18.11.2007
Bohumil Hrabal cel viu, şi încă nu prea bătrân, a fost pozat cu o pisică în braţe. Pe când încă trăia strecurase o sumedenie de mâţe purecoase printre picioarele personajelor sale, aşa că nu-i de mirare că în Praga, pe o stradă, există un zi înalt pe care cineva l-a pictat mare de tot, alături de pisici abstracte, netorcătoare. Nu ştiu dacă pictura (modernă, abia schiţată şi colorată ca în benzile desenate) a apărut acolo pe când scriitorul ceh încă mai era în viaţă, sau de atunci când ai fi putut spune de el că-i Bohumil Hrabal cel mort. Pentru că-mi place cum a fost zugrăvit pe zid, ceva din mine speră c-a apucat să vadă desenele. Bohumil, după părerea mea, poate fi şi nume de motan, aşa cum Berivoje e de pisică, dar şi Lucinka şi Pavlinka se potrivesc bine, deşi numai în cărţulia dânsului (Minunea noastră cea de toate zilele) am dat peste asemenea nume de feline. Pentru cine nu le-a cunoscut trebuie să spun că au fost părăsite de crâşmar la uşa restaurantului Hajenka, iar noii stăpâni le-au alungat în frig şi-n foame, aşa că iarna, Lucinka şi Pavlinka stăteau afară, în lădiţa de flori de la fereastră, "cu o lăbuţă ridicată în poziţie de alarmă", uitându-se în încăperea încălzită de sobă şi de râsetele muşteriilor ce altădată, în vremurile bune, le scărpinaseră sub bărbie şi pe burţile îndestulate. Şi dacă nu v-am convins ce soartă tristă au avut, mai zic doar că îşi făcuseră culcuş sub duşumeaua de afară, acolo unde îşi deşertau udul beţivanii, puii le-au murit de frig, deveniseră slabe şi pline de promoroacă.

Peste fotografiile cu Hrabal am dat într-o mică librărie din Varşovia, la o aruncătură de băţ de râul Vistula, peste drum de un garaj unde noaptea se ţineau chefuri cu bere ce avea sirop de zmeură în ea, şi pe care trebuia s-o bei cu paiul. În librărie erau cărţi în polonă şi engleză, fotolii desperecheate, moi, canapele, pereţi coloraţi, cafea, ceai, tarte cu fragi, un leagăn agăţat de tavan şi multe, multe albume de fotografie artistică. Cărţile poştale cu portretele reproduse erau frumos aşezate lângă o canapea roşie. Într-una (fotografie din 1923) Hrabal e mic, are un ghiozdan în spinare şi-o bască pe cap, la fel ca ceilalţi doi băieţi de lângă el. Sunt înşiraţi ca într-o scară a măgarului, în mijlocul drumului, pe pământul bătătorit. Toţi trei au uniforme cum nu se mai poartă acum, ştrengăreşti, şi-şi ţin mâinile în buzunare. Undeva în depărtare, în stânga, este o casă mică. La drept vorbind nu pot să jur care dintre ei este Hrabal. Cred că cel mai mic şi mai abulic dintre ei - nu se uită la fotograf, ci undeva în sus, spre stânga mea şi dreapta lui - însă s-ar putea să mă înşel.

La fel, mi-a fost greu să-mi dau seama, din altă fotografie, dacă scriitorul era puştiul din spate sau tânărul ce se prefăcea că conduce motocicleta (model BMW R-12). Însă apoi mi-am amintit de tatăl său vitreg, Francin, şi îndată am ştiut că scriitorul era băiatul ciufulit, şi nu omul zâmbitor. Desigur, în fotografia în care apar doar un bărbat şi o pisică bătrână, e uşor de ghicit care dintre ei este Bohumil Hrabal. Privirea pe care o are aici, la maturitate, la o vârstă care se apropie de bătrâneţe, seamănă foarte mult cu cea a mezinului din prima fotografie. De genunchi îi atârnă o pălărie, pe care la început nu o văzusem. În spate, o uşă deschisă care dă într-o casă pe care o ghicesc a fi primitoare.

