în căpăţînă, a zvîcnit cu un ţipăt sugrumat, s-a apucat de tîmple, iar eu am început să văd lumina zilei. Purtarea lui, atît de vădit similară cu aceea a unui om conştient de faptul că numai acţionînd neîntîrziat şi la ţanc îşi împiedică scăfîrlia să se crape în două, mi-a sugerat că greşisem cînd presupusesem că acest cadavru viu ajunsese într-un asemenea hal numai din cauza unei dezamăgiri în dragoste. Am sunat şi Jeeves şi-a făcut apariţia.
- Un întăritor din ăla de-a doua zi dimineaţă, dacă eşti amabil, Jeeves.
- Prea bine, domnule.

A pîlpîit pe uşă afară, iar eu l-am supus pe Tocătură unei examinări minuţioase. Mi s-a spus de către cunoscători că există şase feluri de mahmureală - Busola Defectă, Maşina de Cusut, Cometa, Atomica, Mixerul de Ciment şi Spiriduşul Bîţîit, iar din atitudinea lui am dedus că le avea pe toate.
- Aşadar azi-noapte te-ai cam torpilat, ai? am spus.
- Am fost, poate, un picuţ matol.
- Jeeves s-a dus după un stimulent de-al lui.
- Mulţumesc, Bertie, mulţumesc, a zis Tocătură cu o voce joasă şi firavă, apoi şi-a închis iarăşi ochii.

Indubitabil, intenţia lui era să-şi refacă ţesuturile trăgînd un pui de somn, iar eu, personal, l-aş fi lăsat în pace să-i dea bătaie. Dar Nărăvaşa era construită dintr-un material mai aspru. I-a luat capul în ambele mîini şi i l-a zgîlţîit, făcîndu-l ca de data asta să ţîşnească spre tavan cu un ţipăt atît de puţin sugrumat, încît a răsunat în cameră aidoma horcăitului de moarte a o sută de hiene care-şi dau duhul. Consecinţa firească a fost că Sam Goldwyn a început să spintece bolta cerească, iar eu, cu dorinţa să-i tai macaroana, l-am mînat pînă la uşă şi l-am azvîrlit afară. M-am înapoiat şi am găsit-o pe Nărăvaşa trăgîndu-i o săpuneală lui Tocătură într-o manieră deloc şovăielnică.
- Mi-ai promis formal că n-o să te chercheleşti, găgăuţă, a spus ea cu o vehemenţă fraternă. Cît preţ pui tu pe cuvîntul de onoare al Pirbright-ilor?
- E uşor să spui "Cît preţ pui tu pe cuvîntul de onoare al Pirbright-ilor?" a replicat Tocătură cu oareşce înfocare. Cînd mi-am dat cuvîntul de onoare al Pirbright-ilor că n-o să mă cherchelesc, n-am ştiut că o să iau cina cu Gussie Fink-Nottle. Bertie o să confirme că nu e omeneşte posibil să rezişti o seară întreagă singur cu Gussie fără o cantitate mare de stimulente.

Am încuviinţat din cap.
- Are dreptate, am spus. Chiar şi în cea mai bună formă, Gussie nu e un amic de vis, iar aseară îmi închipui că era mîhnit.
- Foarte mîhnit, a zis Tocătură. În trecut, cînd participam la excursii, ajungeam uneori la Southport într-o dimineaţă ploioasă de duminică. Gussie mi-a inspirat aceeaşi dezolare disperată. Stătea acolo cu falca de jos căzută, holbîndu-se la mine ca un cod...
- Gussie, i-am explicat eu Nărăvaşei, s-a ciondănit cu logodnica lui.
-... pînă cînd după un timp mi-am dat seama că nu se putea face decît un singur lucru dacă voiam să supravieţuiesc supliciului. I-am spus chelnerului să-mi aducă o sticlă de un litru jumate şi să mi-o lase la îndemînă. După aia, lucrurile au părut să meargă mai bine.
- Gussie, bineînţeles, a băut suc de portocale.
- Tot timpul, a spus Tocătură dîrdîind uşor.

