Rudi şi alte cioburi de singurătate

E avantajos să-l iei în serios pe Ştefan Caraman (n. 1967) cînd se prezintă drept "autor de texte". Deşi mai întîi surîzi la eticheta asta utilitară - sună ori fals modestă, ori prea ochios comercială, în gustul dubios al recenţilor capitalişti primari. Dar, citind textele zisului autor, îţi îngheaţă surîsul pe buze. Ele sînt foarte utilitare, adică servesc la ceva - mărturisesc, farmecă, trezesc şi vindecă, aşa cum face dintotdeauna adevărata literatură. Caraman are simţul viu al rostului pe lume al unui text. O demonstrează volumele lui de proză (Suflet de rocker, Editura Mirador, Arad, 1996; Sîmbăta după-amiază la ţară, Editura All, Bucureşti, 1998; Trei starturi ratate, Editura Regală, Bucureşti, 1999; Piano Man, Editura Paralela 45, Piteşti, 2000; Stăpînul lumii, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2002) şi o probează reuşita lui în teatru (textele lui dramatice, adunate şi ele în cinci cărţi pe hîrtie şi două apariţii virtuale la Editura LiterNet - Morţi şi vii şi Santiago el Campeon -, sînt citite şi jucate).

Din fericire, în loc de demodatul literator, cititorul dă aici peste un pragmatic cu har, în ai cărui ochi economici nu se mai citesc utopii sociale şi tangouri culturale. Se reflectă în ei o omenire atît de alienată, încît nu mai poate răspunde decît la chemări fatale. Se zăresc, de sus şi de jos, tineri suavi pe punctul de a se descompune şi tineri gata compuşi din iluzii pierdute, bătrîni ciopliţi în sublim şi monstruos, adulţi ne-isprăviţi sau hiper-realişti, dopaţi cu experienţe năucitoare, de neaşezat în vreun firesc. Pentru că nefirească e însăşi lumea în care se mişcă aceste creaturi. Moştenitoare a unei aberaţii şi imitatoare a unui viitor care încă n-a început, e chiar lumea de azi, cea care ne ascunde busola şi ne administrează rele tratamente. Cine e Rudi? O stare a conştiinţei noastre, poate. Sau o axiomă. În orice caz, o memorabilă ipoteză de lucru literar.

(Adina Kenereş)

Apelul m-a surprins în timp ce mă îndreptam spre baie.
"Alo, Rudi, tu eşti?"
"Da, eu. Cu cine vorbesc?" Răspunsul n-a venit imediat. Pauza s-a întins suficient de mult ca să-mi dau seama că persoana de dincolo era puţin vexată.
"Valentina sînt, mă mir că nu m-ai recunoscut." Deşi voalat, am distins printre cele cîteva nuanţe şi un subtil reproş.
"La cîte femei mă sună zilnic...", am încercat o diversiune. Pe urmă am rîs în aşa fel încît Valentina să recunoască un hohot produs cu poftă.
"Da, da, lasă, lasă..." Diversiunea asta îmi reuşeşte întotdeauna.
"A, Valentina, tu erai... Unde naiba umbli? Nu te-am mai văzut de mult, mi-e aşa de dor de tine! Am vrut să te sun mai devreme, dar am avut ceva treabă... Te-aş fi sunat, oricum, mai încolo..."
"Păi, pe aici... Şi te-am sunat... De fapt, şi mie îmi era dor de tine. Mie îmi e mult mai mult dor de tine." Am renunţat la drumul către baie, era tardiv. Iar conversaţia avea să se întindă, ştiam asta. M-am aşezat greoi în fotoliu şi mi-am întins picioarele pe măsuţa din faţa lui.
"Şi cînd te gîndeşti că ne-am văzut abia ieri!" Am rîs iarăşi, dar ceva mai potolit.
"Ştii, Rudi...? Cu cît ne întîlnim mai des, cu atît mi se face mai mult dor de tine."
"De ce?"
"Tu şi glumele tale cinice... De aceea, pentru că te iubesc, pentru că eşti bărbatul cel mai interesant pe care l-am întîlnit, pentru că eşti bun la pat şi pentru alte o mie de motive... De fapt, nici nu cred că mai contează de ce te sun. Contează că te sun, nu-i aşa?"
"Contează, Valentina, contează foarte mult pentru mine." La televizor observ cum un bărbat hotărît vorbeşte de lîngă carcasa stîlcită a unei maşini. În jurul ei, cîţiva curioşi, doi poliţişti şi pete de sînge. "Te uiţi la televizor? Un accident grav la noi în oraş."
"Ah, bărbaţii!" îmi mîrîie în receptor. "Eu îţi fac declaraţii de dragoste şi tu îmi vorbeşti de televizor, de accidente... Vezi cum eşti?"
"Dar ce am spus?... Valentina... Vali... Mă uitam întîmplător, mi-a venit să te întreb, n-a fost o ironie. Nu sînt nici măcar curios. Mai degrabă voiam să ştiu unde eşti acum."
"Da, voiai să ştii unde sînt acum..."
"OK, OK... orice, numai nu te supăra, da? Am avut o zi grea, sînt supus la tot felul de presiuni, ţi-am mai spus asta. Iartă-mă, Valentina... Mă ierţi? Mă ierţi?"