Într-o prefaţă, cineva spunea că toate recenziile la cărţile lui Hrabal încep de obicei cu comentarii despre felul "tragic" în care acesta a murit: prăbuşindu-se de la etajul 5, de la fereastra spitalului în care era internat. Avea 82 de ani, se pare că a vrut să hrănească porumbeii, a alunecat şi gata, s-a prăbuşit şi-a murit, după ce de-a lungul anilor îşi anticipase sfârşitul. Frumos, zic eu. Nu-i nimic tragic în a pleca din viaţă la 82 de ani, hrănind hulubii. În Varşovia întâlnisem o studentă cehă. Ochelaristă şi tăcută în papucii ei de călugăriţă, ce s-a luminat la faţă doar când a văzut fotografiile cu pricina, la mine în mână. Într-o engleză răcnită m-a întrebat dacă-mi place scriitorul, i-am răspuns apăsat: da, şi ca să-i fac o bucurie şi mai mare, am continuat că în România toată lumea se dă în vânt după Hrabal, că toţi l-au citit, mai ales tinerii, că nu există casă de oameni cumsecade care să nu aibă măcar un roman de-al dânsului, şi tot spunând astfel de adevăruri exagerate până la pericolul de a putea fi numite minciuni sfruntate, vedeam cum fata din Cehia mă aproba radioasă dând des din cap, la fel ca prezentatoarele TV, dându-mi crezare chiar şi atunci când i-am zis că până şi-n satele de munte şi-n Deltă s-a auzit de el, şi că ţăranii îl ţin lângă cutia cu ierburi vindecătoare, pentru ceai, ca să le fie de leac în serile lungi de iarnă. Văzând-o atât de încântată nu m-am îndurat să-i mărturisesc tristeţea faptului că în realitate, într-un oraş mare ca Braşovul, dacă intri într-o librărie sau într-un anticariat, vânzătorii vor ridica din umeri întrebând cine e şi ce hram poartă "Hrabal ŞiMaiCum". Bucurându-mă de bucuria ei, mi-am dorit atunci ca şi la mine în oraş să existe un om bun ca polonezul Pawel Huelle, ce tandru a scris Mercedes-Benz. Din scrisorile către Hrabal, începându-şi cartea cu vorbele: "Dragă domnule Bohumil, iată că, după o buclă extraordinară, viaţa s-a întors în acelaşi punct...". Însă n-am găsit, deşi ştiu că musai trebuie să existe! Poate că atunci când dau să-mi cumpăr un bilet de autobuz, trec strada sau merg pe lângă Biserica Neagră, cineva din spatele meu tocmai molfăie în cap gânduri din Hrabal, ba poate chiar are în geantă sau rucsac un exemplar vechi, pătat de cafea (ori de bere). Poate. Şi mi-ar plăcea ca în Panda, barul în care se cafelesc elevii de liceu şi studenţii, să-i văd într-o zi cum se iau la harţă pentru un citat din L-am servit pe regele Angliei ori din Minunea noastră cea de toate zilele, în clinchet de ceşti şi hârşâituri de brichete, la fel cum indivizii din berăria "La irlandez", după ce-au aflat de la televizor de "zborul" lui Hrabal de la etajul 5, şi-n timp ce acesta aştepta la morgă să i se elibereze certificatul medico-legal (după cum spunea polonezul Huelle), imediat au comandat bere şi-au transformat vorbăria obişnuită într-un parastas în care s-au invocat spiritele lui Francin, Pepin, Pipsi, şi-a tuturor pisicilor crescute sau povestite de scriitor, pomenindu-se cu voce tare de fiecare frază, de fiecare virgulă.