Îmi puteam da seama că, deşi dăduse declaraţia asta sinceră şi bărbătescă, Nărăvaşa încă mai ameninţa să facă pe sora severă şi să-i toarne reproşuri unui bărbat care nu era în stare să le primească, fiindcă pînă şi cele mai bune femei nu se pot abţine să-şi spună cuvîntul a doua zi dimineaţă, aşa că m-am grăbit să continuu conversaţia pe un ton neutru.
- Unde aţi luat cina?
- La Dorchester.
- V-aţi mai dus undeva după cină?
- O, da.
- Unde?
- O, pe ici, pe colo. East Dulwich, Ponder's End, Limehouse...
- De ce la Limehouse?
- Păi, dintotdeauna am vrut s-o văd şi cred că mă bătea gîndul să-i compar melancolia cu a mea. Cît priveşte East Dulwich şi Ponder's End, nu sînt sigur. Poate am auzit pe cineva că le recomandă sau poate doar am crezut că tot ce am de făcut e să mă duc şi să văd feţe noi. Am rezervat un taxi toată noaptea şi am rătăcit de colo-colo, admirînd peisajul. Pînă la urmă ne-am vărsat în Trafalgar Square.
- La ce oră?
- Cam cinci dimineaţa. Ai fost vreodată în Trafalgar Square la cinci dimineaţa? Foarte pitoresc, fîntîna aia sub primele raze din zori. Şedeam pe marginea ei în timp ce soarele abia începea să poleiască acoperişurile cînd mi-a venit o idee care, acum îmi dau seama, deşi atunci mi s-a părut bună, a fost o greşeală.
- Ce idee?
- Mi-a trăsnit prin cap că e posibil să fie salamandre în fîntînă şi, ştiind cît de tare se dă în vînt Gussie după salamandre, l-am sfătuit să intre în apă şi să le caute.
- Îmbrăcat?
- Da, îmbrăcat, îmi amintesc că am remarcat.
- Dar nu te poţi bălăci îmbrăcat în fîntîna din Trafalgar Square.
- Ba da, poţi. Gussie a putut. Am amintiri puţintel cam neclare, dar ţin minte că mi-a trebuit niscaiva putere de convingere. Da, acuma ştiu, a zis Tocătură luminîndu-se la faţă. I-am spus să se bălăcească, el nu voia să se bălăcească, iar eu i-am zis că, dacă nu se bălăceşte, o să-i dau cu sticla în cap. Aşa că s-a bălăcit.
- Încă mai aveai sticla?
- Asta era alta, am luat-o din Limehouse.
- Şi Gussie s-a bălăcit?
- Da, Gussie s-a bălăcit.
- Mă mir că nu l-au săltat.
- Ba l-au săltat, a spus Tocătură. Un poliţai a venit şi l-a umflat de guler, iar azi-dimineaţă a primit paisprezece zile fără drept de apel la curtea penală din Bosher Street.

Uşa s-a deschis. Sam Goldwyn a năvălit în salturi înăuntru şi s-a aruncat la pieptul meu, de parcă am fi fost un cuplu de îndrăgostiţi care se întîlnesc la capătul călătoriei.

A fost urmat de Jeeves, care ducea o tipsie cu un pahar pe ea, ce conţinea o specialitate din aia grozavă de-a lui.

Pe vremea cînd eram un puşti imbecil de vreo doisprezece anişori, ispăşindu-mi condamnarea la închisoare în Malvern House, Bramley-on-Sea, şcoala particulară condusă de rev. Aubrey Upjohn, îmi amintesc că l-am auzit pe rev. Aubrey ridicîndu-l zdravăn în slăvi pe răposatul sir Philip Sidney deoarece, fiind rănit într-o bătălie de pe undeva şi oferindu-i-se una mică de către un tovarăş de arme, i-a spus tipului care îi organiza să-l sară de data aia şi să-i cedeze locul lui unui ins de pe-o targă din apropiere, mai nenorocit decît el. Spiritul ăsta de sacrificiu, a spus rev. Aubrey, asta aş vrea să văd la voi, băieţi - mai ales la tine, Wooster, şi de cîte ori ţi-am zis să nu te mai uiţi aşa, cu gura căscată, la mine, în felul ăsta tîmp? Închide gura, băiete, şi ridică-te în picioare.