A urmat un moment de tăcere. Valentina era o fată cu reacţii greu de prezis. Lucrul acesta, ca şi fizicul de invidiat îi confereau farmec, o făceau atrăgătoare. Am întîlnit-o în urmă cu două luni la un meeting. Reprezenta o mare companie de produse cosmetice. Într-un fel sau altul, ea trebuia să vîndă, iar eu trebuia să cumpăr. Am remarcat-o din primul moment - nu foarte înaltă, nu foarte slabă, brunetă, cu nişte priviri iuţi şi pătrunzătoare. Era greu de evitat o asemenea persoană - se mişca tot timpul, iar mişcarea ei era o adevărată poezie. Ea m-a abordat: superioară, uşor ironică, dar fără să mă deranjeze.
"Un bărbat aici?"

Nu m-a lăsat să-i răspund, pentru că în momentul următor convingea o doamnă bine, dar cu rădăcini rurale, că noile balsamuri de păr sînt foarte bune. Am ocupat, strategic, un loc mai izolat. Firma mea era interesată să încheie un contract de achiziţie şi reprezentare, iar condiţiile noastre erau imposibil de refuzat. Eram conştient de succesul afacerii, dar preferam ca domnişoara aceea foarte tînără şi afabilă să-şi epuizeze puţin elanul şi abia apoi s-o atrag în subiect. I-am replicat în momentul în care îşi turna un gin tonic:
"O femeie bînd gin?"

M-a privit cu paharul suspendat în aer. Părea surprinsă, aşa cum o femeie sigură pe ea uită să-şi închipuie că poate fi surprinsă. Apoi a băut cu precauţie.
"Probabil pentru că aparţine unei alte generaţii mai dezinhibată", mi-a replicat într-un tîrziu pe un ton uşor cinic. Îi plăcea să se joace, dar, în acelaşi timp, era gata să dispară dacă partenerul de joacă era nepregătit.
"Probabil, dacă vorbim de aceleaşi inhibiţii."
"Ce vreţi să spuneţi?"

Am întins mîna şi i-am zîmbit.
"Rudi, cea mai bună veste pe ziua de astăzi."

Mi-a întins, la rîndul ei, mîna.
"Valentina."
"Eşti un nesuferit, să ştii. Şi eşti şi un rău, dar eu tot te iubesc."
"Sînt om bătrîn, Valentina, nu te mai juca cu inima mea."
"Lasă vrăjeala, om bătrîn ai spus? Noaptea trecută am avut mari dificultăţi în a mă convinge de asta."
"Te referi la potenţa mea?"
"Cum îţi place ţie să spui lucrurilor pe nume... Nesuferitule! Da, la asta mă refeream, eşti un bărbat adevărat. Cred că asta îmi place cel mai mult la tine, felul în care ştii să faci o femeie să se simtă femeie."
"Şi eu care credeam că mă iubeşti."

Îmi priveam degetele de la picioare. Cinci la stîngul, cinci la dreptul - toate îmbrăcate în ciorapi negri. Mi-am amintit de adolescenţă, de cînd eram legitimat la un club de fotbal. Atacant, aveam un drept ucigător. Dacă am regretat ceva vreodată, aceea a fost şansa de a ajunge mare sportiv, fotbalist. Ştiam ce înseamnă să te aduleze tribuna, aşa cum ştiam cum e să fii înjurat, suduit. Ambele îmi făceau la fel de mare plăcere, ambele mă mobilizau. Rudi, vîrf de atac la Steaua Bucureşti - ăsta da ideal în viaţă!
"Alo! Alo! Mai eşti, dragă? Ai amuţit? Ai pus bot?"
"Nu, îmi admiram picioarele..."

Îmi plăcea s-o ironizez. Îi plăcea s-o ironizez. Petrecerea de prezentare se terminase de mult, dar noi încă rămăsesem în salonul închiriat de compania ei, rezemaţi de un palmier ornamental. Era puţină lumină, cineva avusese grijă s-o stingă. Ţineam fiecare în mînă un pahar de gin tonic.
"Dacă ne-ar vedea cineva, ar zice că sîntem o pereche de îndrăgostiţi", mi-a spus, privindu-mă cu atenţie.
"Da, sînt convins că imaginea asta ar creşte vînzările cu 20-25 %". Am rîs amîndoi.
"Ai haz, să ştii."
"Femeile apreciază bărbaţii care le fac să rîdă, nu-i aşa?"
"Presupunînd că nu văd că eşti un bărbat matur, te-aş întreba de unde ştii?"

Flirtam degajaţi, indiferenţi dacă asta avea să ducă undeva sau nu.
"Sînt cinefil. Din cinci filme, în patru găseşti replica asta." A rîs din nou.
"Mda, pare o explicaţie rezonabilă." Am înţeles că o preocupa subtil statutul meu matrimonial.
"Bărbaţii au întotdeauna explicaţii rezonabile", i-am sugerat atunci, hotărît s-o ajut.
"Te referi la bărbaţii puşi în situaţia de a da astfel de explicaţii..."
"Mă refeream la mine."

S-a îndepărtat apoi, îndreptîndu-se spre masa de protocol. Deşi în dezordine, masa era încă plină - se consumase puţin în seara aceea.
"Vrei nişte prăjituri?" mi-a strigat de acolo, ridicînd o farfurie plină cu dulciuri.
"Da, vreau." Dar o spusesem mai mult pentru mine. Ea a sesizat doar mişcarea din cap.
"Îmi vine să te alint, ştii?"