O voce înţeleaptă mi-a sugerat să rog pe cineva, cunoscător de polonă, să-mi traducă cuvintele scrise pe spatele fotografiilor. Aşa am făcut (mulţumesc tălmăcitoarei), şi-am constatat astfel că greşisem. În prima fotografie (făcută pe 16 septembrie 1923), dintre cei trei, Hrabal e cel mai mare, primul băiat din stânga, nu mezinul cu privire abulică. E serios, aşa cum băiatul de la mijloc zâmbeşte cu toată faţa. De fapt, o simplă socoteală mi-ar fi arătat din prima care dintre ei este, pentru că scriitorul s-a născut în 1914, iar mezinul din imagine pare prea mic. Într-o fotografie din anii '50, Hrabal e împreună cu unchiul Pepin în spatele unui avion de carton, décor de studio fotografic. Amândoi cu sticle de vin. Pepin se prefăcea că toarnă într-o pâlnie, în timp ce avionul "zbura" deasupra oraşului pictat tot ca décor. E ciudat să-l vezi pe Pepin în carne şi oase, chiar dacă doar fotografiat, după ce-ai citit atâtea despre dânsul în cărţile lui Hrabal. Personajul unchiul Pepin se lăuda în gura mare (Moartea domnului Baltisberger - Minunea noastră cea de toate zilele), că în tinereţe a fost tras în poză de fotograful Klica. Avea pe el uniforma militară împrumutată de la un cadet, părul - ondulat cu fierul, tenul - plăcut, la fel ca al vărului ce fusese îmblânzitor de şoareci la curtea împăratului. Şi cică fetele se strângeau în dreptul vitrinei în care îi fusese atârnat portretul, alături de altele, şi-şi spuneau chicotind că el era cel mai chipeş, aşa se lăuda unchiul Pepin, şi tu ca cititor, nu ştii dacă să-i dai crezare sau nu. Eu nu-l cred pe de-a-ntregul.

Interesant de-a dreptul mi s-a părut domnul de Giorgi, pompier şi membru al direcţiei fabricii de bere (una de vis, cu livadă de vişini şi cireşi, cu cioburi de sticlă înfipte pe gard, strălucitoare ca nestematele, şi-un paznic ce noaptea se sfădea cu bufniţele). Acest pompier destoinic avea acasă o colecţie bogată de fotografii ce înfăţişau case, oameni, animale şi obiecte, înainte, şi după incendii. Imaginile nu tocmai vesele atârnau pe pereţii locuinţei. Avea, de exemplu, o vacă în dublu exemplar: fericită şi vie (înainte), tristă, moartă şi arsă (după), deşi Hrabal nu spune nimic de cum arăta în poze, bănui că altfel nu se putea. Cu toţi trăzniţii care există pe lumea asta, sunt sigură că pe undeva, în realitate, trăieşte şi un astfel de colecţionar. Domnul de Giorgi ne este arătat cum a dat fuga la fabrică, împreună cu tulumba de apă şi toţi pompierii, ca s-o dea jos de pe coşul înalt pe soţia administratorului Francin. Femeie ca nimeni alta (şi totuşi o "văd" într-un film de Fellini sau înrudită cu un personaj de Marquez), cu plete lungi, lungi de tot, ce aveau străluciri de chihlimbar, licurici şi albine, miroseau a muşeţel şi-a vânt, sfârâiau ca un zmeu pe cer de vară sau ca atunci când se prăjesc şniţele vieneze, aşa povesteşte domnul Bohumil Hrabal. Aproape orice fotograf din lume, în afară de cei care pozează doar cărţi poştale cu ciobani mioritici, apusuri cu sau fără palmieri, ar fi bucuros să surprindă într-o zi, pe stradă, o privelişte ca cea în care femeia berarului, cu fusta ce-i dezgolea genunchii, pedala pe bicicletă cu pletele plutindu-i în spate ca un drapel înflăcărat.