Ei bine, dacă ar fi făcut parte din micul nostru grup, acum l-ar fi văzut. Primul meu impuls a fost să mă năpustesc, să înşfac paharul de pe tipsia aia şi să-l dau pe gît dintr-o înghiţitură, fiindcă, dacă am avut vreodată nevoie de un întăritor, atunci ăla era momentul. Dar m-am abţinut. Chiar şi în clipele alea teribile am izbutit să-mi spun că Tocătură avea nevoie de el mai mult decît mine. Am rămas deoparte, bîţîind din toate mădularele, iar el a luat zeama, a ras-o şi, după ce a executat toate mişcările caracteristice unui om lovit de trăsnet, întotdeauna reacţia promptă la revigorantele astea ale lui Jeeves, a făcut "Ha!" şi a început să arate mult mai bine.

Mi-am trecut o mînă febrilă peste frunte.
- Jeeves!
- Domnule?
- Ştii ceva?
- Nu, domnule.
- Gussie Fink-Nottle e la zdup.
- Într-adevăr, domnule?

Mi-am trecut altă mînă peste frunte, iar tensiunea arterială mi-a crescut cu cîteva niveluri. Ar fi trebuit, presupun, să-mi fi intrat bine-n dovleac pînă acum că nici o ştire, oricît de senzaţională ar fi ea, n-o să-l facă pe Jeeves să-şi dea ochii peste cap şi să ţopăie de colo-colo, dar chestia aia cu "Într-adevăr, domnule?" niciodată nu eşuează să-l întărîte pe Wooster.
- Nu mai spune "Într-adevăr, domnule?"! Repet. Bălăcindu-se în fîntîna din Trafalgar Square la ora cinci azi-dimineaţă, Augustus Fink-Nottle a fost arestat de poliţie şi e la răcoare pentru paisprezece zile. Şi diseară e aşteptat la Deverill Hall.

Tocătură, care avea ochii închişi, i-a deschis pentru o clipă.
- Să-ţi spun ceva, a zis. N-o să fie acolo.

Şi-a închis din nou ochii, iar eu mi-am trecut o a treia mînă peste frunte.
- Îţi dai seama ce situaţie înfiorătoare, Jeeves? Ce-o să zică domnişoara Bassett? Ce atitudine o să aibă ea cînd o să afle faptele? Deschide ziarul de mîine. Vede numele iubit printre titlurile din secţiunea cu curtea penală...
- Nu, nu îl vede, a spus Tocătură. Fiindcă Gussie, dînd dovadă de o inteligenţă neaşteptată, a dat numele de Alfred Duff Cooper.
- Păi, ce-o să se întîmple cînd n-o să apară la conac?
- Da, asta e, a spus Tocătură şi a căzut într-un somn revigorant.
- Îţi spun eu ce-o să zică domnişoara Bassett. O să zică... Jeeves!
- Domnule?
- Nu prea eşti atent.
- Îmi cer scuze, domnule. Mă uitam la cîine. Dacă observaţi, domnule, a început să mănînce perna de pe canapea.
- Dă-l încolo de cîine.
- Cred că ar fi bine să-l duc pe micuţ în bucătărie, domnule, a spus el cu o hotărîre respectuoasă. Jeeves e un mare partizan al lucrurilor făcute exact cum trebuie. Mă voi înapoia de îndată ce va fi la loc sigur, între patru pereţi.

S-a retras cu cîine cu tot, iar Nărăvaşa a prins glas. Cu cîteva clipe în urmă, ea se învîrtise pe la periferie cu aerul cuiva care nu prea e la curent cu desfăşurarea evenimentelor.
- Dar, Bertie, a zis, de ce atîta agitaţie şi suferinţă? Pot înţelege că domnul ăsta Fink-Nottle e puţin supărat, dar de ce ţopăi tu aşa de parcă ai fi pe tocuri?

Eram bucuros că Jeeves absenta temporar de la masa de dezbateri, căci mi-ar fi fost imposibil în prezenţa lui să-mi deschid sufletul fără rezerve în privinţa Madelinei Bassett. Fireşte, el cunoaşte toate circumstanţele legate de alde Bassett, iar eu ştiu că le ştie, dar nu discutăm despre ea. Dacă am face-o, ar însemna că am bîrfi o femeie. Wooster-ii nu bîrfesc femeile. Şi, la drept vorbind, nici Jeeves.
- Nu ţi-a povestit Tocătură despre mine şi Madeline Bassett?
- Nici un cuvinţel.
- Păi, îţi spun eu de ce ţopăi de parcă aş fi pe tocuri, am zis eu şi mi-am început relatarea.

Harababura sau talmeş-balmeşul Bassett-Wooster e, bineînţeles, o poveste veche pentru cei din auditoriul meu care mi-au sorbit cuvintele de pe buze cînd am vorbit despre ea mai înainte, dar mereu apar noi membri şi în interesul acestor noi membri o să prezint un scurt cum-se-zice al faptelor.

Chestia a început la Brinkley Court, casa mătuşii mele, Dahlia, din Worcestershire, unde Gussie, eu şi afurisita asta de Bassett ne-am aflat în treabă o vreme vara trecută. A fost unul dintre cazurile alea despre care citeşti atît de des, cînd Tipul A iubeşte o fată, dar îi e teamă să-i spună, iar un amic de-al lui, Tipul B, din preaplinul bunătăţii sale, se oferă să-i paveze drumul cu cîteva vorbe bine alese - scăpînd total din vedere, sărmanul cretin, faptul că, făcînd asta, o să se vîre singur în bucluc şi o s-o caute cu lumînarea. Ce vreau să spun e că Gussie, deşi îndrăgostit lulea, n-a izbutit să-şi ia inima-n dinţi pentru a porni tratativele, iar eu, ca un dobitoc ce sînt, i-am zis s-o lase-n seama mea.

Aşadar, într-o seară, mînînd-o pe fată afară sub amurg, am scos din mine niscaiva chestii foarte nesăbuite, zicîndu-i că la Brinkley Court există inimi care suferă din iubire pentru ea. Şi imediat m-am trezit că ea spunea că, bineînţeles, ghicise ce simţeam pentru că o fată îşi dă întotdeauna seama, nu-i aşa, dar îi părea nespus, nespus de rău că n-avea să fie nimic între noi întrucît era înnebunită după Gussie. Dar, a continuat ea, şi asta a făcut ca primejdia să mă pască de atunci, dacă o să vină o vreme cînd o să-şi dea seama că Gussie nu e sufletul neprihănit şi ales pe care îl crede, o să-i dea papucii şi o să mă facă pe mine fericit.

Şi, după cum am relatat în altă parte, au existat momente cînd am scăpat ca prin urechile acului, în special cînd Gussie s-a aghesmuit ca o candelă şi în starea asta a împărţit premiile micilor savanţi din Şcoala Secundară Market Snodsbury. Atunci ea i-a şters numele de pe lista cu nominalizări, deşi ulterior a dat înapoi, şi nu se poate să nu i-l şteargă din nou dacă descoperă că bărbatul pe care îl considera o făptură mai candidă şi mai nobilă decît alţii, a primit o condamnare exemplară fiindcă s-a bălăcit în fîntîna din Trafalgar Square. Nimic n-o face pe o fată idealistă să i se taie de un individ mai abitir decît vestea că stă paisprezece zile la zdup.

I-am explicat toate astea Nărăvaşei, iar ea a spus Da, înţelege ce vreau să spun.
- Cred că înţelegi într-adevăr ce vreau să spun. N-o să am nici o şansă. Madeline Bassett o să afle ce s-a întîmplat şi nu poate fi decît un singur rezultat. Gussie o să fie pus pe liber, iar silueta încovoiată pe care o veţi vedea tîrşîindu-şi picioarele în drum spre altar alături de ea, pe cînd clienţii se întind după pălării, iar la orgă se cîntă "Vocea care a şoptit peste rai", o să fie cea a lui Bertram Wilberforce Wooster.
- Nu ştiam că te cheamă Wilberforce.

I-am explicat că, în afara clipelor foarte emoţionante, îmi ţin gura.
- Dar, Bertie, nu pot înţelege de ce nu vrei să-ţi tîrşîi picioarele către altar alături de ea. Am văzut o fotografie a ei la conac şi e o mîndreţe de fată.