În L-am servit pe regele Angliei, bucătarii unui rege african, pe când frigeau la proţap o cămilă umplută cu antilope, curcani, ouă şi peşte, se fotografiau cu agenţii secreţi, "pentru amintire". Cei ce obişnuiesc să gătească e bine să afle că burta piperată a cămilei fusese frecată cu un pămătuf de mentă, şi că antilopele proveneau de la zoo, cumpărate special pentru ospăţul regal. Câteva pagini mai departe, după ce oaspeţii isprăviseră de devorat bucatele alese, împăratul şi preşedintele consiliului de miniştri "şi-au strâns mâna în faţa haitei de fotografi care au dat buzna din toate colţurile localului pentru a imortaliza, în ţăcănitul zgomotos al flash-urilor menite, parcă, să amintească de focurile bengale". Focuri de soiul acesta n-am văzut niciodată, însă flash-uri da, aşa că pot să-mi imaginez cum arată flăcările bengale. Sunt orbitoare!

La bătrâneţe, a fost deseori pozat în preajma mâţelor, hrănindu-le, însă acum îmi amintesc de personajul său din O singurătate prea zgomotoasă, ce timp de 35 de ani a lucrat la centrul de colectare a deşeurilor de hârtie, într-o pivniţă plină cu şoareci. Uneori, la berărie, bărbatului îi ieşeau din mâneca paltonului sau din pantaloni, şoricei, apariţii ce înspăimântau chelneriţele până la isterie. La fel ca în filmele mute, se urcau pe scaune, îşi astupau bine urechile şi ţipau. În urmă cu câţiva ani am lucrat într-o redacţie pe unde se plimbau în voie astfel de arătănii (mă refer la şoareci, nu la chelneriţe). Noaptea făceau curse pe birouri, în sertare şi pe tastaturi, scaune, de dimineaţă se vedeau bine urmele lor. Într-o după-amiază de iarnă, contabila şi-a îmbrăcat paltonul greu de postav, şi-a îndesat căciula de blană pe cap, ieşind ca de obicei în stradă, pregătindu-se să plece acasă. Însă avea un şoarece gri într-o mânecă, ce-a ieşit la iveală în staţia de autobuz. N-am văzut scena cu pricina, însă mi-ar fi plăcut s-o fotografiez, chiar dacă doamna respectivă era prea cumsecade ca să i se întâmple chiar ei un asemenea necaz. Gândindu-mă la rece, judecând strict doar după raţiuni estetice, acel şoarece ar fi arătat bine numai pe mâneca doamnei contabile. Pentru că era de postav şi se asortau împreună. Mai mult, căciula şi părul grizonat ce ieşea la iveală se potriveau de minune cu blana rozătorului. Până atunci, se hrănise probabil cu biscuiţii uitaţi de reporteri pe birouri, şi cu paginile ziarelor vechi, depozitate pe unde se nimerea. Pe 24 noiembrie 1970, Joseph Beuys ţinea în mâna dreaptă un şoarece mort. Pentru că era artist (şi nu contabil), şi pentru că a fost fotografiat, ce s-a petrecut în acea zi a rămas consemnat în albume, antologii, eseuri. Fotografiile făcute atunci de Ute Klophaus, poartă numele Action Dead Mouse. Happening-ul fusese pus la cale de americanul Terry Fox şi germanul Joseph Beuys, la Academia de Arte Frumoase din Düsseldorf, însă aceasta e o altă poveste, care nu mai are legătură cu şoarecii lui Hrabal (din O singurătate prea zgomotoasă), şi cu atât mai puţin cu cel al contabilei (din staţia de autobuz).

O voce mi-a spus că ce-a rămas din scriitorul ceh a fost îngropat în acelaşi mormânt cu mama sa, tatăl vitreg Francin, unchiul Pepin şi soţia Pipsi. Poate că aşa e. Pe ultima o ştiu doar dintr-o fotografie sepia găsită pe Internet, făcută în 1956. Râde zglobiu către cineva din dreapta mea, care nu se vede, iar dragul domn Hrabal, din spatele ei, se uită direct către fotograf, dar se poate spune şi că-şi priveşte privitorii din afara fotografiei.

0 comentarii

Publicitate

Sus