Asta-i o capcană în care cad de obicei oamenii care n-au cunoscut-o niciodată pe Madeline Bassett, ci au văzut-o numai în poză. În ce priveşte scoarţa exterioară, îmi dau perfect seama, nu-i prea poţi găsi nod în papură veştii ăsteia excepţionale de rău augur. Ochii sînt mari şi strălucitori, trăsăturile delicat modelate, părul, nasul, dinţii şi urechile aproape, dacă nu peste standardele medii. Judecînd-o numai după fotografii, toată lumea e sigură că are în faţă un manechin.

Dar există o şmecherie, şi încă una serioasă.
- Mă întrebi de ce nu-mi doresc să-mi tîrşîi picioarele către altar alături de ea, am zis. O să-ţi spun. Pentru că, deşi pe dinafară e, după cum zici, o mîndreţe de fată, e cea mai sentimentală, siropoasă, dulceagă şi de Doamne-ajută fată care a crezut vreodată că stelele sînt şiragul de margarete al lui Dumnezeu şi că, de fiecare dată cînd o zînă sughiţă, se naşte un bebeluş. E fleşcăită şi ameţită. Lectura ei preferată e Christopher Robin şi Ursuleţul Winnie-Pooh. Probabil aş putea rezuma totul spunînd că e partenera ideală pentru Gussie Fink-Nottle.
- Nu-l cunosc pe domnul Fink-Nottle.
- Ei bine, întreabă pe cineva care îl ştie.

A rămas dusă pe gînduri. Era clar că aprecia gravitatea situaţiei.
- Atunci crezi că, dacă află, o să dai de dracu'?
- Categoric şi incontestabil. Nu mi-ar rămîne altceva de făcut decît să plătesc oalele sparte. Dacă o fată crede că o iubeşti, vine şi spune că îi face vînt logodnicului ei şi că acum e pregătită să se înroleze cu tine, ce altceva poţi face decît să te însori cu ea? Trebuie să fii politicos.
- Da, înţeleg. Dificil. Dar cum ai putea s-o împiedici să afle? Cînd o să audă că domnul Fink-Nottle n-a ajuns la conac, sigur o să facă investigaţii.
- Şi investigaţiile alea, o dată făcute, fără doar şi poate or s-o conducă la oribilul adevăr? Exact. Dar mai e şi Jeeves.
- Crezi că o să fie în stare să aranjeze lucrurile?
- Niciodată nu dă greş. Poartă numărul paisprezece la pălărie şi mănîncă grămezi de peşte. Misterioase sînt căile lui şi miracolele înfăptuite de el. Ia uite-l cum vine, arătînd inteligent ca naiba. Ei bine, Jeeves? Ai împuşcat vreo soluţie?
- Da, domnule. Dar...
- Vezi, i-am zis Nărăvaşei. Am făcut o pauză încreţindu-mi niţeluş fruntea. Te-am auzit cumva pronunţînd cuvîntul "dar", Jeeves? De ce "dar"?
- Doar fiindcă nutresc o anumită nelinişte că soluţia pe care sînt pe cale să v-o prezint nu va primi aprobarea dumneavoastră, domnule.
- Dacă e o soluţie, asta-i tot ce-mi doresc.
- Ei bine, domnule, pentru a preîntîmpina investigaţiile care inevitabil vor avea loc dacă domnul Fink-Nottle nu se prezintă la Deverill Hall diseară, pare esenţial ca un substitut care să pretindă că este domnul Fink-Nottle să-i ia locul.

M-am clătinat pe picioare.
- Doar n-oi sugera să mă cazez la colonia asta de leproşi sub numele lui Gussie?
- Numai dacă nu vă puteţi convinge vreun prieten să facă aceasta, domnule.
Am izbucnit în rîs. Unul dintre rîsetele acelea cavernoase şi acre.
- Nu poţi umbla de colo-colo prin Londra, rugîndu-i pe oameni să pretindă că sînt Gussie Fink-Nottle. Adică, poţi, presupun, dar ce porcărie de viaţă ar fi aia. În plus, nu am timp... Am făcut o pauză. Tocătură! am răcnit.

Tocătură şi-a deschis ochii.
- Hei, bună, a spus el, părînd binişor înviorat. Cum mai stă treaba?
- Bine. Jeeves a găsit soluţia.
- M-am gîndit eu că o să reuşească. Ce ne sugerează?
- Crede... Cum spuneai, Jeeves?
- Pentru a preîntîmpina investigaţiile care inevitabil vor avea loc dacă domnul Fink-Nottle nu se prezintă la Deverill Hall diseară...
- Urmăreşte-l cu atenţie, Tocătură.
-... pare esenţial ca un substitut care să pretindă că este domnul Fink-Nottle să-i ia locul.

Tocătură a încuviinţat din cap şi a spus că i se părea foarte judicios.
- Te referi la Bertie, bineînţeles.

I-am masat cu blîndeţe mîneca hainei.
- Noi ne-am gîndit la tine, am zis.
- La mine?
- Exact.
- Vrei să spun că sînt Gussie Fink-Nottle?
- Da.
- Nu, a spus Tocătură. De o mie de ori nu. Ce idee revoltătoare!

Oroarea înfiorată cu care glăsuise m-a făcut să-mi dau seama cît de profund trebuie că-l afectaseră experienţele din noaptea trecută. Şi, ţine minte ce-ţi zic, puteam să-i înţeleg atitudinea. Gussie e un individ pe care îl poţi accepta sau nu şi oricine l-ar avea drept însoţitor permanent de la opt seara la cinci a doua zi dimineaţă poate foarte bine să devină un picuţ alergic la el. Am început să-mi dau seama că va fi necesară o grămadă de oratorie elocventă pentru a obţine serviciile şi cooperarea lui C.C. Pirbright.
- Ţi-ar permite să stai sub acelaşi acoperiş cu Gertrude Winkworth, am insistat.
- Da, a zis Nărăvaşa, o să fii lîngă Gertrude.
- Chiar şi lîngă Gertrude, a spus cu hotărîre Tocătură, nu accept să fie unii care să mă creadă Gussie Fink-Nottle. În plus, nici nu m-aş descurca. Nici măcar nu m-aş potrivi în rolul ăsta. Se vede prea limpede că sînt un bărbat inteligent, cu creier, înzestrat şi tot felul de chestii din astea, iar lui Gussie probabil că i s-a făcut peste tot reclamă că ar fi cel mai tîmpit dobitoc de pe faţa pămîntului. După cinci minute de conversaţie cu mine, babacii or să miroasă înşelăciunea ca pe o doză de săruri. Nu, dacă vrei să-i găseşti o dublură lui Gussie Fink-Nottle, îţi trebuie cineva asemănător lui Gussie Fink-Nottle, ca să păcăleşti privirile. Tu primeşti rolul, Bertie.

Mi-a scăpat un ţipăt.
- Doar nu crezi că semăn cu Gussie?
- Parcă aţi fi gemeni.
- Tot mai cred că eşti o vită încălţată, Tocătură, a zis Nărăvaşa. Dac-ai fi la Deverill Hall, atunci ai putea s-o aperi pe Gertrude de avansurile lui Esmond Haddock.
- Bertie se ocupă de asta. Sînt de acord că m-ar încînta teribil o vizită la Deverill Hall şi că, dacă ar exista vreo altă cale... Dar n-o să spun că sînt Gussie Fink-Nottle.

Am acceptat inevitabilul.
- S-a făcut, am spus, cu un oftat din ăla. În toate îndeletnicirile umane trebuie să existe un ţap sau cineva care să facă treaba murdară, iar în criza de faţă îmi dau seama că eu trebuie să fiu acela. În general, aşa se întîmplă. Ori de cîte ori apare o treabă în genul celor care cutremură Omenirea, se înalţă strigătul "Lasă-l pe Wooster să aranjeze lucrurile". Nu mă plîng. Doar menţionez acest lucru în treacăt. Foarte bine. N-are sens să mă cert. O să fiu Gussie.
- "Cu un zîmbet pe buze, băieţelul muri". Aşa îmi place să te-aud vorbind, a spus Tocătură. Pe drum să chibzuieşti la ce-ai de făcut.
- Cum adică, ce-am de făcut?
- Păi, de exemplu, ar fi o mişcare bună sau nu să o săruţi pe naşa fetei lui Gussie cînd faci cunoştinţă cu ea? Astea sînt amănuntele la care trebuie să cugeţi. Şi acum, Bertie, dacă nu te superi, o şterg înspre dormitorul tău şi trag un pui de somn. Prea mult deranj pe-aici şi trebuie să dorm ca să pot da din nou ochii cu lumea. Ce te-am auzit mai deunăzi că spuneai despre somn, Jeeves?
- Dulcele fortifiant al Naturii ostenite, domnule.
- Asta era. Şi ai spus o chestie plină de sens.

S-a tîrît afară, iar Nărăvaşa a zis că trebuie să plece şi ea. O sută de treburi de făcut.
- Ei bine, totul pare destul de calm acum, mulţumită gîndirii tale agere, Jeeves, a spus ea. Singurul necaz e că sătenii vor fi dezamăgiţi cînd vor auzi că o să-l aibă pe actorul de teatru ambulant de mîna a patra Fink-Nottle în rolul lui Pat, şi nu pe celebrul Bertram Wooster. Ţi-am făcut reclamă, Bertie, la vînzarea biletelor. Totuşi nu mai e nimic de făcut. La revedere. Ne întîlnim la Philippi. La revedere, Jeeves.
- La revedere, domnişoară.
- Hei, stai o clipă, am spus. Ţi-ai uitat cîinele.

S-a oprit lîngă uşă.
- O, voiam să-ţi vorbesc despre asta, Bertie. Aş vrea să-l iei o zi sau două cu tine la conac, ca să am timp să-l pregătesc sufleteşte pe unchiul Sidney. Nu prea se dă în vînt după cîini şi trebuie să-l obişnuiesc treptat cu ideea.

Am intervenit prompt cu un nolle prosequi.
- N-am de gînd să apar la conac cu un cîine ca ăsta. O să-mi distrugă prestigiul.
- Adică prestigiul domnului Fink-Nottle. Şi nu cred că are vreunul. Aşa cum a zis Tocătură, li s-a povestit totul despre el şi probabil or să se simtă uşuraţi că nu intri învîrtindu-te cu jumătate de duzină de vase cu salamandre. Ei bine, la revedere încă o dată.
- Hei, am chelălăit eu, dar plecase.

M-am răsucit spre Jeeves.
- Deci, Jeeves!
- Da, domnule.
- Cum adică, "Da, domnule"?
- Încercam să vă comunic opinia mea că vă aflaţi într-o poziţie oarecum delicată în multe privinţe, domnule. Dar mă întreb dacă aş putea să vă atrag atenţia asupra unei observaţii a împăratului Marcus Aurelius. El a spus: "Vi se întîmplă ceva? E bine. Face parte din soarta pe care v-a hărăzit-o încă de la început Universul. Tot ceea ce vi se întîmplă face parte din această magnifică urzeală".

Am respirat un picuţ hîrîit.
- Chiar a spus asta, nu-i aşa?
- Da, domnule.
- Păi, poţi să-i transmiţi din partea mea că e un dobitoc. Am bagajele făcute?
- Da, domnule.
- Maşina mea cu două locuri e în faţa uşii?
- Da, domnule.
- Atunci condu-mă la ea, Jeeves. Dacă e să ajung la leprozeria aia înainte de miezul nopţii, mai bine o iau din loc.

Note:
1. Vioiciune, fire veselă
2. Cluburi de vânătoare
3. Actor englez, pe numele său adevărat William Henry Pratt (1887-1969), faimos pentru că l-a interpretat pe monstrul lui Frankenstein
4. Actriţă engleză (1898-1952) de music hall, cunoscută pentru rolurile sale din piesele lui Noel Coward
5. În acea vreme, prostituatele erau denumite şi femei stacojii - stigmatizate
6. Personaj din cărţile lui Alan Alexander Milne (1882-1952), scriitor comic englez faimos pentru versurile şi povestirile sale pentru copii